Talwin și Tamkin (Colorare și Stăpânire de sine)
Semnificând a colora, a da culoare, a picta și a prezenta perspective diferite, talwin (colorare) reprezintă în limbajul specific sufismului o poziție importantă a celor care caută neîncetat să treacă la un nivel superior și care vor să dobândească stabilitate în pozițiile pe care le ating de-a lungul călătoriei, folosindu-se de fapte făcute pentru plăcerea lui Dumnezeu.
Dacă a colora înseamnă, așa cum au spus anumite persoane, să prezinți perspective mereu diferite, schimbându-ți poziția neîncetat, atunci cei care se află în această stare se găsesc încă în stadiile incipiente ale călătoriei și nu au atins încă orizontul spre care țintesc și nici nu au dobândit pace și liniște în inimile lor. Dacă, pe de cealaltă parte, consideră sau simt uneori că au ajuns în etapa finală a călătoriei, iar schimbarea stărilor și decalajele de timp apar ca în versetul (18:19) „Am petrecut o zi sau mai puţin de o zi!”, atunci, prin intermediul intenției, a determinării și a hotărârii lor, ei vor avansa de la un nivel la altul. Din moment ce nu își întorc privirea de la scopul pe care și l-au stabilit în inimă și din moment ce în sufletele și sentimentele lor este întotdeauna El, ei nici nu își vor da seama că înaintează, deși uneori stau pe loc. Înlăturând intenționat și de dinainte defectele generate de nehotărârea sau schimbările care apar atunci când te afli într-o anumită poziție, ei nu vor prezenta schimbări ale culorilor, în special în momentele în care nu sunt mulțumiți de farmecul și splendoarea țintei. Mai mult, dacă îndeplinirea foarte bună a sarcinilor de-a lungul călătoriei a fost binecuvântată cu daruri, chiar și opririle temporare vor servi despre mijloace de a atinge stabilitatea. Diferitele culori pe care le folosesc sau diferitele perspective pe care le prezintă ar putea fi considerate drept stăpânire de sine datorită țintei spre care spre îndreaptă. De aceea, putem afirma că oamenii aflați în această călătorie și care se află la acest nivel adaugă stăpânirea de sine la coloratul lor; coloratul aici este o amprentă Divină și chiar un Act Divin. Nicio faptă, amprentă sau Act Divin nu poate avea defecte, deoarece Cel Atotputernic este desăvârșit în toate Atributele, Numele, Actele și faptele Sale. Versetul (55:29) „Îl imploră cei care sunt în ceruri şi pe pământ şi în fiecare zi El împlineşte ceva.” se referă exact la acest adevăr.
Importanți învățați sufiți au tratat subiectul coloratului în două categorii:
Prima este coloratul pe care îl observăm la începutul călătoriei spirituale și care încă poate fi influențat de firea și dorințele trupești. Acest lucru poate fi riscant și amăgitor pentru cei la început de drum, deoarece ei pot ajunge să emită afirmații nefondate ca de exemplu, că sunt Mahdi[1] sau Mesia.
A doua categorie este coloratul lăudat de Dumnezeu, care apare în funcție de adevăr și îndrumare și ca răspuns la recunoașterea faptului că omul este lipsit de ajutor și sărac în fața lui Dumnezeu și ca răspuns la recunoștință și reflectare. Este însoțit de satisfacție și îl poate ajuta pe călător să își atingă scopul dorit. Mai mult, deschide calea către colorări mai îndepărtate, care pot funcționa asemenea pașilor înspre viitoare stăpânire de sine. O asemenea colorare arareori induce în eroare și nici nu îl obligă pe călător să facă afirmații nefondate sau să rostească vorbe ce nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a și cu stăpânirea de sine. Cu toate că poate părea la fel de frumoasă și încântătoare ca cea de dinainte, această colorare nu este influențată de firea și dorințele trupești, pentru că Vântul poate smulge un pai, dar cum poate oare spulbera un munte? (Adică, cel care a atins acest nivel al coloratului este asemenea unui munte, bine înfipt în pământul religiei și nu poate fi spulberat de către vântul dorințelor trupești și de afirmațiile nefondate.)
Autorul lucrării Mizanu’l-‘Irfan[2] explică același adevăr în cuvinte alese:
Îl încearcă necontenit sentimente de îngrijorare pe un teren alunecos,
în timp ce străbate distanțele fără a se opri deloc.
Înaintează de la un atribut la altul,
avansând de la un nivel la altul.
....
Clipă de clipă el schimbă stările,
pe tărâmuri diferite în fiecare zi.
Întotdeauna merge spre înainte,
prezentând o nouă viziune, având o nouă culoare.
Așa înaintezi către desăvârșire.
Aceasta este stare celui care se bucură de colorare.
Stăpânirea de sine este antonimul ezitării și instabilității și semnifică statornicie, demnitate, solemnitate și satisfacție. Importanți învățați sufiți consideră stăpânirea de sine drept intensificarea corectitudinii și dobândirea stabilității pentru a atinge satisfacția și pacea. Fie la începutul călătoriei, fie la sfârșitul ei, călătorii înzestrați cu stăpânire de sine care țintesc spre orizontul acceptării inevitabilului percep întotdeauna frumusețea sfârșitului și bucuria de a-L întâlni pe Cel Preaiubit. Nici nu conștientizează când au avansat de la o stare la alta și de la un stadiu la altul.
