Tawhid (Unitate)

Tawhid (Unitate)

Tawhid, cuvânt derivat din wahda (unicitate), înseamnă unificare, a considera un întreg, a crede în Unicitatea sau Unitatea lui Dumnezeu și a accepta cu sinceritate realitatea că nu există alt dumnezeu afară de El. Sufiții adaugă acestor sensuri și ideea de a-L vedea doar pe El care este Unic, de a-L cunoaște, menționa, dori și chema doar pe El și de a avea legături cu ceilalți doar datorită Lui.

Începutul unității este atunci când omul recunoaște că Ființa Divină este dincolo și deasupra tuturor conceptelor despre El, care apar în mintea omului, iar ca rezultat, în inima lui, nu este loc pentru nimic altceva, decât pentru El, în funcție de profunzimea stării spirituale și a plăcerii. De asemenea, unitatea începe cu ațintirea privirii doar asupra Lui. Astfel, unitatea reprezintă atât fundația islamului, cât și roadele lui. Sufismul a analizat unitatea atât din privința începutului, cât și sfârșitului. Cei care nu fac parte din grupul sufismului au o perspectivă diferită asupra unității.

Potrivit acestora, unitatea înseamnă a-L recunoaște pe Cel Atotputernic drept Stăpân asupra creației, a răspunde Divinității Sale cu slujire și închinare și a acționa cu responsabilitate. Cu alte cuvinte, unitatea este credința că trebuie să recunoaștem atât prin cuvintele noastre, cât și prin acțiuni că Dumnezeu deține autoritatea supremă asupra întregii creații și aranjează lucrurile așa cum dorește și nu are asemănare, rival sau egal. În plus, din moment ce El este Acela Care merită cu adevărat să fie cinstit și adorat, noi trebuie să Îi slujim desăvârșit, aducându-I slavă, glorie și laudă și declarând că El este Cel Preasfânt. Pentru a rezuma aceste definiții, putem spune că unitatea are trei tipuri sau grade: unitatea bazată pe cunoaștere și credință, unitatea bazată pe descoperire spirituală și plăceri și unitatea bazată pe mărturia Ființei Divine în dreptul Ei Însăși. A fi conștient de ultimul tip este un dar special acordat de către Cel Atotputernic slujitorilor Săi aleși.

· „Unitatea bazată pe credință și cunoaștere” se dobândește prin observare, deducție sau raționament. Cei care au dobândit-o nu mai asociază niciun partener lui Dumnezeu și își petrec viețile gândindu-se la Unicitatea Lui, menționându-L și simțindu-L în adâncul inimilor.

· „Unitatea bazată pe descoperirea spirituală și plăceri” înseamnă a simți cunoașterea lui Dumnezeu, care a fost dobândită prin observare și raționament în natura conștientă a omului, sorbind din plăcerile a căror sursă este această cunoaștere și experimentând-o în inimă și în viața de zi cu zi.

· „Unitatea bazată pe mărturia Ființei Divine în dreptul Ei Însăși” este atât de profundă încât doar cei pe care Dumnezeu i-a răsplătit cu ea o pot simți, iar cei care o simt fie sunt uluiți, fie o pot relata celor din jurul lor doar în măsura în care El le permite. În ochii celor la început de drum care simt această unitate, toate dovezile și indicațiile Celui Preaputernic se risipesc, lucrurile se transformă în miraje, întreaga existență este redusă la relativitate, iar atitudinea de modestie, pe care ei trebuie să o adopte în fața lui Dumnezeu, le spune să rămână tăcuți. Căci în acest popas, inițiatul trebuie să fie tăcut, iar acest grad de unitatea duce la tăcere.

Jalalu’d-Din Rumi spune legat de acest aspect:

O, frate, depărtează-te de cei

care sunt ocupați cu discuții despre Ființa Divină,

căci Cel Atotputernic, prin Prezența Lui

ți-ar putea umple inima de cunoaștere.

