Wujud (Găsire și Existență)

Wujud (Găsire și Existență)

Wujud (găsire și existență) nu se referă la același lucru la care se referă următoarele versete din Coran: „Vor veni ei la tine şi se vor ruga de iertare lui Allah şi se va ruga pentru iertarea lor şi Trimisul, îl vor afla ei pe Allah Iertător, Îndurător” (4:64); „Acela care săvârşeşte un rău sau este nedrept cu sine însuşi iar apoi se roagă lui Allah de iertare, acela Îl va afla pe Allah Iertător, Îndurător” (4:110); și „Însă el Îl găseşte acolo pe Allah, care îi va plăti întreaga lui socoteală căci Allah este grabnic la socoteală.” (24:39). Aceste versete se referă la felul în care cei care au păcătuit sau care au căzut în păcat de-a lungul călătoriei, Îi cer lui Dumnezeu iertare și la felul în care necredincioșii Îl vor găsi pe Dumnezeu sau cum se va comporta Dumnezeu cu ei. Găsirea și existența simbolizează mai degrabă găsirea Lui cu toate adevărurile dincolo de conceptele de modalitate, așa cum se menționează în „O, fiul lui Adam, caută - Mă și Mă vei găsi”[1] și în alte metafore spuse de profet, pacea și binecuvântările fie asupra sa.

Atunci când călătorii către Adevărul Suprem ajung acest nivel al găsirii, ei simt și dobândesc o stare de risipire în prezența manifestările Luminii „Chipului” Său și nimic nu rămâne în urmă, în afară de starea și plăcerea pe care le oferă. Cel care își începe călătoria cu credință și avansează spre cunoaștere și dragoste de Dumnezeu se numește „începător”. Acești începători își continuă călătoria, înțelegând limba semnelor Lui atât în lumea lăuntrică, cât și exterioară și simțind că observarea Lui este asemenea celei a „unui care caută”. În final, când au ajuns punctul suprem în care au găsit adevărul în conștiința lor, în funcție de capacitatea acesteia, dincolo de toate conceptele de timp, spațiu și materialitate, ei devin „cel care a găsit”. Începutul călătoriei impune credință și hotărâre desăvârșită, pentru continuarea ei este nevoie de îndrumare și direcționare, iar pentru finalizarea călătoriei în funcție de capacitatea fiecăruia este nevoie de risipire și anihilare completă în fața razelor din Tărâmul Prezenței Sfinte. Acest punct final nu simbolizează în niciun caz întruparea sau unirea (cu Dumnezeu) și nici că Dumnezeu ia un trup corporal sau se transformă într-o altă ființă. Pur și simplu semnifică starea și plăcerea de a te simți ca o picătură în raport cu oceanul și ca o particulă în raport cu soarele. Abu’l Hasan an-Nuri[2] prezintă starea celor care au atins acel punct: „Am străbătut în lung și-n lat, între găsire și pierdere, timp de douăzeci de ani. Când mă bucur că mă întâlnesc cu Domnul Meu A Cărui Esență nu este cunoscută, îmi pierd inima; și când îmi simt existența în inimă, sufăr o pierdere a Lui.”

Bineînțeles, cel care se află încă la începutul călătoriei nu poate simți starea descrisă de an-Nuri. Căci ea, care se simte, dar și care dispare adesea, se aseamănă stării pe care un scufundător o simte atunci când intră în apă, care lasă apa să îl împingă în adâncime și care simte doar apa atunci când este „pierdut” în adâncuri. Dacă un asemenea sentiment care apare pe drumul spre adevăr se bazează pe cunoașterea inimii sau a conștiinței, el este cultura conștiinței sau cunoașterea în conștiință. Dacă el este obținut prin viziune sau înțelegere, atunci este vedere. Dacă călătorii sunt într-o căutare continuă pentru a-și îmbunătăți cercetarea, analiza și sinteza, atunci rezultatul este descoperirea și viziunea spirituală. În cele din urmă, dacă văd totul anihilat întru Dumnezeu, atunci starea lor este anihilarea întru Dumnezeu și subzistența prin El și nu simt nevoia de nimic altceva, în afară de El.

La început sau în primul stadiu al călătoriei, călătorii sunt scutiți de toate îndoielile și ezitările și dobândesc în conștiința lor un asemenea nivel de cunoaștere a lui Dumnezeu, încât nu mai au nevoie de raționament deductiv sau inductiv în numele „găsirii”, chiar dacă uneori ei se referă la lucruri și evenimentele atunci când exprimă adevărul. Pe baza cunoașterii care vine direct dinspre Prezența Divină pentru a ajuta găsirea, ei se înalță către orizontul cunoașterii lui Dumnezeu pe care o experimentează în secret, iar această cunoaștere este deasupra celei dobândite prin argumente raționale și prin observarea martorilor Săi „fizici” în univers.

În al doilea stadiu, călătorii ating un punct în care simt și au viziunea Celui Veșnic Existent, care de fapt înseamnă să-L cunoști cu o cunoaștere ce se bazează pe observarea Lui spirituală, fără a-L limita la aspecte precum trup, substanță, materie, timp și spațiu.

În al treilea stadiu, care marchează finalul călătoriei, călătorii sunt în starea în care Îl experimentează pe Cel Veșnic Existent, fără a vedea alte existențe, în afară de a Lui, și obțin anihilarea întru El în lumea sentimentelor.

