Un alt fel de călătorie și inițiere

Un alt fel de călătorie și inițiere

Pentru unii, călătoriile spirituale reprezintă desăvârșirea și dezvoltarea capacităților, în timp ce alții își curățesc sufletul carnal din interior, urmând anumiți pași. În cazul ambelor moduri, pentru a ajunge la nivelul de desăvârșire și pentru a deveni o ființă umană desăvârșită, sunt esențiale anumite perioade de suferință. Cu toate acestea, există și alte moduri, diferite de acestea două, de a ajunge la nivelurile, popasurile, favorurile și binecuvântările care vin odată cu călătoria și suferința spirituală. Printre acestea, există una care se bazează pe calea Companionilor Profetului și poate fi privită asemenea unei manifestări a adevărului Mesagerilor.

Neputința, sărăcia, afecțiunea, reflectarea, zelul și recunoștința sunt elementele de bază ale acestui mod. Neputința înseamnă a fi conștient de incapacitatea de a face multe dintre lucrurile pe îți dorești să le faci, iar sărăcia reprezintă conștientizarea faptului că Dumnezeu este adevăratul Proprietar și Stăpân al tuturor lucrurilor. A îmbrățișa pe toți și toate datorită Lui înseamnă afecțiune, în timp ce reflectarea înseamnă a gândi profund, analitic și sistematic și a medita asupra lumii exterioare și lăuntrice, cu un sentiment nou de entuziasm în fiecare zi. Zelul înseamnă a-ți dori cu ardoare de a ajunge la Dumnezeu și de a-I sluji cauza. Recunoștința înseamnă a-I mulțumi întotdeauna lui Dumnezeu pentru darurile Sale și a te îndrepta spre El în deplină conștientizare a tuturor binecuvântărilor Sale din timpul călătoriei.

Potrivit lui Bediuzzaman Said Nursi[1], această metodă este cea mai directă și cea mai sigură. Neputința este o cale a luminii care duce la sentimentul de a fi iubit de Dumnezeu, care este mai sigură și mai rapidă decât iubirea; aici, cu cât persoana își conștientizează mai mult neputința, cu atât mai repede își va atinge scopul. Sărăcia este o comoară inepuizabilă care, în funcție de puterea fiecăruia de conștientizare, va conduce la protecția și îndrumarea Celui Atotmilostiv și a Puterii Sale infinite mult mai devreme și mai în siguranță decât orice disciplină, efort și strădanie. Afecțiunea este mai profundă și mai sinceră decât iubirea. Niciun călător care are acest sentiment, care este o manifestare a Compasiunii Divine, nu a fost părăsit vreodată la jumătatea drumului. Reflectarea este calea spiritelor iluminate care raportează totul la înțelepciune prin studiu și observarea lumii lăuntrice și a lumii exterioare. În ceea ce privește zelul, este caracteristica celor care sunt în permanență conștienți de înțelesurile și sensurile încrederii și ale strigătului după ajutor, care sunt înnăscute în conștiința umană. Aceste două simțuri amintesc întotdeauna de Dumnezeu. Cei înzestrați cu zel nu sunt niciodată disperați sau dezamăgiți. Și în cele din urmă, recunoștința înseamnă a întoarce cu mulțumire toate binecuvântările din partea lui Dumnezeu, pe care le primim aproape gratuit.

Esența căii poate fi rezumată astfel: „Sunt neputincios, Tu ești Atotputernic; Eu sunt sărac, Tu ești Atotbogat; Sunt nevoiaș și strâmtorat, Tu este Cel Milostiv; Sunt confuz și caut o cale de ieșire, Tu ești singurul Țel care este căutat și care trebuie atins.” Cei care sunt conștienți de neputința, sărăcia, nevoia și confuzia lor nu pot să creadă că sunt fără de păcat sau că au atins un anumit nivel, așa că nu pot fi nepăsători și nici nu pot uita de Dumnezeu, în timp ce știu că cei care Îl uită sunt la rândul lor uitați și obligați să se uite și pe sine. Ei nu își pot atribui realizările cu care Dumnezeu i-a răsplătit, sub pretextul eforturilor lor și nici nu pot pune răul și păcatele pe seama Destinului, considerând astfel că există independenți de Dumnezeu.