Când cuvintele ajung în acest punct,

buzele nu se mai pot mișca sau închide;

În acest popas, nu se vor rosti vorbe clare;

Așadar, vino și renunță la vorbă; Dumnezeu cunoaște cel mai bine adevărul.

Acest popas, în care cunoașterea din Prezența lui Dumnezeu s-a transformat în cunoașterea lui Dumnezeu din Prezența Sa, în care conștiința a fost răsplătită cu favoruri speciale și în care călătorii înspre Dumnezeu simt că sunt atrași de El înspre El, este un popas în care omul este oglindă a lui Dumnezeu, în care picătura a devenit un ocean, atomul întregul univers și non-existența a fost onorată cu existență. În introducerea lucrării Harabat, Ziya Pasha,[1] cu abilitatea sa poetică și cu plăcere, a descris starea inițiatului în acest popas, în următoarele versuri:

O, Tu Cel care există, și Care a adus existența în existență

nu există nimic care să nu existe;

cum poate fi posibil să – Ți afirmi non-existența!

Profeții sunt cei mai mari în unitate, care a deschis calea ca o picătură să devină un ocean și un atom să devină soarele, și prin care ceea ce nu există, acum există și care cuprinde atât începutul, cât și sfârșitul călătoriei, și care poate fi dobândită de toată lumea, în funcție de capacitatea fiecăruia. Ei își încep cuvântările cu unitate și și le încheie acolo unde impune unitatea. Prima platformă pentru călătorii spre Dumnezeu, pe drumul lor înspre El este de asemenea această perspectivă obiectivă asupra unității, în care începutul și sfârșitul călătoriei sunt unite. Toți Mesagerii și profeții lui Dumnezeu, de la primul la ultimul, care și-au dus la bun sfârșit responsabilitățile pe drumul spre trezire, au predicat despre acest măreț stâlp al credinței, declarând: „Adoraţi‑L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui!” (7:59, 65, 73, 85...). Apoi, ei au explicat sensul și conținutul principiilor și poruncilor și le-au instituit în această lume.

Această considerare a unității este prima ușă spre islam și este metoda prin care se poate simți și experimenta islamul cu o anumită siguranță bazată pe cunoaștere și o siguranță bazată pe observație și o siguranță bazată pe experiență. De asemenea, este prima chemare a lui Dumnezeu de a-L cunoaște – în funcție de capacitatea fiecăruia – căci El Însuși se face cunoscut. Omul intră întră în islam cu acest concept al unității, iar cei care au potențialul de a avansa, avansează cu ajutorul lui. Datorită lui, studiul și eforturile mentale dobândesc profunzime, iar ceea ce se află dincolo de adevărurile relative se ivește. Diferența dintre veșnicie și ceea ce este veșnic și ceea ce este prins în timp poate fi observată în acest concept. Cu ajutorul lui, poate fi percepută natura relației dintre Dumnezeu drept Creator și Singura Țintă a Închinării și celelalte ființe drept creații, responsabile de închinare și slujire. Iarăși, cu ajutorul lui, omul înțelege că Creatorul nu se aseamănă cu cele create și că Atributele Sale sunt desăvârșite, universale și fundamentale, în timp ce atributele creațiilor sunt imperfecte, specifice, relative și împrumutate. Datorită lui, perspectivele omului se bazează pe principiile învățate de către profeți. Pornind de la principii, omul nu va mai fi dus în eroare, precum să susțină ideea (în numele unității) conform căreia El nu are nicio imperfecțiune care aparține celor creați, mergând până acolo încât să nege toate Atributele lui Dumnezeu; sau (o altă extremă) să creadă că Dumnezeu ia formă trupească (întrupare) sau că o ființă creată se poate uni cu Dumnezeu și poate deveni Dumnezeu (unire). De asemenea, în timp ce observă manifestările Sale, este scutit de a face vreo legătură între Dumnezeu și creație sau în timp ce interpretează Atributele, să facă o corelație între El și cele create sau să Îi atribute un corp și o ființă care sunt constrânse de timp și spațiu. Așadar, omul afișează vrednicia (și nevoia) de a se număra printre cei aflați pe Calea cea Dreaptă, atunci când se roagă de cel puțin patruzeci de ori pe zi (în rugăciunile zilnice), ca Dumnezeu să îl îndrume pe Calea cea Dreaptă.