Această sistematizare a călătoriei se bazează pe afirmația că cunoașterea spirituală a lui Dumnezeu are o valoare mai mare decât cunoașterea dobândită prin știință și rațiune și că viziunea spirituală a lui Dumnezeu este deasupra cunoașterii Lui spirituale și că găsirea Lui în autoanihilarea întru El este mai valoroasă decât viziunea spirituală asupra Lui. Cu toate acestea, afirmația trebuie revizuită în concordanță cu cea care consideră că viziunea este dincolo de găsire.

Mai există un aspect care se bazează doar pe concentrarea Existenței Divine. Acest aspect, care a fost numit Unitatea Ființei, este redusă uneori pur și simplu la o perspectivă filosofică, cu toate că se naște dintr-o stare experimentată spiritual. Ar fi util să oferim câteva informații legat de acest lucru aici.

***

De fapt, întreaga existență nu este decât o umbră sau o manifestare a Numelor și Atributelor Celui Unic, Veșnic și Darnic. Călătorii răsplătiți cu cunoașterea adevărului dincolo de lucruri și evenimente, intră uneori într-o stare în care experimentează doar Existența Lui absolută în așa fel încât se pierd complet în ea și toate ființele existente dispar din peisaj. Cu toate că este o stare experimentată spiritual, se reduce uneori doar la o perspectivă filosofică sau la o chestiune de supoziție, o imitație a celor care au experimentat spiritual această stare și poate fi confundată cu alte abordări, precum Unitatea Celor Întâmplate, monism și panteism. Cu toate că în cartea Culmile de smarald ale inimii nu vor fi analizate aceste abordări și diferențele importante dintre ele și Unitatea Ființei, ar fi folositor să menționăm câteva puncte importante, având în vedere că este un aspect care poate fi înțeles greșit sau prezentat în mod greșit foarte ușor.

Existența este strâns legată de ființare și/sau identitate, natură și însăși ființele existente și, fără îndoială, reprezintă un manifest. Această perspectivă este împărtășită de mulți gânditori musulmani, dar și de mulți filosofi moderni. Totuși, existența este diferită de ființele existente, identitate și natură. Ființa existentă și natura sunt concepute înaintea existenței. De exemplu, putem concepe o cantitate de apă cu ființare sau identitatea și natura ei, chiar dacă nu există în acel loc. Existența ei este adițională și accidentală ființării sau identității. Un lucru nu poate exista fără calitățile fundamentale alăturate unor anumite elemente accidentale. În privința exemplului nostru, stările diferite și calitățile apei sunt adiționale ființării fundamentale sau identității. Cu toate că identitatea fundamentală va rămâne întotdeauna așa cum a fost, fără să se schimbe, calitățile accidentale și adiționale pot fi înlocuite cu unele asemănătoare. Apa, în timp ce rămâne apă în esență, de poate preschimba în gheață sau vapori.

La fel ca o substanță fizică, așa cum apa are o identitate și natură fundamentale, tot așa și ființele metafizice au o identitate și natura fundamentale. Totuși, atunci când spunem acest lucru, nu ar trebui să confundăm Ființa A Cărei Existență este Fundamentală și Absolut Necesară cu ființele accidentale. Gânditorii musulmani au acceptat Existența Absolut Necesară drept Ființa Care este Absolută, Unică și Existentă prin Sine și au căzut de acord că Ființa Lui nu impune o natură, o formă sau o compoziție; nevoia este esențială pentru celelalte ființe a căror existență este accidentală și creată. Cel Existent prin Sine nu are asemenea caracteristici accidentale. Cel Necesar Existent nu trebuie asociat cu o natură sau o existență adițională, diferită. Noi nici măcar nu punem concepe și nici menționa o astfel de posibilitate în privința Lui.

El este Cel perceput în univers. Toate lucrurile, luate separat sau ca un întreg, sunt semne ale Existenței Lui. Lucrurile și evenimentele curg clipocind și arată spre El în orice moment al existenței lor. Dintr-o anumită privință, universul și omenirea reprezintă titlul continuității curentului, iar conștiința umană este cea care îl aude, vede și analizează.

În această privință, întreaga existență (creația) vine de la El și continuă să curgă asemenea unui râu al manifestărilor neîntrerupte. Datorită ordinii, continuității și vitezei acestui râu, nu putem desluși întreruperile în natura noastră sau în viețile lucrurilor. Din moment ce „filmul” lucrurilor și evenimentelor este proiectat într-un ritm foarte alert, iar liniile foarte subțiri dintre cadrele de pe benzile de film nu pot fi deslușite, nu observăm alternanța existenței și dispariției. Asemenea unor imagini separate proiectate, lucrurile și evenimentele sunt proiectate pe ecranul existenței, una după alta, dar noi nu putem distinge liniile care separă cadrele.

Ele vin și pleacă, una după alta,

doar Cel Unic rămâne statornic.

Cel care pleacă și cel care vine

nu se mai întoarce: asta este o taină.

Cei care nu pot pătrunde taina, își petrec viețile asemenea unor persoane insensibile, care nu pot vedea, auzi sau simți nimic. În timp ce ceilalți, familiarizați cu această taină, se referă uneori la viziune sau la observare atunci când observă creația, uneori menționează doar Existența absolută atunci când fac interpretări sau uneori rostesc cuvinte care par a nu fi în concordanță cu legile Shari‘a, pentru că ar sugera unirea și întruparea. Fac acest lucru pentru nu pot găsi cuvinte care să le exprime viziunea și descoperirea. Uneori se întâmplă ca o persoană care este prinsă în monism și care comite păcate mari, văzând Existența absolută, să pară asemenea unui spirit pătrunzător care se manifestă drept creație.

