Walaya (Sfințenie)
În termeni literali, Walaya (sfințenie) simbolizează o persoană, o comunitate sau o țară care se află sub conducerea și guvernarea unei alteia. Însă, walaya (sfințenie) reprezintă anihilarea individualității trupești și a egoismului pentru a conștientiza starea de supunere față de Dumnezeul cel Viu și de Sine Stătător și pentru a ajunge cât mai aproape de Ființa Necesar Existentă. Cei aflați în călătoria spre Dumnezeu și care au atins acest nivel, care s-au lăsat conduși de îndrumarea lui Dumnezeu, au fost privilegiați cu stăpânire de sine și viețuiesc în apropiere de Dumnezeu. Primul pas spre sfințenie este indicat în versetul (2:257): Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi (intelectuale, spirituale, sociale, economice și politice) la Lumină, și acolo vor sta neclintiți, dar și în versetul: Într-adevăr, aliaţii (slujitorii sfinți) lui Allah nu au a se teme (nici în această lume, nici în cea viitoare, pentru că vor avea întotdeauna ajutorul și sprijinul Meu) şi nici nu vor fi mâhniţi (10:62).
Cel căruia i-a fost dăruită sfințenie se numește waliyy (care, în termeni literali, înseamnă păzitor, prieten apropiat sau confident). Waliyy este unul dintre Numele Preaputernicului Dumnezeu. Se crede că omului care poartă acest Nume și care a devenit asemenea unei oglinzi lustruite în care se reflectă Numele Lui i-au fost acordate următoarele favoruri: „anihilarea eului” și „existența prin El”. Cu toate acestea, aceasta favoare îl poate transforma pe sfânt într-o persoană indiferentă față de stăpânul creaturilor, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Dimpotrivă, indiferent la ce nivel se află o persoană în călătoria sa spre Dumnezeu, una dintre cele mai binecuvântate și edificatoare surse pentru confidenții lui Dumnezeu, Adevărul Suprem, este persoana lui Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, care este soarele Profeților și singurul izvor curat de adevăr; el este singurul pe care trebuie să îl urmeze cu strictețe. Mai mult, el este primul dintre izvoarele, care reprezintă mijloace de îndrumare și dobândire a sfințeniei pentru oameni. În mai multe versete, Coranul subliniază exact acest lucru, atrăgând atenția asupra sursei de iluminare și a adevărului. De exemplu (3:31): Spune: „[O, Profetule] Dacă Îl iubiţi pe Allah, urmaţi‑mă şi Allah vă va iubi şi vă va ierta păcatele voastre!”
Acest adevăr este menționat și de către Mahmud Shabistari[1], în cartea Gulshan-i Raz (Grădina secretă a trandafirilor[2]):
Profetul este asemenea soarelui, iar sfântul este precum luna
îndreptată cu fața spre soare și care spune: „Petrec un timp deosebit cu Dumnezeu.”
Un sfânt își poate găsi o cale către „astfel Dumnezeu te va putea iubi”,
care reprezintă locul de întâlnire cu El,
prin „Dacă îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, urmează-mă”
Așa cum luna primește lumină de la soare, tot așa și un sfânt este luminat, doar dacă îl urmează pe Profet și devine asemenea unei oglinzi lustruite, în care se reflectă lumina Divină. Se poate spune că nu doar sfinții care l-au urmat pe Profetul Mahomed, ci și toți ceilalți Profeți de dinainte, au primit lumină de la el, care este soarele Profeților, pacea și binecuvântările fie asupra lui:
El este soarele virtuților, iar ceilalți sunt
stelele care împrăștie în noapte lumina pentru oameni.
Toate minunile pe care binecuvântații Mesageri le-au înfăptuit
s-au datorat luminii lui care a ajuns la ei.