Potrivit lui Bediuzzaman, acest mod poate fi analizat din perspectiva următoarelor patru discipline:

· Efortul de a considera sufletul ca fiind păcătos și murdar, spre deosebire de tendința înnăscută de a se vedea pe sine curat și fără de păcat.

· A fi atent și hotărât să se uite pe sine la momentul și locul potrivit și să își amintească de sine la momentul și locul potrivit.

· A fi conștient de faptul că Dumnezeu creează totul – binele și răul – și este singura sursă a tuturor lucrurilor bune. Astfel, omul ar trebui să își atribuie sieși toate păcatele și răul, ca fiind cauzate de propria persoană, deși Dumnezeu le-a creat, și tot binele și toate împlinirile trebuie atribuite lui Dumnezeu, lucru pentru care trebuie să îi fie recunoscător.

· Indiferent de starea în care se află și indiferent de nivelul pe care îl atinge de-a lungul călătoriei, trebuie să știe că atât existența, cât și meritele sale nu sunt decât o umbră sau o umbră a umbrei luminilor Existenței Divine și că toate aspectele existenței unei persoane sunt o oglindă a manifestărilor Cunoașterii și Existenței Sale.

Acum să explicăm aceste puncte în conformitate cu abordarea lui Bediuzzaman:

Prima disciplină: Sufletul trupesc, în natura sa, se iubește pe sine și îi iubește pe alții și are relații cu ei doar din cauza lui însuși. Dragostea de sine a sufletului trupesc este atât de mare încât adorarea lui însuși este asemenea adorării lui Dumnezeu, pe care o simte un credincios sincer, devotat Aceluia demn de închinare și care trebuie căutat. Nu tinde niciodată să-și recunoască greșelile și crede că este întotdeauna curat și fără pată. Așadar, ar trebui să declare jihadul major (mai mare) împotriva unei astfel de atitudini, criticând-o și punând-o mereu la îndoială, înmuind-o și topind-o în cuptor aprins al criticii și supravegherii sinelui, pentru a o remodela. Omul nu ar trebui să creadă niciodată că este liber și absolvit de greșeli și păcate, iar acceptarea acestui lucru se aseamănă, de fapt, cu un jet de apă sub care ar trebui și poate fi curățat. Doar în acest fel se pot dezvolta potențialitățile pozitive înnăscute ale unei persoane.

Dacă noi suntem mereu în căutarea desăvârșirii în ceea ce privește perspectiva pe care o avem asupra noastră, considerându-ne predispuși la rău și greșeli, îngerii și alte ființe spirituale vor aprecia foarte mult decența și curățenia noastră și, așa cum spun niște cuvinte profetice[2], vor coborî din toate părțile pentru a ne strânge mâna. Dacă, dimpotrivă, suntem atât de neglijenți încât ne considerăm curați și infailibili, vom fi inevitabil reprezentanții unei naturi dezgustătoare de care până și diavolii, dezgustați, se vor ține la distanță. Așa cum a spus și Rumi, ființele umane sunt de așa natură încât uneori, sub influența impulsurilor satanice, devin asemenea Diavolului, iar alteori sunt la același nivel cu îngerii, pe culmile vieții spirituale.

A doua disciplină: O persoană cu un suflet trupesc nedesăvârșit, cu un suflet care poruncește răul poate uita chestiunile cele mai importante, care nu ar trebui să fie uitate niciodată, iar o astfel de persoană nici nu vrea să și le amintească, în timp ce scoate la iveală din inimă chestiuni pe care nu ar trebui să și le amintească niciodată. Ființele umane ar trebui să slujească întotdeauna cauzei lui Dumnezeu, să fie serioase în faptele lor, responsabile față de oamenii din jurul lor și să se gândească la moarte și la ceea ce se află dincolo de ea. Ele ar trebui să smulgă din spiritul lor ura, gelozia, ambițiile lumești, lăcomia și dorințele trupești. Doar așa ființele umane își pot menține vie tendința înnăscută către spiritualitate și își pot ține în frâu tendințele satanice care ar putea apărea în ele.