Universul poate fi văzut asemenea unei imagini sau a unei umbre, căci este reflecția Luminii Existenței absolute, iar lucrurile și evenimentele, inclusiv umanitatea, pot fi văzute ca imagini instabile și efemere. Totuși, acest lucru nu implică absolut deloc faptul că universul este El. Adevărul este că universul este El Cel care există din veșnicie și niciun alt lucru nu mai există din veșnicie alături de El. El a dorit ca esențele cunoscute în Cunoașterea Lui veșnică să fie învăluite într-o existență externă, rațională în concordanță cu măsurile pe care El le-a stabilit. Acest lucru s-a întâmplat odată cu sau în timp și spațiu; cu alte cuvinte, timpul și spațiul au început sau au apărut atunci când El a scos la iveală în existența externă, esențele cunoscute care se aflau în Cunoașterea Lui. El observă manifestările Existenței Lui, care nu pot fi descrise și care sunt dincolo de orice concept, prin ochii celorlalți – creaturile pe care le-a creat. El răsplătește toate lucrurile, oferindu-le posibilitatea de a se afla la nivelul în care pot fi o oglindă clară pentru El.

El a făcut toate acestea cu o singură poruncă „Să fie!” și astfel a îmbrăcat arhetipurile în existența externă și le-a aranjat în diverse forme. Așa cum a făcut totul printr-o singură poruncă, tot așa poate distruge totul într-o clipită cu o altă poruncă.

El a spus „Să fie!” o dată și întreg universul a fost.

Dacă spune „Nu mai exista!”

totul va fi distrus imediat.

Din moment ce universul nu a existat dintotdeauna și a fost adus la viață prin creația Sa, ce nu poate fi egalată sau imitată și din moment ce continuă să existe prin Subzistența și Susținerea Lui, atunci existența acestuia este relativă și dependentă și poate fi considerată drept esențial non-existentă. Lui i se datorează existența și subzistența. Cel Veșnic Existent a dorit să - Și observe splendidele opere în nenumărate oglinzi și de aceea a creat existența ca o umbră a umbrei Cunoașterii și Existenței Lui. Ne-a inclus în creația Sa și a lăsat la aprecierea noastră operele Sale. Identitățile noastre, „eu”, „tu”, „el” sau „ea”, nu au fost complet diferențiate în ceea ce privește existența noastră în Cunoașterea Lui. Destinul sau „Predeterminarea” Lui ne-a identificat pe noi ca indivizi, iar Puterea Sa ne-a înveșmântat în „ego-ul” nostru. Astfel ne diferențiem și suntem aduși la existența externă, rațională ca indivizi compleți, cu naturi diferite unul față de altul. El ne-a încredințat cu o putere limitată a voinței și ne-a înzestrat cu capacități diferite pe care le putem dezvolta sau face abilități. El ne-a stabilit țintele în funcție de abilitățile noastre și ne-a înzestrat cu înclinații de a atinge acele ținte și ne-a oferit capacitatea de a ne folosi de aceste inclinații. De aceea, în plus față de Atributele Cunoașterii și Existenței, pe care le manifestă asupra noastră, El ne-a mai onorat și cu manifestările celorlalte Atribute ale Sale. Iar ceea ce trebuie noi să facem, este să acceptăm de bunăvoie această onoare Divină și să se comportăm ca atare.

Aceasta este esența și adevărul existenței. Totuși, dintotdeauna au existat și vor mai exista cei care ajung orizontul în care privesc existența într-o anumită stare spirituală și nu prin ochii cunoașterii „obiective”. Astfel de oameni consideră că atât existența lor, cât și a celorlalte ființe și/sau lucruri create este esențial non-existentă în fața Cunoașterii, Existenței prin Sine și Subzistenței prin Sine a lui Dumnezeu, care sunt esențiale, absolute, veșnice și nesfârșite. Asta înseamnă neacceptarea existenței ca umbră efemeră în fața Celui Veșnic Existent prin Sine și Subzistent prin Sine. A considera că întreaga existență este o singură unitate este diferit de a considera că întreagă existență simțită este fundamental identică cu Existența absolută. Adevărurile Divine nu sunt niciodată la fel cu adevărurile relative. Cu toate că Numele și Atributele Divine, precum Dumnezeu (Allah), Milostivul (ar-Rahman) și Întreținătorul (ar-Razzaq), par să indice un singur adevăr cu privire la Ființa care este numită sau descrisă prin aceste cuvinte, ele diferă atât din perspectiva conceptului spre care indică, cât și din perspectiva impresiei pe care o lasă în mințile oamenilor. De aceea, cel care are cunoașterea adevărată și importantă a lui Dumnezeu consideră adecvată relația dintre Cel de Adevărat Existent și celelalte ființe a căror existență este relativă și dependentă și respectă standardele adevărate în gândire, în timp ce oamenii care se află într-o anumită stare de experiență și plăcere spirituală s-ar putea lăsa pradă confuziei.

În tărâmul adevărurilor relative – adevărurile legate de creație – există manifestări ce poarte nume sau titluri diferite, precum cu viață și fără viață, iar în tărâmul cu viață, există animale, oameni, îngeri, djini și Șeitan. Tuturor ființelor existente, care poartă aceste nume colective, le pot fi descoperite originile în unitatea care ia naștere din stadiul sau nivelul din procesul creației, care îl numim „Prima Determinare” sau „Tărâmul Desăvârșit al Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine” sau „Adevărul lui sau care îi aparține lui Ahmad” (numele profetului Mahomed înainte ca el să vină în lume). Manifestarea Divină în general în acest stadiu este considerată drept manifestarea Lui generală asupra întregii creații cu toate Atributele și Numele Sale (Tajalli Wahidiya), și unii preferă să o numească Tajalli Ahadiya. Prin această manifestare, arhetipurile Cunoașterii lui Dumnezeu se dezvoltă și prin concentrarea manifestărilor anumitor Nume Divine, în timp ce altele rămân subordonate – manifestarea pe care de obicei o numim Tajalli Ahadiya – arhetipurile se individualizează.