Călătorii spre Adevărul Suprem consideră culorile de la începutul călătoriei asemenea caracteristicile indispensabile ale stării. Deoarece ei văd, aud și simt întotdeauna lucruri diferite în drumul lor de la Nume la Cel Care este chemat pe Nume și de la Atribute la Cel Care este caracterizat de Atribute și de la o stare la o poziție. Din moment ce lucrurile pe care le văd, aud și simt influențează mai mult sau mai puțin felul de a fi, comportamentul lor dă dovadă de colorare; și va continua să se întâmple până când își vor atinge ținta. Când în sfârșit adevărul „existenței sau stabilității cu Dumnezeu” se manifestă la orizonul „anihilării eului în Dumnezeu”, coloratul își cedează locul stăpânirii de sine. Autorul scrierii Mizanu’l-'Irfan descrie întâmplarea:
Când omul lui Dumnezeu își atinge ținta,
Dumnezeu i se adresează: „Întoarce-te la Domnul tău...!”
Când a ajung la Kaaba țintei,
iar drumul s-a încheiat cu Cel Tare, Cel Dorit;
această este stăpânirea de sine dobândită pe calea sufită,
în care excelentul (persoana) a atins excelența.
Stăpânirea de sine se află la câțiva pași de satisfacție și simbolizează stabilitate și calm, lucruri care impun cea mai mare răbdare și hotărâre, după cum se menționează și în (30:60): Şi să nu te clintească (Să nu te împingă la uşurinţă şi nelinişte) cei care nu cred.
Cei aflați la începutul călătoriei pot dobândi stăpânirea de sine prin intermediul intențiilor sincere, a voinței de fier și a cunoașterii adevărate care vine din izvorul cel drept și din îndrumarea unui îndrumător desăvârșit. Ei trebuie să transforme dobândirea plăcerii lui Dumnezeu în scopul călătoriei, trebuie să ducă o viața religioasă strictă în acord cu Ahlu’s- Sunna wa’l-Jama‘a[3] (sau cu calea Mesagerului și a Companionilor săi) și să călătorească îndrumați de stăpânul celor create, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Cu alte cuvinte, ținta trebuie să fie Dumnezeu, echipamentul, viața strictă în conformitate cu legile lui Dumnezeu, iar drumul, Calea cea Dreaptă, lipsită de extravaganțe.
Stăpânirea de sine a celor care s-au dedicat pe deplin lui Dumnezeu ar trebui să le încredințeze inimile doar Lui și să le păzească pentru a se putea bucura de darurile Lui. Ibrahim Haqqi din Erzurum[4] subliniază spunând:
Inima este lăcașul lui Dumnezeu,
curățește-o de tot ce nu îi aparține Lui;
astfel încât Cel Milostiv să coboare noaptea în palatul Lui.
Stăpânirea de sine a celor înzestrați cu cunoașterea lui Dumnezeu se manifestă prin faptul că tot ce fac ei, fac ca și cum Îl văd pe Dumnezeu, indiferent de starea în care se află, se comportă de parcă Îl văd pe Dumnezeu; acesta este cel mai înalt vârf al excelenței de unde ei percep totul ca fiind anihilat întru Dumnezeu. Au atins punctul în care sunt constant sub propria supraveghere, înțelegând „anihilarea eului întru Dumnezeu” și „stabilitatea și existența prin El”. Ajunși aici, ei sunt perfect conștienți de Sursa de la care primesc darurile și se îndreaptă către Ea cu uimire și dorință arzătoare. Simt că trăiesc datorită Existenței Lui și supraviețuiesc prin El. Mergând după lumina răspândită de îndrumătorul perfect al omenirii, pacea și binecuvântările fie asupra lui, ei nu susțin nici Unitatea Ființei și nici Unitatea celor întâmplate, ci rămân în sfera adevărului descris în „E de datoria ta să îmi urmezi calea (Sunna) și calea drepților îndrumători și a urmașilor îndrumători”[5] Având convingerea că existența lor de datorează exclusiv Lui și că ei supraviețuiesc doar datorită lui, consideră că sunt bine înrădăcinați în existență și acceptă faptul că existența veșnică este posibilă doar prin anihilarea eului în Existența Lui. I se predau Lui cu toată ființa și spun:
Am renunțat la toată existența de dragul iubirii Tale,
și mi-am lăsat familia ca să Te pot vedea.
O, Dumnezeule! Îți cer îndurare pentru orice greșeală, și o viață plină de pace după moarte. Îți cer plăcerea de a Te vedea și dorința de a Te întâlni. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, cel care ne îndrumă pe calea păcii, și asupra Familiei și Companionilor săi, demni și vrednici de cinste. Amin, O, Tu cel care ne ajuți în toate!
[1] Al-Mahdi este Mesia musulman care va veni la sfârșitul timpurilor pentru a reînvia viața islamică. [2] Autorul lucrării Mizanu’l-’Irfan este Mustafa Fevzi ibn Nu‘man (1871–1925). El provine din Erzincan, Turcia și a fost adeptul ramuri Khalidiya a ordinului Naqshbandiya. Izhar-i Haqiqat („Manifestând adevărul”) este o altă lucrare cunoscută. [3] Ahlu’s- Sunna wa’l-Jama‘a reprezintă majoritatea covârșitoare a musulmanilor care merg pe calea Profetului și a Companionilor săi în ceea ce privește credința și faptele. [4] Ibrahim Haqqi din Erzurum (1703–1780) a fost una dintre cele mai proeminente figuri din Turcia otomană a secolului al XVIII lea. A trăit în Erzurum și Siirt, în estul Turciei. A fost un îndrumător și scriitor sufit prolific, care a abordat în scrierile sale diferite subiecte precum teologia, moralitatea, matematica, astronomia și medicina. Scrierea Ma‘rifatname („The Book of Knowledge and Skills”) este foarte cunoscută și încă este citită în întreaga lume. [5] at- Tirmidhi, „‘Ilm,” 16; Abu Daw ud, „Sunna,” 6.
Comments