Această concepție legată de unitate servește și ca ghid călătorilor către Dumnezeu, astfel încât ei să înțeleagă sursa unică și natura Destinului și Decretului Divin. Îndreptându-se spre El, ei nu își pierd viețile trăind în erorile filosofice ale grupului Mu‘tazila (teologi musulmani care cred că ființele umane își creează și își vor crea propriile fapte) și nici ale școlii Jabriya (care neagă liberul arbitru al omului). Ei Îi servesc sincer lui Dumnezeu și simt un mare respect pentru El, datorită poruncilor Sale. Nu neagă că au fost înzestrați cu liber arbitru, cred că Dumnezeu este Creatorul și originea sau cauza veșnică a tuturor lucrurilor și așteaptă de la El îndeplinirea tuturor țelurilor. Se încred întotdeauna în El și Îl imploră să le ofere fericire, atât în lumea această, cât și în cea viitoare.

***

Filosofi precum Aristotel[2], Abu ‘Ali ibn Sina (Avicenna)[3] și Nasiru’d-Din at-Tusi[4], care au considerat unitatea ca fiind doar Existența, fără identitate sau Atribute, au deschis calea spre abaterea monismului, care mai târziu se va dezvolta ca sistem filosofic, care la rândul său, a dat naștere mai multor neadevăruri. Cei care s-au îndepărtat, îndreptându-se spre întrupare și uniune – despre care putem spune că au întinat sistemul de credință al islamului în urma neoplatonismului – au căzut în capcana asocierii ca parteneri cu Dumnezeu, considerând că existența este o înfățișare constantă sau o externalizare a Celui Necesar Existent și de aceea, pot fi (într-o oarecare măsură) identificabili cu El. Printre alte grupuri sau mișcări, Qadariya și Jahmiya, care Îi neagă lui Dumnezeu orice Atribut, I-au atribuit lui Dumnezeu neputința și oamenilor puterea absolută a voinței. Mai ales, atitudinea grupării Jabriya, care neagă liberul arbitru și consideră că oamenii sunt asemenea unor frunze bătute de vânt, este în contradicție totală cu realitățile raționale și este o mare defăimare la adresa lui Dumnezeu. Ceea ce este adevărat în dreptul acestor mișcări, chiar de ar fi fost un grăunte de adevăr în ele, este că primii lor adepți nu s-au putut feri de capcana de a nu cădea în extreme și și-au pregătit multe puncte de la care pot devia cei care le urmează sau ideile pe care le promovează.

Cât despre majoritatea covârșitoare a musulmanilor, care au acceptat adevărul Mesagerului și al Companionilor săi, ei au învățat unitatea (cât și alte aspecte ale islamului) din explicațiile, atitudinea, viziunile și descoperirilor spirituale alea adevăraților succesori ai Mesagerului și Companionilor, experimentându-le în lumile lor lăuntrice și exterioare. Potrivit lor, unitatea este piatra de temelie a islamului, un adevăr căruia Coranul și Sunna i-au oferit o importanță deosebită în privința Maiestății Creatorului și recunoașterea că noi suntem slujitorii Săi, care trebuie să Îl recunoască și să I se închine. Coranul și Mesagerul lui Dumnezeu se referă adesea la Ființa Divină și la Atributele, Numele și Actele Sale, incluzând instalarea Lui pe Tron – natură care nouă ne este necunoscută – faptul că li se adresează Mesagerilor și Profeților, că îi răsplătește pe cei pe care dorește El cu onoarea de a-I vorbi, și amintindu-ne de Viața, Cunoașterea, Auzul, Văzul, Puterea, Dorința și Discursul Său absolut și necondiționat. De asemenea, ne învață că Dumnezeu este Creatorul și Cel Care ia viața și reînvie după moarte și că El este Întreținătorul. Toate aceste Atribute și Acte ale lui Dumnezeu sunt în strânsă legătură cu Cele de a fi Singurul și Unicul.