Cel cu o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu și cu o viziune adevărată a adevărului din spatele aparențelor, poate discerne adevărul relativ de relația lui cu adevărul Divin și Unicitatea absolută a lui Dumnezeu și manifestarea Lui generală asupra întregii creații cu toate numele Lui în același moment. Ei nu se pierd în confuzie. Chiar dacă ei simt că totul se întoarce și se sfârșește într-o unitate fundamentale, pot observa fiecare ființă individuală în natura ei specifică și astfel, pot distinge între Existența absolută, necesară și fundamentală și cea relativă. Asta nu înseamnă că ei ignoră darurile ce vin din viziune și descoperirile spirituale sau că rămân indiferenți la dobândirea sentimentelor și rațiunii sănătoase. Cei care și-au așezat cortul la acest orizont își exprimă înțelegerea în natura lor adevărată și fac diferența între acele lucruri care sunt absolut, esențiale și originale și cele care sunt relative și dependente. Ei concluzionează că deși există un adevăr absolut, fundamental, manifestările lui asemenea existenței raționale sunt numeroase. Ei nu își pierd niciodată orientarea sau direcția adevărată și de aceea, nu deviază.

În plus, Existența Adevărului Suprem a fost privită din două popasuri în raport cu manifestările Lui. Privind dintr-un popas, Atributele sunt ignorate și de aceea, diferențele dintre manifestări nu sunt luate în considerare. Cei care privesc Existența Adevărului Suprem din acest popas sau manifestările Sale sunt oamenii viziunii și a stării, care se axează doar pe Însăși Ființa Divină. Unii văd acest popas din care este considerată doar Ființa sau Esența Divină drept cea a Ființei Pure. Importanți învățați sufiți i-au acordat denumiri precum Unicitate, Tărâmul Real al Manifestării Transcendentale a Divinității, Tărâmul fără Determinare și Identitate Necunoscută. Cei care văd Existența Ființei Divine în starea spirituală în care se află, Îl simt atât pe El, cât și Existența Lui în funcție de profunzimea conștiinței sale. Privind dinspre celălalt popas, este luată în considerare Ființa Divină, împreună cu toate Atributele Sale, cu asemănările și deosebirile caracteristicilor specifice și manifestările. Acest popas este desemnat drept Unitatea Preasfântă, Tărâmul Pur al Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine, Prima Determinare sau Adevărul lui Mahomed.

***

Unitatea Preasfântă (Wahidiya) are un aspect interior și unul exterior. Pe primul îl putem numi Divinitatea Preasfântă (Uluhiya), iar pe cel de-al doilea Maiestatea Preasfântă (Rububiya). Cu toate că ele reprezintă două aspecte sau fațete ale aceluiași adevăr, există o mică diferență între ele, pe care credincioșii o pot observa în funcție de experiența pe care fiecare o are de-a lungul călătoriei. De aceea, credincioșii ce au stări, percepții și plăceri diferite, pot experimenta și interpreta diferit anumite adevăruri. De exemplu, unii au tendința de a se descotorosi de sufletele carnale și de egoism, eliberându-se de aspectele existenței lor relative, pe care o privesc drept un obstacol în calea simțirii pe deplin a Existenței Preasfinte. Ei sunt adânc înrădăcinați în anihilarea întru Dumnezeu și absorbiți în subzistența prin Dumnezeu, sorbind pacea și satisfacția din apa pură a companiei Sale. Alții s-au risipit în fața razelor care vin spre Existența Preasfântă, încât nu sunt conștienți de existența lor relativă și de împrejurimi. Mai mult, sunt cu totul absorbiți în Existența Absolută fiecare în funcție de capacitatea lui și consideră că a experimenta Existența Absolută și cea relativă este cu totul diferit. Le deosebesc una de alta asemenea unui vis și atribuie existența celorlalți și nu Lui asemenea unui politeism ascuns.

Este firesc ca cei care au percepții și sentimente diferite să și le facă auzite și să interpreteze diferit problema existenței. Unii ar putea sugera că stilurile lor sunt caracterizate de panteism, alții ar putea spune monism, unii ar putea susține Unitatea Ființei, în timp ce alții ar adopta Unitatea celui Mărturisit.

Haideți să descoperim cum văd această problemă teologii și învățații sufismului:

Sa‘du’d-Din at-Taftazani[3] împarte sufiții în două categorii în funcție de percepția lor față de existență. Potrivit acestuia, unii sufiți sunt destul de raționali în ceea ce privește Unitatea Ființei. Deși ei acceptă multitudinea celorlalte lucruri într-o altă existență, cu excepția Celui absolut Existent, când ating punctul final în călătoria lor și se cufundă complet în oceanul infinit al Unicității Divine, ființa lor fiind absorbită în Ființa Divină, iar atributele lor în Cele Divine, totul, cu excepția Lui dispare din peisaj; rezultatul este că ei pot vedea doar Existența Preasfântă. Această stare este considerată și este numită anihilarea întru Unitatea (Divină), pe care cel mai avansat în credința în Unicitatea Divină, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a arătat-o în vorbele primite de la Dumnezeu, Care a spus: „Împlinind actele voluntare de închinare, slujitorul meu se apropie din ce în ce mai mult de Mine, până când îl iubesc. Când îl iubesc, Mă transform în urechile cu care aude, ochii cu care vede, mâinile cu care ține strâns și picioarele cu care merge. (El aude, vede, apucă și merge în conformitate cu voința și poruncile Mele.)” Cei care au ajuns aproape la finalul călătoriei în acest nivel nu își pot găsi cuvintele pentru a exprima scenele la care sunt martori și sentimentele care apar în conștiința lor și de aceea, e posibil să rostească vorbe al căror înțeles este dincolo de scopul lor și care uneori sugerează unirea și întruparea.

