Tajrid (Izolare)
Sensul literal al cuvântului înseamnă a separa, a extrage, a îndepărta sau a se izola de orice activitate sau implicare, tajrid (izolare) denotă o stare în care o persoană se izolează de lucrurile lumești și abandonează toate dorințele carnale și trupești. De asemenea, înseamnă a întoarce spatele tuturor lucrurilor, în afară de Dumnezeu, și a se elibera de orice simpatie față de bogăție, statut sau poziție sau de orice alte așteptări lumești și a-și aținti întreaga inimă asupra Lui, fără a aștepta nimic în schimb.
Învățații leagă conceptul de izolare de afirmația din Coran „Scoate‑ţi încălţările tale” (20:12) și o interpretează drept curățirea inimii, pe care o numesc căminul lui Dumnezeu, de toate lucrurile lumești și o pregătesc pentru vizita Suveranului Preasfânt. Unii merg mai departe și afirmă că izolarea înseamnă a se îndrepta cu toată inima înspre Lumina Luminilor și a-și aținti în totalitate inima asupra Lui, fără a lăsa loc de nimic altceva, în funcție de capacitatea fiecăruia. Dintr-o altă perspectivă, izolarea a fost abordată drept rezistența împotriva tuturor poftelor și impulsurilor carnale sau trupești și împotriva atracțiilor lumii și a lucrurilor care se găsesc în ea. Cei care nu au reușit să se izoleze de poftele carnale, de atracțiile lumii, de atașamentul inimii față de celelalte lucruri, în afară de El sau de aspectele lumești sau nelumești, nu pot dobândi compania Lui personală și plăcerea spirituală care decurge din aceasta.
Legat de acest aspect, autorul lucrării al-Minhaj spune:
Atât timp cât nu te izolezi
de toate lucrurile, mai puțin de El,
Nu vei putea dobândi intimitatea
cu Cel Preaiubit în lăcașul Lui privat.
Ibrahim Haqqi exprimă același lucru, după cum urmează:
Inima este lăcașul lui Dumnezeu,
curățește-o de tot ce nu îi aparține Lui;
astfel încât Cel Milostiv să coboare noaptea în palatul Lui.
Izolarea, care conform lui Sayyid Sharif[1], reprezintă curățirea inimii și a altor capacități lăuntrice de mizeria și praful devotamentului față de alte lucruri decât de El, și înseamnă că cei care au fost răsplătiți cu favoarea de a-L vedea, ar trebui să se izoleze de tot ceea ce văd sau aud și să trăiască absorbiți în luminile Existenței Martorului Veșnic. Toți cei aflați la început de drum simt toate aceste lucruri și sunt răsplătiți cu daruri, fiecare în funcție de capacitatea proprie.
Atunci când cei care se află în stadiile incipiente ale călătoriei spirituale observă că au crescut în cunoașterea lui Dumnezeu, care a prins rădăcini în inimă, informația dobândită care Îl privește pe El dispare încet-încet, iar ei încep să primească licăriri de la lucrurile de dincolo. Apoi, toate nevoile lor materiale sau trupești și chiar întreaga lume cu tot ceea ce este în ea, își pierd încet-încet importanța și valoarea în ochii lor, iar ei devin asemenea unor oglinzi clare ale adevărului sau funcționează asemenea unor medii încețoșate pentru a-L reflecta. Cel care simte răsplata, spune uneori, asemenea lui Fuduli,
Calea izolării este un cămin,
pentru a te stabili în el, ai nevoie de renunțare totală și sacrificiu,
așadar, abandonează toate lucrurile lumești pe care le ai, și lipsește-te de casă.
sau alteori strigă, asemenea lui Yunus Emre:
Am găsit mierea deosebită, fără de pereche;
Veniți și prădați-mi existența.
Cel care a atins punctul final al călătoriei spirituale este liber de toate aspectele legate de celelalte ființe existente, cu excepția Lui, iar în el nu mai există nicio urmă care să aparțină acestor lucruri. Dacă cei care au dobândit acest nivel de izolare nu respectă principiile căii profetice sau legile Shari‘a, atunci e posibil ca ei să ajungă să nege „realitatea lucrurilor” – originalul stabilit sau esența lucrurilor întru Cunoașterea lui Dumnezeu. Acesta este un nivel, în care mulți începători trăiesc în confuzie. În timp ce, oamenii care, de-a lungul întregii călătorii, respectă cu strictețe semnele și indicațiile căii profetice, cu toate că recunosc realitatea lucrurilor, Îl văd în toate lucrurile doar pe El, Îl cunosc doar pe El, Îl menționează doar pe El, Îl cheamă doar pe El și se îndreaptă doar spre El, în miile de semne ale „apusului”, ferindu-și privirea de tot ce este în jurul lor.
Ahmedi[2] descrie nivelul în funcție de sentimentele sale, în următoarele versuri:
Mi-am supus întreaga ființă acelui Prieten, care nu mai are un cămin;
Mi-am curățat mâinile de toate lucrurile pământești de le-aveam,
și nu am mai rămas cu nimic din cele două lumi.
Căci dragostea lui Dumnezeu a venit și m-a atras:
mi-a deschis ochii inimii, m-a trezit din somnul beției.
Unitatea Lui mi s-a manifestat,
deci L-am văzut cu siguranță.
M-am îndepărtat de politeism și nu mai am nicio îndoială.
Cât despre starea celor care și-au încheiat călătoria spre Dumnezeu, este o stare de plăcere atât de profundă, de nedescris, în care eforturile de izolare s-au încheiat în izolarea desăvârșită, iar ei nu și-au pierdut propria ființa. Cei care nu au experimentat-o nu o pot cunoaște și nici descrie. Cel care încearcă să o descrie, poate fi dezorientat. O astfel de relație, între Cel Preaputernic, Adevărul Suprem și un credincios pe care l-a răsplătit cu un asemenea succes spiritual, trebuie să fie un dar secret al misterului Lui pentru slujitorii Săi deosebiți. Noi ar trebui să dăm dovadă de respect față de darul misterului.
O, Dumnezeule! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și fă-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed și asupra Familie și Companionilor săi, cei nobili, cinstiți și buni.
[1] Sayyid Sharif al-Jurjani (1339–1413), a fost unul dintre teologii importanți ai secolului al XV-lea. A trăit în Iran și a învățat în Shiraz. A vizitat orașul Istanbul în 1374. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Sharhu’l-Mawaqif. [2] Emir Muhammed ibn Emir Ahmedi a trăit în aceeași perioadă cu Jalalu’d-Din Rumi. A trăit în Bayburt, în estul Turciei. De asemenea, a fost conducătorul Ahis (Frăția meșteșugarilor și negustorilor) în regiune.
Comments