Maiestatea lui Dumnezeu și luminile Existenței și Maiestății Sale, care strălucesc asupra lucrurilor și evenimentelor, sunt subliniate în mai multe versete din Coran, după cum urmează: „Allah! Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veşnicul (în vreme ce totul depinde de El)! Nici aţipirea, nici somnul nu‑L cuprind!” (2:255); „Alif, Lam, Mim. Allah! Nu există altă divinitate în afară de El, Cel Viu, Cel Veşnic” (3:1-2); „Spune: „O, Doamne, Stăpân peste toate! Tu dai stăpânirea aceluia care voieşti Tu şi iei stăpânirea de la cel care voieşti Tu.” (3:26); „Cel Milostiv care s‑a aşezat pe Tron” (20:5); „Spune: „Laudă lui Allah, care nu Şi‑a luat niciodată un fiu, care nu are părtaş la stăpânire şi nici nu are nevoie de ocrotitor împotriva umilinţei!” Şi slăveşte‑L pe El, aducându‑I preamărirea cuvenită!” (17:111) și „Spune: „El este Allah, Cel Unic! Cel de care toate creaţiile au nevoie. El nu zămisleşte şi nu este născut. Şi El nu are pe nimeni egal!”” (112:1-5). O conștiință care discerne această măreție a Maiestății Divine, simte profund și cu înflăcărare necesitatea de a I se închina în fața acestei scene atotcuprinzătoare sau în aceste scene concentrice ale Maiestății și răspunde astfel: „În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător, Laudă lui Allah, al lumilor Stăpânitor, Cel Milostiv, Îndurător. În Ziua de Apoi Stăpânul Cârmuitor, numai pe Tine Te adorăm, numai la Tine cerem ajutor.” (1:1-5). Demonstrează promptitudinea de a-I sluji ca răspuns la proclamarea Divină „O, voi oameni, slăviţi‑L pe Domnul vostru” (2:21); primește mesajul că Maiestatea Sa veșnică cere o slujire permanentă, redat în următorul avertisment: „Şi adoră‑L pe Domnul tău până ce‑ţi va veni sfârşitul!” (15:99); și înțelege din următoarea declarație că noi trebuie să ne ațintim privirea doar asupra Lui: „Adoră‑L pe Allah, arătându‑I numai Lui credinţă!” (39:2).

Steagul declarației „O, voi, necredincioşi! Eu nu ador ceea ce adoraţi” (109:1-2) flutură deasupra capetelor noastre și hotărăște natura poziției noastre față de toate lucrurile, mai puțin față de El. Noi demonstrăm scopul pentru care am fost creați, afirmând: „Numai pe Tine Te adorăm” (1:5) și recunoaștem cu modestie și un sentiment de lipsă de importanță ca Noi ne bazăm doar pe El pentru a duce la bun sfârșit acest scop, declarând „numai la Tine cerem ajutor” (1:5). Pentru a îndeplini sarcina, pe care apropierea de El o cere, și nivelul în care ne adresăm Lui direct, lucruri pe care le indică cele două declarații de mai sus, consolidăm recunoașterea noastră că El este singura Divinitate căreia trebuie să ne închinăm și să Îi cerem ajutorul, rugându-ne: „Pe drumul drept Tu fii‑ne Călăuzitor, Drumul celor cu care fost‑ai Tu dăruitor” (1:6-7). După aceea, ne afișăm grija și sinceritatea prin următoarea cerere: „nu al celor pe care Tu Te‑ai mâniat, nici al rătăciţilor” (1:7). Așadar, călătorind de cel puțin patruzeci de ori pe zi de la recunoașterea noastră a Unității lui Dumnezeu în Maiestate la Unitatea Lui în Divinitate și de acolo la Unitatea Lui de a fi Singurul Obiect al Închinării, încercăm să îndeplinim ceea ce ni se cere, fiind creați ca cel mai bun model al creației.