Potrivit lui Taftazani, există un alt grup de sufiți. Ei susțin Unitatea Ființei și o proiectează ca filosofie sau teorie. Ei consideră că tot ceea ce este în numele existenței este cuprins doar în Ființa Divină. Potrivit lor, nu există vreun alt tip de existență, în afară de Existența Celui Atoate-inițiator în univers. Toate celelalte lucruri sau ființe care par că există nu sunt decât un miraj sau o iluzie.

Așa cum a subliniat și Mustafa Sabri Efendi[4], primul grup poartă numele de sufiți, în timp ce cel de-al doilea este cunoscut sub numele de pretendenți la sufism. Expresiile primului grup care sugerează Unitatea Ființei provin dintr-o stare spirituală extatică și dintr-o incapacitate de a-și găsi cuvintele pentru a o exprima. Percepțiile celorlalți reprezintă o filosofie sau teorie diferită.

Jalalu’d-Din ad-Dawwani[5] încearcă să așeze aspectele Unității Ființei pe o fundație teoretică. El explică: Din moment ce este de neconceput ca toate ființele, în afară de El, să poate veni în existență prin ele însele, orice ființă accidentală (adică a cărei existență nu este necesară sau absolută) trebuie să depindă de existența absolută și necesară. În plus, deoarece o ființă creată, accidentală nu poate veni în existență prin ea și nici nu poate subzista prin ea însăși, nu se poate opune punctului de care depinde atunci când vine în existență sau subzistență. Așadar, toate lucrurile și/sau ființele și cauzele sau mijloacele prin care există pot continua să existe până în punctul (Prima Cauza sau Creatorul cauzelor) de care sunt dependente. Asta conduce la concluzia că existența celorlalte ființe, cu excepția Lui, este relativă, chiar nominală. Cu toate că aceste ființe au o existență relativă care este dependentă de Existența Absolută, nu putem spune că au o existență prin sine independentă.

Potrivit acestei abordări, deși există multe ființe cu o existență relativă în univers, există doar Unul cu o existență prin sine adevărată și independentă. Toate lucrurile pe care le observăm sunt lucrări ale Actelor Celui Atoatecreator.

Muhyi’d-Din ibnu’l-‘Arabi merge puțin mai departe și observă: Niciun lucru nu este demn de menționat în ceea ce privește existența, în afară de lucrurile create, manifestate sau reflectate. Aceste manifestări sau reflecții apar (asemenea cadrelor unui film) atât de rapid, și se mișcă atât de repede, încât noi percepem această înlănțuire ca fiind neîntreruptă. Până la urmă, tot (cu excepția Celui cu Existență Absolută) ceea ce considerăm a fi existență este de fapt o manifestare ce pare neîntreruptă. Jami‘ împărtășește aceeași părere, spunând: „Ceea ce se află în univers este fie o iluzie sau imaginație, fie o reflecție în oglindă, asemenea unei umbre.” Badru’d-Din al-Simawi[6] reduce totul la materie și nu putem spune că are o perspectivă teoretică asupra Unității Ființei, pe care ar merita să o studiem.

Perspectivele unora privind doctrina Unității Ființei se bazează pe o stare de plăcere, în timp ce alții își ațintesc privirea doar pe Ființa Adevărată, iar alții abordează problema doar dintr-o perspectivă teoretică sau filosofică, provocând diferite gânduri, comentarii sau expresii. În ciuda tuturor acestor lucruri, cei care împărtășesc această perspectivă în orice moment și loc sunt de acord că nicio ființă existentă nu există și subzistă prin ea însăși, în afară de Dumnezeu. De aceea, cei care atribuie existența celorlalți și nu lui Dumnezeu, fac acest lucru pentru că existența sau subzistența lor depinde de Dumnezeu, și nu pentru că există sau subzistă prin ei înșiși. Există o singură existență adevărată, iar lucrurile și evenimentele sunt manifestările ei. Dintr-o altă perspectivă, dacă existența este un ocean, obiectele și evenimentele sunt valurile. Totuși, fiecare val are caracteristicile proprii, care îl diferențiază de celelalte valuri. Cei care sunt cufundați pe deplin într-o stare de plăcere spirituală pot crede că valul este pierdut în ocean.

Dacă Unitatea Ființei este abordată dintr-o perspectivă filosofică, fără a ține cont de faptul că este o perspectivă bazată pe o stare de experiență spirituală și care consideră creația drept o umbră a Existenței Adevărate, se va ajunge inevitabil la negarea Atributelor și Numelor Divine și pot apărea multe idei nepotrivite în ceea ce privește religia, moralitatea, cunoașterea și înțelepciunea. Și chiar se poate întâmpla ca o persoană să se asocieze ca partener cu Dumnezeu în numele Unității Divine.