Noi, călătorii pe drumul către Dumnezeu, ar trebui să considerăm credința în Dumnezeu și viața pe aceeași linie cu buna Sa plăcere asemenea unei binecuvântări și să ne concentrăm asupra modului în care Îi putem mulțumi cu toate gândurile, sentimentele și acțiunile noastre. De asemenea, ar trebui să încercăm să trăim în compania Lui și în virtutea acestei companii, ar trebui să căutăm continuu noi mijloace pentru a fi mereu în relație strânsă cu El. Ar trebui să fim întotdeauna conștienți de ceea ce ne amintește Rumi: „Cineva este ascuns aici; O, inimă, nu ești singură.” Pe baza relației noastre cu El, ar trebui să ne străduim să transcendem natura noastră limitată pentru a avansa către veșnicie, transformându-ne existența care se aseamănă cu o picătură, într-un ocean, și căutând misterele universalului în existența noastră particulară. Dacă ducem o astfel de viață, vom reuși să facem lucruri care par imposibil de făcut și să depășim obstacolele care par imposibil de depășit. Amănuntele devin reflexii și oglinzi ale universalului, iar lucrurile pe care le considerăm inexistente capătă culoarea existenței, o picătură de rouă depășește luna în reflectarea soarelui, pământul se înalță la fel de sus ca cerul, iar naturile noastre asemănătoare particulelor se extind la nivelul universului.

Mawlana Rumi, denumit prințul celor care îl iubesc pe Dumnezeu, ne sfătuiește să transcendem dimensiunea corporală a existenței noastre și să descoperim tainele potențiale ale spiritului nostru, spunând: Un ulcior care a găsit drumul spre mare:

râurile se prosternează în fața lui.

A treia disciplină: Un suflet trupesc, care poruncește răul, care nu a putut încă să pășească pe calea desăvârșirii în călătoria întru sine și în lumea exterioară, își atribute toate lucrurile bune și realizărilor cu care a fost răsplătit, în timp ce pune lucrurile rele și eșecurile pe seama unor factori și unor cauze externe sau pe seama conceptului greșit pe care îl are despre Destin. În loc să fie mulțumitor pentru toate favorurile pe care le-a primit, se prăbușește pe dinăuntru din cauza orgoliului, a îngâmfării și a aroganței și nimicește sentimentele de mulțumire și laudă față de Dumnezeu Cel Atotputernic. Orizontul este contaminat cu noroiul unor moravuri foarte rele și se autodistruge. Pe când, dacă sufletul trupesc este capabil să-i atribuie lui Dumnezeu tot binele și toate realizările și să pună pe seama lui toate relele, neajunsurile și eșecurile, atunci ar primi binecuvântare după binecuvântare, chiar și în cele mai nefavorabile circumstanțe. Sufletul trupesc trebuie să înțeleagă că desăvârșirea lui constă în perceperea și recunoașterea imperfecțiunii sale și că ar trebui să fie întotdeauna smerit în fața lui Dumnezeu și devotat Lui. Sufletul trupesc ar trebui, de asemenea, să fie plin de recunoștință și zel, să înțeleagă și să conștientizeze că puterea lui vine din neputința sa, iar bogăția sa constă în sărăcia lui înnăscută.

Este foarte important pentru noi, drept credincioși, să știm că toate meritele și realizările noastre sunt de la Dumnezeu, în timp ce toate defectele și greșelile noastre vin din noi înșine și că ar trebui să ne păstrăm sistemul de auto-interogare și autocontrol viu și activ. Atâta timp cât călătorii către Dumnezeu pot face acest lucru, ei vor aduce întotdeauna roade, chiar și în cele mai nefavorabile circumstanțe. Pe când, din momentul în care în lumea lor spirituală apare seceta, în urma unor eroziuni, atunci vor crește doar spini, chiar și în condițiile cele mai prielnice, iar ei vor striga ca o bufniță în noapte.

Dacă ființele umane ar fi doar ființe fizice, preocupările și grijile lor cu privire la corporalitate ar fi importante. A crede că o ființă nobilă este alcătuită doar dintr-un corp fizic înseamnă a o reduce la nivelul de carne, lucru care înseamnă că se va dezintegra, va putrezi și va ajunge hrană pentru microorganisme. Aceasta este cea mai îngrozitoare formă de a disprețui pe cea mai nobilă și mai onorabilă dintre toate creațiile. Dar adevărul este că omenirea, în virtutea creației, înzestrării și potențialelor, este mai prețuită și mai sublimă chiar și decât îngerii. Ființele umane sunt mult mai mult decât un simplu trup; ele sunt înzestrate cu inimă, spirit și alte facultăți spirituale lăuntrice, cu conștiință, intelect, percepție, inteligență și alte simțuri și sentimente exterioare și lăuntrice. Ființele umane sunt un ansamblu de valori care transcende dimensiunea fizică a ființei lor. Sunt creaturi atât de prețioase și atât de bine înzestrate încât uneori se pot înălța atât de sus, încât până și îngerii își doresc să le ajungă din urmă; uneori pot ajunge pe vârfurile care separă tărâmul ființelor muritoare de veșnicie și infinit. Ele se folosesc în cea mai mare măsură de facultățile mentale și organizează călătorii către corpurile cerești și transferă sunete, voci și imagini de la distanțe mari, oferindu-ne cele mai frumoase melodii ale timpului și spațiului, care se micșorează cu mare viteză.

