Talbis (Ascunderea de sine)
Talbis (ascunderea de sine) înseamnă că slujitorii desăvârșiți a lui Dumnezeu, care îi atribuie lui Dumnezeu toate lucrurile bune și virtuțile pe care le-au dobândit, încearcă să fie cunoscuți asemenea unor oameni obișnuiți, încercând constant să țină secret binecuvântările speciale și realizările extraordinare, cu care Cel Veșnic Generos i-a răsplătit și la fel fac și cu momentele binecuvântate de care au avut parte. Dar o astfel de atitudine nu este sub nicio formă o prefăcătorie sau înșelătorie. De obicei, se simte pe perioada timpului în care omul vede totul anihilat întru Dumnezeu și cea în care distinge Existența Celui cu Adevărat Existent și existența relativă a celorlalți. Cei care caută ascunderea de sine sunt constant în căutarea sincerității și se analizează frecvent pentru a se asigura că își mențin cu adevărat devoțiunea și credința față de Dumnezeu. Ei fac tot posibilul să aibă parte de favorurile speciale ale lui Dumnezeu, care în vin în diverse moduri asemenea unor secrete sfinte între ei și Cel Darnic, din respect pentru El și ei consideră că tot ce primesc de la El este un dar secret. Indiferent de lucrurile bune sau de binecuvântările revărsate asupra lor, întotdeauna îl pun în centrul atenției pe Cel Preaputernic și dacă nu sunt obligați să facă publice binecuvântările, atunci caută metode prin care să le ascundă, la fel ca aluziile făcute de profetul Avraam, care a spus „Eu sunt bolnav!” (37:89) atunci când a fost invitat la sărbătoarea religioasă a poporului sau și „Ba a făcut‑o cel mai mare dintre ei, acesta!” (21:63), atunci când a fost întrebat dacă a distrus idolii.[1] Ei se feresc să devină persoane, pe care alții să le râvnească, așa cum alți oameni se feresc de șerpi sau alte animale dăunătoare.
Cei desăvârșiți în ascunderea de sine acordă o atenție deosebită încercării de a nu arăta nicio bogăție lăuntrică și profunzime spirituală. Chiar dacă uneori ar simți că au o profunzime spirituală, ei încearcă să se convingă că nu sunt importanți. Cu toate acestea, atunci când încearcă să îi convingă pe ceilalți că ei nu dețin nicio virtute extraordinară, ei evită situația în care islamul ar putea fi criticat ca fiind o religie ce aduce dezonoare și ignominie adepților săi. Dacă nu spun sau nu fac lucruri care să sugereze că au fost răsplătiți de Dumnezeu, ei sunt întotdeauna profund devotați și credincioși Lui. Ei consideră că a-și asuma toate realizările bune sau spirituale pe care ceilalți le observă la ei reprezintă uzurpare. Chiar dacă există momente în care ei se află în centrul favorurilor Divine, întotdeauna se comportă cum se cuvine și modest și își spun: „Nu ești nici sursa și nici stăpânul acestor favoruri. Aceste daruri care apar și apoi dispar nu îți pot nicidecum aparține ție. După cum se poate vedea foarte clar, nu ești tu cel care le-a adus și nici cel care le va lua, trebuie să vezi că tu nu le poți deține. În raport cu ele, tu este o oglindă întunecată; de aceea trebuie să acorzi aceste daruri Celui Veșnic Generos și să atragi atenția asupra Lui.” Atunci când darurile și favorurile divine nu se revarsă în abundență, ei se gândesc: „Trebuie să ții ascunse secretele Divine și comportamentul Lui față de tine. Trebuie să poți face asta pentru ca înțelegerea Lui cu tine să continue, și pentru ca aceste daruri, care sunt dincolo de capacitatea ta, să nu te ducă încet încet la pierzanie din cauză că tu crezi că le deții.” Asemenea oameni sunt destul de normali printre alții; ei sunt extrem de atenți să își păstreze fierea lăuntrică curată și sunt foarte onești în ceea ce privește credința față de Dumnezeu și îi atribuie Lui orice virtute pe care o dețin.
Eroii ascunderii de sine urmează o cale sigură spre verificare își întotdeauna sunt în căutarea aprobării din partea lui Dumnezeu și a bunei plăceri. Ei nu se gândesc să primească aprobarea sau aprecierea celorlalți și nici nu au așteptări din partea lor. Încearcă să își intensifice sentimentele și credința, pentru a se înălța cât mai sus, fără să se oprească; se află într-o stare de autocontrol continuu. Se controlează constant astfel încât să poată fi cu Dumnezeu, chiar și atunci când se amestecă cu alți oameni. Încearcă să îi îndrume pe ceilalți pe calea luminii, care este calea cunoașterii și dragostei de Dumnezeu si o sursă de plăceri spirituale, cu toate că aceste plăceri nu ar trebui căutate. Le arată calea spre Paradis acelora care zăbovesc la răscrucea dintre Paradis și Iad, și încearcă să întipărească idealuri înălțătoare în inimile celor care trăiesc fără o țintă. Încearcă să stabilească legături bune cu toți, indiferent de segmentul social din care fac parte, fără dificultate sau protocol.