Având ca principii fundamentale „Spune: Nu există alt dumnezeu în afară de Dumnezeu și vei dobândi salvarea”[7] și „Spune: El este Allah, Cel Unic, Allah este Stăpânul!” (112:1) și „Domnul vostru este un Domn Unic” (2:163), islamul s-a axat necontenit asupra Unicității absolute a lui Dumnezeu, fără a menționa idei sau concepte precum Unitatea Ființei sau Unitatea celui Mărturisit ca doctrine pe care le-a acceptat. De aceea, s-a considerat că astfel de concepte provin din stări sau experiențe spirituale și nu au fost transformate în învățături obiective sau obligatorii.

De fapt, conceptele de Unitatea Ființei și Unitatea celui Mărturisit provin din anumite sentimente și percepții, pe care oamenii care au un anumit temperament și care sunt în timpul călătoriei și care au atins un anumit nivel de cunoaștere a lui Dumnezeu, le-au dezvoltat în starea cu care au fost răsplătiți de-a lungul călătoriei spirituale. Atunci când ies din această stare sau sunt treziți, starea de plăcere sau beție, care i-a influențat să dea glas conceptelor, le analizează sentimentele și percepțiile în lumina doctrinelor fundamentale pe care Mesagerul, pacea și binecuvântările fie asupra sa, le-a adus și le-a predicat. Cu toate acestea, se știe că anumite vorbe pe care le-au rostit cei cu cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu în momente de beție sau imersiune sau vorbe, rostite chiar în stare de veghe, au dus la confuzii din cauza cuvintelor alese, au făcut ca cei care nu au opinii prea bune despre acești oameni să facă speculații filosofice despre Existența Absolută prin Sine și existența ființelor accidentale. O minte credincioasă și care respectă Shari‘a înțelege din expresia „Nu mai există altă ființă afară de El” ca nu mai există nicio ființă care să existe și să subziste prin Sine, cu excepția Lui, în timp ce cei care abordează subiectul dintr-o perspectivă speculativă filosofică înțeleg că orice lucru care există este Dumnezeu. Potrivit primului grup, doar Dumnezeu are o existență fundamentală, iar celelalte ființe au o existență relativă sau asemenea unei umbre. Cât despre ceilalți, El reprezintă întreaga existență, vizibilă sau invizibilă. Este clar că o astfel de perspectivă atrage după sine politeismul și nu are nimic de-a face cu doctrina Unității Ființei, pe care sufiții musulmani o percep și o exprimă într-o stare spirituală și plăcere. Are aproape același înțeles ca panteismul și/sau monismul, care sunt legate de uniune și întrupare. Astfel de derapaje au fost în permanență responsabile de cele mai îngrozitoare forme de asociere ca parteneri cu Dumnezeu, precum Ezra este Dumneseu, Mesia este Dumnezeu, ‘Ali este Dumnezeu, Baha’ullah este Dumnezeu, Faraonul este Dumnezeu și Nimrod este Dumnezeu.

***

Atunci când privim din perspectiva disciplinelor Coranice, problemele legate de Dumnezeu, univers și omenire devin clare. Cu toate acestea, foarte multe persoane ignorante și care nu au intenții bune au adoptat abordări deviante, au încercat să treacă existența fundamentală în dreptul universului și să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu ea. Au distorsionat adevărul Divinității sau I-au negat atributele sau L-au considerat un spirit care pătrunde în existență. De asemenea, ei au declarat că Dumnezeu ia formă trupească (întrupare) sau că există o ființă creată care se unește cu Dumnezeu și devine Dumnezeu (uniune). Au distorsionat adevărul Divin în cel mai urât mod posibil, spunând că afirmația „Nu există alți dumnezeu afară de Dumnezeu” este același lucru cu „Nu mai există nicio ființă existentă afară de El”, însemnând că Dumnezeu este identic cu universul vizibil.

În opinia mea, în această privință ar trebui să adoptăm aceeași abordare ca și în cazul conceptului Unității Ființei, care neagă existența altor ființe, în afară de Dumnezeu, și să spunem că se bazează pe o stare de plăcere spirituală și că vine în urma faptului că omul a fost copleșit de absorbție și s-a pierdut în Existența lui Dumnezeu, lucru care s-a întâmplat și cu capacitatea sa de a-și găsi cuvintele pentru a exprima această stare. Nu putem accepta teoria speculativă teoretică conform căreia existența Îl include pe Dumnezeu și că Existența Lui este compusă din existența tuturor ființelor. Trebuie să protejăm minților musulmanilor de asemenea teorii. De asemenea, ar trebui să nu uităm că dacă doctrina Unității Ființei nu este conturată și păstrată de principiile fundamentale ale credinței islamice, ar putea duce la concepții eronate despre Dumnezeu, Existența Lui și relația Lui cu cele create. Doar având o înțelegere corectă a Unității Divine, oamenii pot fi răsplătiți cu o cunoașterea specială, care își are rădăcinile în El și din care ei pot înțelege caracterul adevărat sau realitatea lucrurilor și evenimentelor. Atunci, ei întorc spatele acestor evenimente și se îndreaptă spre Martorul Veșnic și indiferenți față de semnele sau indicatoarele Lui, care apar pe drumul către El, sunt absorbiți în luminile Existenței lui absolute și se risipesc în ceea ce privește egoul lor și sufletul carnal. Dar a adopta teorii sau perspective speculative care atribuie divinitatea lucrurilor și evenimentelor înseamnă a te asocia cu Dumnezeu și implică faptul că treci dincolo de limitele de percepție și înțelegere. Astfel de perspective sau teorii pot reprezenta același lucru cu negarea lui Dumnezeu, Adevărul Suprem, El Care este cunoscut pentru Numele Lui și calificat cu Atributele Sale veșnice, și Care înconjoară infinit totul cu Atributele Sale mărețe, precum Cunoaștere, Putere și Voință.