Cu toate acestea, în ciuda capacității lor și a naturii lor excepționale, oamenii pot cădea în capcana urii, ranchiunei, lăcomiei și poftei, devenind cea mai nenorocită și mai degradată dintre toate ființele. Ei pot ajunge robi nefericiți și cerșetori, în ciuda naturii și capacității lor de a fi capodopere ale creației; ei pot ajunge asemenea unor viermi care se târăsc pe pământ, în ciuda potențialului lor de a fi ființe cerești. Dar dacă se îndreaptă cu toată ființa lor și cu tot dinamismul lor lăuntric către Dumnezeu, plini de mulțumire pentru tot binele pe care El l-a făcut pentru ei, și dacă pun pe seama lor toate relele pe care le pot săvârși și neajunsurile pe care le pot suferi și dacă pot atinge desăvârșirea fundamentală, curățați prin stăpânirea de sine și supraveghere de câteva ori în fiecare zi, atunci pot așeza cortul adevăratei omeniri pe dărâmăturile sentimentelor și pasiunilor rele și se pot exprima prin realizări, fără a-și pierde vreodată sentimentele de smerenie și nimicnicie în fața lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Asta înseamnă, de asemenea, ca la fiecare încercare, să se redescopere pe ei înșiși, să fie pe deplin conștienți de ei înșiși în propriile lor profunzimi și să experimenteze o reînviere în fiecare moment. Mawlana Jalalu’d-Din Rumi consideră că acest lucru este ca o eliberare a sufletului din lanțurile corporalității și ca o transformare a spiritului în divin. Un spirit care a devenit divin încearcă, de asemenea, să-și aranjeze propria lume interioară, cu toată puterea sa de percepție și conștiință, face eforturi necontenite pentru a corecta defectele care stau în calea desăvârșirii sale. Un astfel de spirit călătorește uneori pe tărâmul care stă înaintea vălului care acoperă existența și alteori dincolo de acesta și intră în extaz de fiecare dată când vede adâncurile inimii sale. În el, se trezește o dorință nouă de a deveni desăvârșit și toți își doresc un zel nou pentru a se reînnoi. Își vede inima asemenea unui lăcaș în care sălășluiește Dumnezeu și rostește:

Inima este lăcașul lui Dumnezeu,

curățește-o de tot ce nu îi aparține Lui;

astfel încât Cel Milostiv să coboare noaptea în palatul Lui.

Ființele umane adevărate și depline își curăță inima de conceptele și imaginile murdare, își împodobesc „secretul” cu cunoașterea lui Dumnezeu, își luminează „privatul” cu torța iubirii și a zelului și își transformă „mai privatul” în loialitatea deplină. Ei sunt mereu ocupați cu Cel Preaiubit și gata să se jertfească pentru El. Aceasta este suferința lor, pe care o preferă în fața tuturor leacurilor; sunt epuizaţi din cauza entuziasmului pe care îl simt pentru că sunt în drum spre El. Cu toate acestea, suferința lor este mai dulce decât toate leacurile și epuizarea lor mai dragă decât orice odihnă sau tihnă. Suferința îi face să călătorească prin deșert în căutarea unor suferințe și mai mari, spunând:

Obișnuiam să caut un leac pentru suferința mea lăuntrică;

au spus: „Leacul tău este chiar suferința.”

Obișnuiam să caut lucrul pe care să-l sacrific pentru Cel Preaiubit;

ei au spus: „Sufletul tău este ceea ce tu cauți să sacrifici.”

(M. Lutfi)

Și sufletul rostește, așa cum mulți au rostit:

Obișnuiam să caut un leac pentru suferința mea;

Am aflat că suferința este chiar leacul meu.