Eroii ascunderii de sine se află întotdeauna într-o stare de negare de sine și renunțare de sine și încearcă să atragă atenția asupra Celui Preaputernic în tot ceea ce fac. Însă, anumiți învățați, precum Harawi[2] și Ibn Qayyim[3] au exagerat atunci când au analizat această virtute; primul a afirmat că Cel Atotputernic, nu slujitorul, îl ține ascuns de ceilalți pe slujitor, iar cel de-al doilea a negat în totalitate această stare. De aceea, aș dori să îi reamintesc cititorului încă o dată că ascunderea de sine demonstrează faptul că cei care se îndreaptă spre Adevărul Suprem, care au dobândit puritatea spirituală, împlinindu-și cu atenție toate îndatoririle religioase obligatorii, sunt și mai devotați în ceea ce privește actele voluntare de închinare, pentru a fi răsplătiți prin compania lui Dumnezeu și au devenit asemenea unor oglinzi clare, care reflectă manifestările Măreției și Harului Lui. Cel Darnic devine ochii și urechile slujitorilor Săi, care au ajuns în acest punct; ei văd și aud prin El, iar El nu-i lasă niciodată să sufere de singurătate și neputință, fără ca cineva să le pretindă. Cu ajutorul standardelor pe care El le inspiră, pentru ca ei să vadă viața, lucrurile și evenimentele cum se cuvine, El îi ajută să obțină cele mai bune rezultate atât în această lume, cât și în Lumea de Apoi. Cu ajutorul Lui, ei văd lucruri pe care alții nu le pot vedea și aud lucruri pe care alții nu le pot auzi și prin ei, El își îndeplinește voința în tărâmul uman și le comunică oamenilor lucrurile care Îi fac plăcere și lucrurile pe care El dorește ca alții să le facă.
Versetele din Coran, „Şi când tu ai aruncat, nu tu l‑ai aruncat, ci Allah l‑a aruncat.” (8:17) și „Cei care fac jurământ de credinţă faţă de tine fac jurământ de credinţă faţă de Allah” (48:10), se referă la acest punct, în care cei care au ajuns la acest nivel sunt absolut convinși de Unitatea Divină, dar uneori ei văd totul anihilat întru Dumnezeu și uneori ei pot distinge între Existența (Divină) absolută și existența relativă (a celorlalte ființe). Cu toate că nivelul indicat în versurile de mai sus aparține în primul rând profeților, care sunt fără de păcat și fără îndoială superiori în ceea ce privește ascunderea de sine, dar și în privința altor virtuți, și alți eroi ai ascunderii de sine au parte de el. Cu toate acestea, ascunderea de sine pe care o experimentează călătorii spre Dumnezeu, privește Atributele Divine, nu Ființa Divină, iar legile neschimbate ale Shari‘ei îi hotărăsc limitele și natura. A arunca și a lovi, a vedea și a vorbi și a exalta când faci jurământ de credință, toate aceste lucruri menționate în versetele de mai sus, înseamnă că Adevărul Suprem Își manifestă Atributele Măreției și Perfecțiunii, nu Ființa Sa Divină, asupra ființei alese și fără pereche, pacea și binecuvântările fie asupra sa.
Următoarele versuri din Jalalu’d-Din Rumi descriu acest aspect, cu toate că într-o anumită măsură sugerează și anihilarea întru Dumnezeu și subzistența prin El:
Noe a spus: O, popor ce se răzvrătește față de Dumnezeu, nu sunt eu însumi;
Sunt mort față de sufletul meu, însă viu în Cel Preaiubit.
Am murit și am fost anihilat în privința unor sensuri ale lui Adam,
părintele omenirii.
Iar Adevărul Suprem a devenit auzul,
văzul și înțelegerea mea.
Chiar de la început, oamenii adevărului au subliniat faptul că existența rezultă din anihilarea sinelui și că afirmarea existenței sinelui sfârșește în anihilare. Cea mai bună și potrivită abordare este aceea a călătorilor către Adevărul Suprem care își anihilează sufletele trupești și egoul, pentru a găsi o viață nouă în spirit și inimă.
Stăpânul nostru, nu ne lăsa inimile să se abată după ce Tu ne-ai îndrumat și revarsă asupra noastră milă din Prezența Ta. Bineînțeles TU, doar Tu, ești Cel Milostiv. Și revarsă depline binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed și asupra Familiei și Companionilor săi pe pământ și în ceruri.
[1] Atunci când poporul care se închina la idoli l-a invitat să participe la sărbătoarea religioasă, profetul Avraam, pacea fie asupra sa, a spus „Sunt bolnav”, pentru a nu participa. Nu era bolnav, dar a sugerat că îi era silă de închinarea la idoli a poporului său. După ce poporul a plecat, el a distrus idolii, iar când poporul s-a reîntors de la sărbătoare, și l-a întrebat cine a distrus idolii, Avraam a arătat către idolul cel mai mare, pe care nu-l distrusese și a spus „Ba a făcut‑o cel mai mare dintre ei, acesta!”, lăsându-i pe oameni să înțeleagă că acela îi distrusese pe cei mici, cu toate că nu era adevărat. [2] Abu Ismail ‘Abdullah ibn Muhammad al-Harawi (1005–1089) s-a născut în Herat, în Afganistan. A făcut parte din școala hanbalită și a fost devotat Coranului și Sunnei. A fost și foarte învățat în domeniul sufismului. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Kitabu Manazili’s-Sairin. [3] Ibn Qayyim al-Jawziya Shamsu’d-Din ‘Abdullah Muhammad ibn Abi Bakr (1292–1350) este cel mai cunoscut elev al lui Ibn Taymiya (1292–1350), unul dintre cei mai stricți învățați ai religiei islamice. El a trăit în Damasc. A urmat Școala Handalită. Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este Kitabu Fawaidi’l-Musawwiqa ila ‘U lumi’l-Qur’an wa ‘Ilmi’l-Bayan.
Commenti