(Busayri[3])
Cuvântul waliyy (sfânt) este folosit drept complement de agent sau ca participiu trecut. În primul caz, arată o persoană care se opune păcatului și care își îndeplinește cu regularitate și cu răbdare îndatoririle cu privire la închinare și supunere. În al doilea caz, arată o persoană asupra căreia au fost revărsate favoruri precum ajutorul și protecția lui Dumnezeu. Ambele înțelesuri sunt în concordanță cu legământul dintre Dumnezeu și slujitorii Săi, care este menționat în următorul Hadith qudsi:[4]
Dumnezeu Cel Atotputernic grăiește: „Cu cel care se va arată ostil față de slujitorii Mei sfinți, cu siguranță voi purta război cu el. Slujitorul Meu nu se poate apropia de Mine decât cu lucrul cel mai drag mie, îndeplinirea tuturor îndatoririlor pe care i le-am acordat. Apoi, slujitorul Meu se apropie mai mult și mai mult, până când îl iubesc, îndeplinind peste limita obligației acte de închinare. Atunci când îl iubesc, Eu sunt urechile lui cu care aude, ochii lui cu care vede, mâinile lui cu care lucrează și picioarele lui cu care merge. (Auzul, văzut, lucrul mâinilor și mersul lui se desfășoară în concordanță cu dorința și poruncile Mele.) Dacă Îmi cere ceva, îi voi oferi, iar dacă va căuta adăpost, îl voi lua sub aripa Mea.”[5]
Învățații sfinți au fost întotdeauna preocupați de două dimensiuni importante ale sfințeniei, pe care le consideră două părți ale unei singure unități:
· Respectarea cu strictețe a legilor lui Dumnezeu de către cei la început de drum în schimbul
· Protecției și grijii speciale pe care o oferă Dumnezeu.
Astfel de protecție și grijă se manifestă în cazul unui Profet ca neprihănire, iar în cazul unui sfânt drept apărare împotriva păcatelor. Neprihănirea și apărarea împotriva păcatelor diferă între ele, dar nu vom discuta acest aspect.
Un sfânt este cu siguranță o persoană onorabilă, binecuvântată și asupra lui poate fi revărsată favoarea de a face minuni.[6] Totuși, minunile nu sunt o condiție a sfințeniei. Este un subiect controversat dacă un sfânt știe sau ar trebui să știe că este sfânt. Până la urmă, un sfânt este un obiect sau un beneficiar al unora dintre favorurile speciale din partea lui Dumnezeu.
Ibrahim Adham[7] definește sfințenia folosindu-se de dimensiunile ei și de favorurile pe care le primește în urma renunțării la lume (nu legat de câștigarea traiului de zi cu zi, cu mai degrabă legat de dragostea față de lume din tot sufletul), a întoarcerii către Dumnezeu cu toată ființa și a așteptării fără încetare ca El să își îndrepte fața către tine.
Potrivit lui Yahya ibn Mu‘adh[8], sfințenia înseamnă să înduri greutățile și dificultățile pe drumul spre dobândirea prieteniei cu Dumnezeu.
Sfințenia, așa cum o descrie Bayazid al-Bistami, înseamnă a nu împărtăși nicio dorință cu alții, în afară de dorința închinării și ascultării profunde și continue față de Dumnezeu și dorința de a îndeplini cu mare băgare de seama îndatoririle slujirii. Potrivit lui Abu Sa‘id al-Kharraz, Dumnezeu, prin menționarea Lui în mod regulat și prin rostirea Numelor Lui, ușa către Dumnezeu se deschide încetișor în fața celui pregătit pentru sfințenie. Atunci când cel aflat la început găsește plăcere în menționarea Lui și în rostirea Numelor Lui, Cel Menționat îl ia de mână și îl conduce pe înălțimea apropierii de El. Apoi, îl înveșmântează cu mantia prieteniei, decorată cu pietre prețioase în funcție de credința și devotamentul persoanei. Aflat în această poziție și datorită îndatoririlor față de El, cel aflat la început îl simte doar pe El, se gândește doar la El, se află doar în compania Lui și își ține în frâu toate aspectele care nu au legătură cu El. Cei asupra cărora au fost revărsate favoruri tremură de spaimă ca nu cumva să decadă. Deși este o condiție a misiunii unui Profet ca el să-și facă cunoscută atât profeția, cât și miracolele asociate cu aceasta, ca urmare a manifestării acestui favor sfânt și special, curtoazia sfințeniei cere ca sfântul să țină secret atât propria-i persoană, cât și favorurile speciale din partea lui Dumnezeu de care se bucură. Legat de acest aspect, Muhyi’d-Din ibn-u’l-‘Arabi[9] scrie:
Sfinții lui Dumnezeu sunt obligați să țină secret minunile pe care le fac;
deci nu se fac de râs și nici de rușine, făcându-le publice.
Totuși, Mesagerii sunt obligați să arate miracolele,
deoarece sunt în strânsă legătură cu venirea Revelației.