Pe scurt, Coranul este clar și exact în ceea ce privește subiectul unității. El poruncește că noi trebuie să admitem că Dumnezeu este atât unicul Stăpân al creației, Cel Care creează, susține, protejează și asigură – cât și unica Divinitate. În toate cărțile sale, de la cea mai lungă (Suratu’l-Baqara, 2) la cea mai scurtă (Suratu’l-Ikhlas, 112), Coranul declară, învață și repetă explicit și implicit subiectul unității. În Suratu’l-Ikhlas, pe lângă învățătura cu emfază conform căreia Dumnezeu este unicul Stăpân al creației, mai subliniază și faptul că El are Atributele Desăvârșirii și este deasupra tuturor imperfecțiunilor. Suratu’l-Kafirun (109) ne avertizează că doar lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm și ne cheamă să ne îndreptăm doar spre El în credințele, viețile și așteptările noastre. Un studiu atent al Coranului ne va arăta că se învârte în jurul unității. Toate versetele care Îl menționează pe Dumnezeu și Numele, Atributele și Actele Sale Îl proclamă pe El ca fiind unica Divinitate, în timp ce declarațiile care se referă la închinarea față de Obiectul Absolut al Închinării, Care nu are egal, opus sau rival și care interzice a te închina oricărui alt lucru sau oricărei alte ființe, în afară de El, sunt indicii care ne arată că El este Singurul Stăpân.

Dintr-o altă perspectivă, a crede că Dumnezeu este Singurul Stăpân al creației, lucru care se numește și „unitate în ceea ce privește cunoașterea”, înseamnă a confirma toate adevărurile pe care le-a spus maestrul creației, pacea și binecuvântarea fie asupra sa. Cât despre credința că Dumnezeu este unica Divinitatea, care se mai numește și „unitatea în ceea ce privește practica”, înseamnă a îndeplini poruncile religioase așa cum se cuvine, evitând acele lucruri interzise. Unitatea în ceea ce privește cunoașterea este desăvârșită prin faptul că Îl cunoaștem pe Cel Preasfânt, Care are Atributele Desăvârșirii și credem că El este deasupra tuturor imperfecțiunilor. Unitatea în ceea ce privește practica se poate realiza prin închinarea și iubirea Celui Atotmaiestos, Celui Tare, fiind sinceri și păstrând echilibrul dintre teama de El și așteptările din partea Lui.

Călătorii către Dumnezeu, care se află la începutul călătoriei, o călătorie pe care ei se așteaptă să o sfârșească, avansează în compania dovezilor, indiciilor și observațiile lumii lor lăuntrice și a lumii care îi înconjoară. Acesta este cel mai tare sol al unității. La fiecare stadiu al călătoriei lor, călătorii simt și își dau seama de semnele care vin înspre ei, în funcție de rangul și capacitatea fiecăruia, și le analizează. În măsura în care ei ating percepții și experiențe mai profunde, Îl pot simți sau vedea în dovezi sau indicii pe Cel indicat de acestea. Apoi, în atmosfera largă a descoperirilor spirituale, a plăcerilor și sentimentelor, ei încep să simtă, să vadă și să audă mesajele Profeților, dincolo de sfera obișnuită a simțurilor și simțirilor. Ei experimentează încântare când observă adevărurile care sunt demonstrate de dovezi și indicii, dar nu mai au nevoie de ele, căci au trecut dincolo de toate conceptele de calitate și recunoaștere prin exemple, și dincolo de sfera obișnuită a percepției.