Obișnuiam să încerc să găsesc ceea ce este ascuns în originea mea;

Am aflat că originea mea este de fapt ceea ce e ascuns.

(Niyazi Misri)

Mulți au intonat cântece de dragoste despre El și cântece de despărțire, tânjind să se întâlnească cu El cu toată ființa lor, ca și cum fiecare parte a trupului lor este un flaut.

Mawlana Rumi spune:

O, inimă! Atât tu, cât și suferința pe care o simți există; ah, ce minunat este să fii absorbit de El și să suferi pentru El! Acea suferință este, de fapt, leacul tău. Deci, îndurați toate suferințele și necazurile pe care El le trimite peste voi, fără să vă plângeți. Așa ne poruncește El. Dacă ai reușit să zdrobești dorințele trupești, atunci ai ucis lupul sufletului trupesc, singurul care trebuie ucis.

A patra disciplină: Sufletul trupesc se vede ca și cum ar fi o ființă care există independent. El are uneori o atitudine atât de indisciplinată și smerită, încât fiecare fapt și acțiune pe care o îndeplinește este o dovadă de neascultare și ostilitate față de Acela căruia trebuie sa I se închine fără doar și poate. În realitate, nimeni afară de El nu are o existență independentă de sine. Toate ființele sau lucrurile existente, cu viață sau fără viață, funcționează asemenea unei oglinzi a Numelor Creatorului Atotputernic în ceea ce privește nivelul vieții cu care sunt răsplătite. Chiar dacă sufletul trupesc omenesc are o natură și o capacitate excepțională, specifice lui însuși, existența sa cu tot ceea ce are vine de la El și subzistă numai prin El. De aceea, în ceea ce îl privește, nu este nimic în fața Veșniciei, este o umbră în fața Ființei Originare și nu este nimic în fața Celui cu Adevărat Existent. A înțelege acest lucru este primul pas spre atingerea existenței adevărate, în timp ce a crede altfel este o poticnire fatală. Atunci când o persoană se consideră ca fiind o ființă independent existentă și care subzistă prin sine însăși, atunci cade cu capul înainte în abisul întunecat al inexistenței. Cu toate acestea, atunci când cineva funcționează asemenea unei oglinzi clare a Adevărului Suprem (având tot ce este bun și valoros doar ca o reflectare venită dinspre El), atunci se află pe drumul spre veșnicie. Cel care distruge rama ce îl ține strâns, găsește lumina Existenței Adevăratei Ființe. Referitor la aceasta, Muhammad Iqbal[3] spune:

În esența ta, există o substanță din Existența lui Dumnezeu și o rază din manifestarea Sa. Cât despre oceanul Său, nu știu unde am fi putut găsi această „perlă”.

Următoarele versuri, cu autor necunoscut, fac legătura între aspectele discutate și cunoscuta zicală: „Cine se cunoaște pe sine, cunoaște pe Domnul său:”

Cunoaște-te pe tine însuți, dacă vrei să Îl cunoști pe Dumnezeu; numai cel care se cunoaște pe sine, este cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu.

Mawlana Rumi rezumă chestiunea după cum urmează:

Atâta timp cât un slujitor este anihilat în ceea ce privește ego-ul și îngâmfarea lui, el nu poate dobândi credința adevărată în Dumnezeu și Unitatea Sa. Unitatea nu înseamnă unirea cu Dumnezeu; înseamnă eliberarea de ego. Cel care spune altfel, minte și nu poate face din minciună adevăr.

Pentru a concluziona, putem spune că, în afară de calea constituită din dragoste, suferință și alte aspecte fundamentale asemănătoare prin care se poate ajunge la Dumnezeu, mai există o altă cale; ea este calea înțelegerii și conștientizării propriei neputințe și sărăcii în fața lui Dumnezeu, precum și calea suferinței și reflecției. Aceasta a doua cale este mai sigură și mai directă decât prima.