Minunile pe care le menționăm sunt acelea care pot fi observate de către alții sau care pot fi înfăptuite prin intermediul simțurilor și organelor exterioare, precum cititul gândurilor, acordarea de informații cu privire la lucrurile ascunse sau invizibile sau străbaterea unor distanțe mari sau realizarea multor lucruri într-o perioadă de timp relativ scurtă. Mai degrabă decât să și le dorească, sfinții cu greutate s-au simțit cu adevărat stânjeniți de minunile pe care le-au făcut fără intenție.
Mai există o categorie de minuni legate de viața religioasă și care nu este vizibilă. Înțelegerea spiritului religiei, dobândirea principiilor sănătoase, respectarea cu strictețe a drepturilor lui Dumnezeu și a drepturilor creaturilor, practicarea celor învățate datorită religiei și observarea beneficiilor acestora în viața personală, siguranța în cunoașterea lui Dumnezeu, sinceritatea și puritatea intențiilor în împlinirea faptelor religioase, atingerea unui nivel în care să te comporți ca și cum îl vezi pe Dumnezeu atunci când I te rogi în viața de zi cu zi și alte realizări asemănătoare sunt minuni din această categorie. Astfel de favoruri Divine, pe care oamenii de rând nu le pot vedea și de aceea nu le acordă nicio importanță, reprezintă cele mai mari valori ale lucrurilor pe care cei mai remarcabili slujitori ai lui Dumnezeu ar trebui să le urmeze și să le caute. Chiar dacă nu ar trebui să facem publice astfel de fapte, a le căuta este echivalentul căutării Adevărului Suprem. Moștenitorii sfințeniei mărețe – sfințenia Companionilor Profetului, caracterizată de respectarea cu atenție a religiei și de devotamentul sinelui de a sluji – s-au numărat printre eroii acestei împliniri.
O, Doamne! Cuprinde-ne și pe noi printre slujitorii Tăi onești (în credință și în practicarea religiei) și înzestrează-ne cu sinceritate, să ne închinăm lui Dumnezeu, să fim pioși și să ne abținem de la toate lucrurile interzise, fie mici sau mari. Să ne apropiem de Tine, să Te iubim și să fim iubiți de Tine. Amin.
[1] Sa‘du’d-Din Mah mud Sha bi stari (1288–1320) este unul dintre cel mai apreciați autori ai Sufismului persan. Datorită darului său de a reda viziunea spirituală a sufismului cu o claritate extraordinară, cartea lui, Gulshan-i Raz („The Secret Rose Garden”), a devenit rapid una dintre cele mai importante lucrări ale poeziei sufite persane. [2] N.T. Traducere din engleză: The Secret Rose-Garden [3] Muhammad ibn Sa‘idal-Busiri (Busayri) (1212–1296) s-a născut și a trăit cea mai mare parte în Egipt. A studiat atât Științe Islamice, cât și limba și literatura. Este cunoscut în principat pentru Qasidatu’l-Burda (The Eulogy of the Cloak), pe care a scris-o spre lauda Profetului nostru Mohamed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. [4] Hadith qudsi reprezintă vorbele Mesagerului, ale căror înțeles sunt inspirate direct de către Dumnezeu. [5] al- Bu khari, „Riqaq,” 38. [6] Orice faptă extraordinară cu care este înzestrat un Profet și care nu face parte din sfera „legilor naturii” se numește miracol, în timp ce o minune este făcută de un sfânt. Minunea sfântului, îndeplinită în urma ascultării de Profet, poate fi doar o imitare sau o copie a miracolului Profetului. [7] Abu Ishaq Ibrahim ibn Adham, născut în Balkh, de origină pur arabă. A renunțat la regatul său din Balkh și a călătorit spre vest pentru a trăi o viață complet ascetică. Și-a câștigat existența în Siria prin trudă până când a murit, în 782. [8] Abu Zakariya Yahya ibn Mu‘adh ar-Razi, discipol al lui Ibn Karram, și-a părăsit orașul natal, Rayy, și a locuit pentru o perioadă de timp în Balkh. A plecat apoi la Naysabur, unde a murit în 871. Lui i-au fost atribuite un anumit număr de poeme. [9] Muhiyi’d-Din ibnu’l-'Arabi (1165–1240): Unul dintre cei mai mari și cunoscuți învățați sufiți. Din cauza doctrinei lui privind unitatea transcendentală a ființei, pe care mulți o confundă cu monismul sau panteismul, el a devenit țintă unor polemici fără sfârșit. A scris multe cărți, cele mai cunoscute fiind Fususu’l-Hikam și Al-Futuhatu’l-Makkiyya.
Comments