Așadar, acest concept de unitate – unitate care devine vizibilă ca ștampila specială a lui Dumnezeu pe lucruri și evenimente, prin intermediul dovezilor și indiciilor care se observă și experimentează în lumea lăuntrică a oamenilor și în lumea exterioară– este un concept obiectiv și un observator din care toată lumea poate dobândi o anumite cunoaștere despre Dumnezeu. Cel care o recunoaște, poate, dacă are capacitatea necesară, să avanseze în măsura în care poate înțelege natura adevărată a cauzelor aparente (în natură) și mijloacele prin care Îl poți cunoaște pe Cel Preaputernic. Se poate observa că toate cauzele și mijloacele sunt pierdute în fața Creatorului lor, Care este adevăratul reprezentant dincolo de acestea și se poate confirma că toate dovezile și indiciile se sfârșesc într-o percepție lăuntrică dincolo de sfera simțurilor. Cu cât starea pe care o are omul este mai intensă și cu cât plăcerea este mai mare, cu atât nivelul conceptului de unitatea pe care îl atinge este mai profund și mai viu. Călătorii către Dumnezeu care au atins acest punct, trăiesc cufundați în favorurile speciale care vin asemenea unei răsplăți pentru percepția lăuntrică și în înțelegerea pe care au dobândit-o, pornind de la dovezi și indicii. Datorită luminii pe care Martorul Etern a așezat-o în ei, toate gândurile lor, toate vorbele și acțiunile devin „lumină”. Ei merg beți de manifestările Luminii „Chipului” Celui care a creat lumina. Atunci când dovezile și indiciile s-au transformat în vocea stării lor, nu mai au nevoie de acestea și nici nu mai caută o cauză aparentă pentru a se încrede în Creatorul cauzelor, și nici nu mai aleargă după alte mijloace. Mai degrabă, ei încep să vadă, să cunoască și să iubească prin El, și să transforme tot ceea ce văd și aud în cunoaștere și dragoste pentru Dumnezeu și în atracție și sentimentul de a fi atras de El. Își petrec viețile învăluiți în absorbire și diferențiere.

În acest punct, în care cei la început de drum se simt de parcă ar vedea cu ochii lor Ființa Necesar Existentă în tot, cauzele aparente, externe se risipesc și își pierd abilitatea de a fi o metodă pentru fericire sau izbăvire, cu toate că ele continuă să existe precum cauze simple. Date fiind cauzele interne ale credinței, confirmarea, cunoașterea și dragostea pentru Dumnezeu se simt mult mai profund. De aceea, atât timp cât călătorii către Adevărul Suprem avansează în călătoria lor spirituală, simt o pasiune din ce în ce mai mare pentru închinare și alte acte de ascultare față de Dumnezeu. Cu cât avansează în cunoașterea și dragostea pentru Dumnezeu, simt că sunt plini de rugăciuni și invocări și devin asemenea unei privighetori, care cântă fără încetare în grădina lui Dumnezeu. Îl menționează întotdeauna pe El, cu vocea inimii. Mai mult, nici faptul că pot observa de aici lumile de dincolo, nici faptul că pot străbate distanțe, zburând prin ceruri, nu le poate afecta stăpânirea de sine, pe care o mențin în slujirea umilă a lui Dumnezeu.

Cât despre unitatea, pe care Ființa Necesar Existentă și-a atribuit-o Lui Însuși – o unitate bazată pe faptul că El este martorul Lui Însuși – aceasta reprezintă o realizare care aparține, în primul rând, Profeților, și apoi succesorilor lor adevărați. Nouă ne este imposibil să percepem cu desăvârșire un asemenea orizont al cunoașterii și simțirii lui Dumnezeu. Este o favoare extrem de mare din partea Lui, prin care răsplătește inimile curate și desăvârșite cu capacitatea necesară de a simți acea concepție perfectă a unității, pe care o menționează în versete precum:

„Allah! Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veşnicul” (2:255).