Călătorii care au pornit pe o astfel de cale, conștienți de neputința lor, se întorc cu toată ființa lor către Cel al Puterii Infinite, spunând: „Ține-mă de mână, ține-mă pentru că nu mă pot descurca fără Tine”. Cu cât sunt mai conștienți de sărăcia lor, cu atât mai sincer caută adăpost la umbra Bogăției Divine și Îi atribuie Lui toate lucrurile bune și demne de laudă pe care le dețin. Ei sunt în continuu recunoscători și acționează cu zel acolo unde alții se poticnesc din cauza mândriei lor și a afirmațiilor care nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a. Cei care studiază profund și reflectă asupra lumii lor lăuntrice și exterioare nu se lasă pradă mândriei (atribuindu-și realizările și favorurile pe care le-au primit) și nici nu cad în capcana confuziilor mentale și spirituale, punând pe seama cauzelor externe sau a Destinului, lucrurile rele care li se întâmplă. Dimpotrivă, ei îi atribuie lui Dumnezeu toate realizările lor și favorurile pe care le primesc, se bazează pe El și se bucură de plăcerea dependenței de El. În ceea ce privește lucrurile rele, ei și le atribuie lor și se întorc la Dumnezeu cu căință, pocăință și mustrări de conștiință, simțind durere atunci când se despart de El și plăcere atunci când așteaptă să se reîntâlnească cu El. Întrucât consideră că existența lor este o umbră a luminii Existenței Divine, ei nu cred că pot exista independent și nu se preocupă de noțiuni precum Unitatea Ființei și Unitatea Celui Mărturisit. Ei au convingerea că existența lor, cu toate atributele, potențialele ei și toate darurile cu care a fost înzestrată, este de la El și trăiesc cu plăcerea sau speranța companiei Sale și acționează în semn de recunoștință pentru că sunt pe drumul către El. Ei nu prețuiesc și nici nu apreciază comportamentul ușuratic sau vorbele care sugerează trufie și mulțumire de sine.

Elementele de bază ale acestei căi au fost menționate de autorul de față după cum urmează:

O, prieteni, veniți și ascultați, o, prieteni!

Calea noastră este calea zelului;

Tovarăși care găsesc plăcere în credință,

pentru noi, spinii sunt trandafiri.

Mulțumită Lui, am văzut Chipul Adevărului Suprem

și am găsit esența tuturor lucrurilor.

Am adoptat fiecare cuvânt al Său ca principiu;

iar Cuvântul Lui stă mărturie pentru noi.

Toată puterea prin care suntem puternici este a Lui;

suntem cunoscuți pentru Numele Lui, prin care acționăm,

și călătorim, trecând dincolo de culmi;

toate dificultățile sunt ușor de depășit.

Nu avem avere, dar suntem foarte bogați;

și nobili și onorați de relația cu El.

Reflecția este calea noastră; și totul, umed sau uscat,

pentru noi, este o sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu.

Câmpii, locuințe și deșerturi, în univers,

toate glasurile Îl menționează;

trandafiri de toate culorile care s-au deschis,

fiecare este un mesaj pentru noi de la El.

Tu ne cunoști de la slujirea lui Dumnezeu cu cea mai mare râvnă;

lucrarea noastră este să ne gândim mereu la El.

Și ceea ce vom face și vom rosti mereu:

Cartea Lui este îndrumător pentru noi.

Noi L-am găsit și ne-am supus Lui;

am fost salvați de durere și deznădejde.

Am fost murdari, dar acum am fost curățați;

Mila Lui este oceanul în care am fost curățiți.

O, Doamne! Acceptă-mi pocăința și curățește-mă, răspunde rugăciunilor mele, asigură-mi locul în religie, călăuzește-mi inima, fă-mi glasul să spună mereu adevărul și îndepărtează ura și invidia din inima mea. Și revarsă pacea și binecuvântările asupra Profetului și Stâlpului nostru, Mahomed, asupra Familiei și Companionilor săi, asupra tuturor.

[1] Bediuzzaman Said Nursi (1877-1960) este cel mai cunoscut și unul dintre cei mai mari gânditori și învățați musulmani ai secolului al XX-lea. El a scris despre adevărurile și elementele esențiale ale credinței islamice, semnificația și importanța închinării, moralitatea și sensul existenței. Este foarte original în abordarea lui. Sözler („Cuvintele”), Mektubat („Scrisorile”), Lem’alar („Strălucirile”) și Şualar („Razele”) sunt unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui. [2] Muslim, „Tawba,” 12-13; at-Tirmidhi, „Qiyama,” 59. [3] Muhammad Iqbal (1877–1938) este unul dintre cei mai remarcabili gânditori și activiști musulmani ai lumii musulmane din secolul al XX-lea. A studiat în Anglia și a scris multe cărți. Reconstrucția gândirii islamice este cea mai cunoscută.