Cele două perspective sau abordări menționate aici sunt la mare depărtare una față de alta. Una se bazează pe faptul că totul, inclusiv egoul uman, este considerat, în ceea ce privește existența și subzistența lui, absolut dependent de Existența Divină și Subzistența prin Sine. Cei care adoptă o astfel de abordare sunt anihilați întru Cel Preaputernic și subzistă prin El și cred că totul vine de la El. Cealaltă este o perspectivă a celor ascunși de sine, care nu sunt conștienți de ceea ce reprezintă o stare spirituală sau plăcere spirituală. Ei speculează că toate lucrurile, chiar și ei, sunt uniți cu Divinitatea sau cu o parte din aceasta. În timp ce primii consideră că în fața lui Dumnezeu sunt o picătură de apă într-un ocean sau o particulă în soare, ceilalți consideră că oceanul este chiar picătura sau că soarele este chiar particula. Ei susțin că universul este o înfățișare de-a Lui. Primii au stăpânire de sine, simt întotdeauna un sentiment de admirație față de El, iar El este ținta finală. De cealaltă parte, al doilea grup este depravat, distras și nu are nicio țintă. Autorul Mizanu’l-‘Irfan îi descrie pe primii în felul următor:

Cei care și-au încheiat călătoria,

au stăpânire de sine și sunt oamenii desăvârșirii.

Stare lor este descrisă drept „găsire”,

și nu îi interesează dacă există sau nu.

Vocea lor nu poate să le exprime starea,

doar cei asemenea lor îi pot înțelege.

Căci ei au atins anihilarea întru Ființa Divină,

și au fost eliberați de existența corporală.

Anihilați în Existența Adevărului Suprem,

absorbiți în stările de euforie și extaz,

ei nu pot vedea o altă existență, ci doar pe cea a Ființei Divine.

Dragostea Lui le pătrunde în inimi,

totuși ei cred că încă mai sunt slujitorii Lui.

Stările celorlalți nu se aseamănă cu a lor.

Aceștia sunt cei, o, frate, care își păstrează,

relația cu Dumnezeu ca slujitori ai Săi.

Cei care scriu despre ei se vor opri aici.

Potrivit acestor oameni, toate lucrurile există pentru că Cel Necesar Existent există. Relația Ființei Divine cu lucrurile și evenimentele este aceea că El le creează existența, le susține și le poartă de grijă. Însă, nouă ne este imposibil să cunoaștem toate aspectele acestei relații sau să știm cum are loc și cum este susținută ea. Ceea ce știm este că El este Cel care creează toate lucrurile și le susține. Nimic nu poate „fi” fără El; nimic nu poate luaa naștere sau nu își poate susține existența fără El; De aceea, totul este de la El, iar El, cu toate Atributele Perfecțiunii și Harul Lui, este Creatorul tuturor lucrurilor. În această abordare, nu este loc de dualitatea cauză și sursă.

Prințul iubiților (Jalalu’d-Din Rumi) spune:

Cu siguranță, nu există dualitate privindu-L pe Cel Atotputernic,

Eu, Noi, Tu nu avem nimic de-a face cu Ființa Sfântă.

Întruparea și Uniunea sunt de neconceput pentru El.

A te gândi la dualitate în dreptul Celui Unic este bineînțeles, o greșeală.

Mai trebuie menționat un aspect. Doctrina Unității Ființei susținută de anumiți sufiți musulmani ca fiind bazată pe starea spirituală de plăcere și absorbție nu vine în contradicție cu credința islamică privind Unitatea Divină. Totuși, trebuie să admitem că există multe afirmații care au fost făcute în urma beției sau imersiunii, care aparent par incompatibile cu principiile credinței. Următoarele versuri reprezintă o astfel de afirmație, care sugerează monismul:

Cel Atotputernic a declarat:

„Noi suntem mai aproape de el decât vâna gâtului.”[8]

Și anume, oceanul și picătura sunt la fel.

O, omule, te-ai depărtat de tine însuți.

Dar dacă știi, totul este la fel -

Cel care stă martor și cel mărturisit,

și locul mărturisirii; la fel sunt și

stăpânul și protectorul și cel stăpânit și protejat.

Deși universul este rezultatul manifestării

Numelor lui Dumnezeu Preafrumoase,

Există un singur Nume Măreț printre acestea.

O, Doamne! Tu ești Cel Care exiști absolut.

Cât despre celelalte ființe existente,

ele sunt doar imagini sau iluzii.

De aceea, tot ceea ce creezi este unul și același lucru.

Deși frumusețea tuturor lucrurilor frumoase se datorează

Frumuseții Tale încântătoare,

există totuși o singură Ființa Frumoasă unică.

Fiecare răzvrătire și seducție din această lume se datorează dragostei Lui.

Ar trebui să știm că

principala cauză a răzvrătirii și neînțelegerii este una și aceeași.

Este adevărat faptul că stilul acestor versuri este de asemenea răzvrătit și seducător. Unii au încercat să explice asemenea cuvinte, pentru a le face potrivite spiritului religiei, în timp ce alții au rătăcit prin adâncurile monismului atunci când le-au interpretat.

Asemenea științelor naturale, precum matematica, fizica, chimia și medicina, și științele religioase, precum jurisprudența, interpretarea Coranului, Hadith și Sufismul Islamic au câteva concepte caracteristice lor. Cei care nu cunosc adevăratul sens și tematica acestor concepte nu se vor putea feri de erori. Nu este posibil să cunoști și să înțelegi corect sufismul islamic, dacă nu cunoști aceste concepte.