„Allah mărturiseşte că nu există altă divinitate în afară de El.” (3:18).

„Eu sunt Allah şi nu există altă divinitatea în afară de Mine! Aşadar, venerează‑Mă” (20:14).

„El este Allah, afară de care nu este alt dumnezeu” (59:22).

Este un favor extraordinar din partea Lui de a le permite celor răsplătiți să dea glas, din inimă, acestei concepții desăvârșite a unității și de a-i face să înțeleagă și să își exprime sărăcia și neputința în fața Lui și faptul că tot ceea ce au vine de la El, confesându-se după cum urmează:

Noi nu am fost capabili să Te cunoaștem așa cum ne ceri Tu, O, Tu Cel Cunoscut!

Noi nu am fost capabili să Îți aducem închinare așa cum ne ceri Tu, O, Tu Cel Slăvit!

Noi nu am fost capabili să Te menționăm așa cum ne ceri Tu, O, Tu Cel Pomenit!

Noi nu am fost capabili să Îți mulțumim așa cum ne ceri Tu, O, Tu cel Mulțumit!

El îi face să își exprime această favoare cu privire la cerința de a-L cunoaște așa cum El trebuie cunoscut și cu o conștiință a slujirii, cu o atitudine a neputinței și sărăciei și cu o dorința de a-I mulțumi și de a-L lăuda. Celorlalți le este imposibil să înțeleagă aceste lucruri. Cum poate fi oare posibil, văzând că acesta este un dar special din partea Celui Atotdăruitor, indiferent de cum a fost făcut sau dacă a fost făcut? Doar cei care pot susține greutatea darurilor Sale, sunt încărcați cu ele.

Doar Profeții și succesorii lor adevărați și fără de păcat pot simți acest nivel de unitate în forma lui desăvârșită și pot sa le arate celorlalți doar partea care le este permisă să o arate. Învățații fără de păcat, desăvârșiți, care sunt adevărații succesori ai profeților, aleargă pe acest câmp întins al unității și încearcă să o sufle, cu anumite simboluri neclare, în funcție de capacitatea fiecăruia. Sfinții care îi urmează își șoptesc atunci când consideră că este necesar, dar nici unul dintre ei nu scoate la iveală nici starea în care se află și nici plăcerile pe care le simte. Ei consideră că această revelare este o eroare gravă împotriva onoarei Divinității și tremură de frică la gândul că ar putea dezvălui secretele care le-au fost încredințate.

Ce ar trebui făcut aici, în această privință, este să considere mesajele Profeților ca fiind de ajuns și admițând că recunoașterea incapacității omului de a-L percepe este ea însăși o percepție, să îi atribuie lui Dumnezeu cunoașterea adevărului și conceptul unității care aparține celor mai măreți dintre cei aleși.

Este esențial ca atunci când ne gândim la unitate, așa cum o fac cei aleși, fie din perspectiva principiilor sau ca expresie a stării spirituale și a plăcerilor, să urmăm cu strictețe îndrumarea maestrului creației, pacea și binecuvântările fie asupra sa. Căci întotdeauna este posibil ca chiar și luminile cele mai strălucitoare în aparență, cele mai intense plăceri și orice cunoaștere a lui Dumnezeu să nu se găsească în îndrumarea Profeților și să nu fie decât plăceri carnale și ostentație.

Consider că cel mai bun mod de a încheia capitolul despre unitate este cu câteva versuri scrise de Çelebizade Abdulaziz Efendi[5], găsite în Gulshan-i Niyaz, care se aseamănă cu un poem scris de Ibrahim Haqqi din Erzurum, legat de crezul islamic, și care începe astfel „Divinitatea Mea, Stăpânul Meu! Profetul meu este cu siguranță Mesagerul lui Dumnezeu”:

Am o încredințare că Ființa Divină este una,

și confirm că El are Atribute.

Cunoaștere, Putere, Viață, Auz și Văz,

sunt ascunse în Ființa Lui Preasfântă.

Chiar dacă Atributele există veșnic în Ființă,

ele nu sunt nici Ființa Însăși, nici separate de El.

Cei care încearcă să Te determine

nu Îți pot înțelege Atributele.

Noi nu am fost capabili să Te cunoaștem așa cum ne ceri Tu.

El nu are nici egal, nici asemănare în Unicitatea Lui,

și nu are nevoie de ajutor în suveranitatea Lui.

Tu nu ești nici substanță și nici trup;

nu ai nici conținut și nici formă.

Tu ești Ființa Preasfântă din neant.

Atributele Tale nu sunt asemenea atributelor celor creați;

Nu ai ochi, urechi și nici alte organe;

Ești Cel fără număr; și nu ai limite;

Nu Te compui, nu Te separi și nici nu Te dizolvi.

Nici timpul și nici spațiul, O, Cel Preaslăvit,

nu înseamnă nimic pentru Tine.

E de neconceput ca Tu să ai vreo legătură cu

mâncatul, băutul, îmbrăcatul sau culcatul.

El este Atotmaiestos și absolut desăvârșit în Maiestatea Sa;

El este deasupra tuturor dorințelor și poftelor.

Versetele „El nu zămisleşte şi nu este născut”

au pus o barieră de netrecut

în fața ideilor legate de părinții și copiii Lui.

Fără îndoială, Tu nu ai nici început și nici sfârșit.

El este Primul fără de început,

și Ultimul fără de sfârșit.

El este Ființa Veșnică Care a dat naștere universului,

iar creaturile Lui sunt o rază din Harul Său atot-cuprinzător.

Lucrarea Lui este universul și Adam – omenirea.

Existența și non-existența ascultă de porunca Lui.

Întreaga creație, inclusiv cerurile

cu toate corpurile cerești, și pământul,

au prins viață la porunca Lui, „Să fie!”

Dacă nu ar fi dat naștere universului,

noi nu L-am mai fi cunoscut sau nu am mai fi știut cum să-L mărturisim.

El este Cel care a creat binele și răul;

El este Cel care este originea tuturor faptelor.

El a stabilit ce e corect și ce e greșit.

El este Cel Care va răsplăti sau pedepsi.

O, Dumnezeule! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și fă-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed, calea spre obținerea unității, și asupra fraților săi printre profeți și mesageri, care au avut o stăpânire de sine de fier.

[1] Ziya Pasha (1825–1880) a fost una dintre cele mai influente figuri politice și literare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea din Turcia otomană. A publicat ziarul Hurriya (Libertate). [2] Aristotel, filosof grec (384-322 î.Hr.) a fost un matematician care a avut contribuții importante în domeniul științelor. El a sistematizat logica deductivă. De asemenea, a abordat și domeniul fizicii. [3] Abu ‘Ali ibn Sina (Avicenna) (980–1037) a fost unul dintre primii filosofi, matematicieni și fizicieni ai epocii de aur în tradiția islamică. În vest, este cunoscut și ca „Prințul medicilor”, datorită textului său cunoscut despre medicină al-Qanun „Canon.” Traducerile în latină a lucrărilor sale au influențat mulți filosofi creștini, cel mai cunoscut fiind Toma de Aquino. [4] Nasiru’d-Din at-Tusi (1201-1280) a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință, filosofi și teologi ai vremii sale și a fost un scriitor prolific. A scris și poezie în limba persană. A construit un observator în Maragha, în 1262. A avut o influență deosebită asupra științelor. [5] Karaçelebizade Abdulaziz Efendi (1591–1658) a fost una dintre (cele mai mari autorități religioase) în Statul Otoman. Lucrările sale Gulshan-i Niyaz („Grădina cu trandafiri a invocărilor”) și Rawdatu’l-Abrar („Grădina celor sfinți”) sunt cunoscute.