În concluzie, conceptul Unității Ființei vine dintr-o stare spirituală marcată de experiențe spirituale personale, iar plăcerile și extazul provin din cunoașterea lui Dumnezeu și a Unicității Sale. Un credincios care are acest nivel de realizare simte în interior că cel cu adevărat existent este doar Adevărul Suprem și consideră că toate celelalte ființe sunt o umbră sau au o existență imaginară. Sufiții musulmani care dețin acest concept au experimentat un asemenea nivel de cunoaștere a lui Dumnezeu în inimile lor și au transformat-o într-o dimensiune a naturii lor conștiente, încercând să o exprime în funcție de puterea lor de exprimare. Cuvintele lor privind unitatea în diversitate și diversitatea privind unitatea sunt expresii ale acestor sentimentele secrete și experiențe, bazate pe unitate, ca fundație și sursă a tuturor lucrurilor, în timp ce diversitatea este iluzorie. De fapt, un erou al stării și plăcerii, care e martor la manifestările Numelor și Atributelor Lui în toate lucrurile și evenimentele, nu poate gândi și nici acționa altfel. Ei simt omniprezența Ființei Sublime dincolo de orizonturile care pot fi cuprinse cu gândirea și imaginația umană. Ei simt că se află întotdeauna în compania Lui și se îndreaptă spre Ființa Care există veșnic și care nu poate fi cunoscut în privința Esenței Sale Divine. În continuare urmează un fragment, în care ei pun în cuvinte experiențele trăite:

Cel Preafrumos Care dorește să - Și vadă

Frumusețea prin nenumăratele fețe,

ar trebui să fie bucățile nenumărate, ca oglinzile sparte.

Cât despre o altă perspectivă a Ființei Divine în relația Lui cu universul, cunoscută și sub denumirea de Unitatea Celui Mărturisit și care a devenit o școală separată condusă de Imam Rabbani Ahmad Faruq al-Sarhandi[9], cu toate că se apropie de gândirea Companionilor profetului, decât Unitatea Ființei, nu putem crede că se potrivește perfect cu perspectiva conform căreia aceasta este calea stăpânirii de sine perfecte și a stării de veghe, pentru că vine dintr-o stare de beție și absența și se amestecă cu extaz și absorbție. În schimb, cei care merg pe calea Companionilor prezintă audienței experiențele lor, care chiar dacă au fost trăite într-o stare de beție și absorbție, dar cu o stăpânire de sine extraordinară, nu pot duce la confuzii.

Unitatea Existenței, cunoscută în vest ca panteism și cu variațiile ei, monism, este o școală filosofică. Această abordare, bazată pe conceptul de a vedea universul despre Însuși Dumnezeu sau înfățișarea Lui, nu poate fi acceptată de sufismul islamic. Mai mult, nicio altă mișcare filosofică islamică nu poate fi acceptată. Așa cum am menționat și înainte, în timp ce oamenii care împărtășesc această abordare s-au depărtat de calea cea dreaptă, recunoscând a divinitate pătrunzătoare și împărtășind-o printre alte lucruri, sufiții musulmani, care merg pe calea Profetului, au crezut dintotdeauna că totul vine de la El, nu că totul este El.

O, Dumnezeule! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și fă-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed și asupra Familie și Companionilor săi, cei nobili, cinstiți și buni.

[1] Ibn Kathir, Tafsiru’l-Qur’an, 2:302. [2] Abu’l-Hasan an-Nuri (d. 1499) este unul dintre cel mai cunoscuți asceți sufiți. Cel mai mult s-a preocupat de problema wujud. [3] Sa‘du’d-Din at-Taftazani (d. 1390) a fost un cunoscut învățat din Samarqand în domeniile logică, retorică, gramatică, teologie și jurisprudență în timpul domniei lui Timur. Opera Sharhu ‘Aqaidi’n-Nasafiyya se numără printre lucrările de bază ale teologiei musulmane. [4] Mustafa Sabri Efendi (1869–1954) a fost un învățat turc și shaykhu’l-Islam. A trăit în Turcia și Egipt. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este Mawqifu’l-‘Aql wa’l-‘Ilm. [5] Jalalu’d-Din Muhammad ibn As‘ad ad-Dawwani (1426–1502) a fost un cunoscut filosof și teolog din Shiraz. El a combinat elemente de filosofie iluminaționistă și peripetetică și posibil și alte aspecte în Ibnu’l-‘Arabi. Lucrarea Lawami‘u’l-Ishraq fi Makarimi’l-Akhlaq („Strălucirile iluminaționismului asupra nobilelor virtuți”) este cunoscută. [6] Badru’d-Din al-Simawi s-a născut în orașul Simavna din Grecia de astăzi. Este cunoscut pentru abortările materialiste asupra existenței. A fost condamnat la moarte pentru că a participat la revolte împotriva guvernului otoman în perioada interimară (1402-1413). Cea mai cunoscută lucrare este Waridat. [7] at-Tabarani, al-Mu’jamu’l-Kabir, 20:343; al-Haytami, Majma’uz-Zawa’id, 6:21. [8] Coran, 50:16 [9] Imam Rabbani, Ahmad Faruq al-Sarhandi (d. 1624): acceptat de către mulți drept „cel care a renăscut al doilea mileniu”. S-a născut în Sarhand (India), a fost învățat în științele islamice și a eliminat multe elemente eronate din sufism. L-a îndrumat pe Shah Alamgir sau Awrangzeb (d. 1707), care a avut un grup de învățați, să pregătească cea mai cuprinzătoare antologie a Legii Hanafi.