Sayr u Suluk (Călătorie și Inițiere)
În limbajul sufismului, atunci când este folosit împreună, sayr u suluk (călătorie și inițiere) înseamnă a te elibera într-o anumită măsură în cadrul anumitor principii, de poftele trupești și animalice, căutând căi de a ajunge la Dumnezeu și călătorind spre El cu inima, pentru a duce o viață la nivelul spiritului și al inimii. De asemenea, înseamnă a se desăvârși, îndepărtându-se de natura și moravurile rele și adoptând moravurile din Coran, pentru a putea călători spre Dumnezeu și pentru a se putea întâlni cu El.
Călătoria și inițierea au conotații în ceea ce privește manifestările Divine care apar în timpul călătoriei. Din perspectiva acestor manifestări și a unui credincios aflat în procesul de inițiere care este răsplătit cu ele, călătoria a fost împărțită în două categorii:
Călătoria descendentă: pentru ca existența limitată, condiționată, trecătoare și întâmplătoare să apară, Existența Absolută și Necesară se manifestă cu milă și binecuvântări. Cu alte cuvinte, Cel Atotputernic, Adevărul Suprem, se apleacă cu bunăvoință dincolo de toate conceptele de modalitate pentru a Se manifesta. El face acest lucru într-o manieră universală, cu toate Atributele și Numele Sale, oferă existență și susține toate ființele și lucrurile (wahidiya); de asemenea face acest lucru într-o manieră specifică, cu unele dintre Atributele și Numele Sale, și conferă din forma, caracterul, calitatea și abilitatea Sa tuturor ființelor și lucrurilor, susținându-le pe fiecare în parte (ahadiya). De asemenea, poate fi considerat despre manifestarea în expansiune a Celui Absolut Necesar în sferele celor întâmplătoare și a Celui Absolut în sferele celor condiționate și limitate. Această călătorie se întinde de la cea mai timpurie stabilire a ființelor și lucrurilor în Cunoașterea Divină până la pasul menționat în vorba profetică: „Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat este lumina mea”, iar de aici s-a întins la toate nivelurile existenței în întregul univers și în cele din urmă pe tărâmul omenirii.
Călătoria ascendentă: Ființele umane, cel mai cuprinzător rod al arborelui creației, au pornit într-o lungă călătorie spirituală cu puterea lor de voință, puterea de percepție sau mecanismul sentimentelor, a conștiinței și intelectului spiritual (adâncul inimii), pentru a se reîntoarce la căminul sau sursa lor inițială. La sfârșitul călătoriei, legăturile sau poftele lor trupești sunt anihilate întru Lumina Existenței Ființei Absolut Necesare. Aici vom încerca să explicăm această călătorie spirituală în patru pași sau etape:
Prima etapă este „călătoria către Dumnezeu”, care este numită și prima călătorie, deoarece este începutul călătoriei către Dumnezeu. Ea începe pe tărâmul manifestării Actelor Divine, continuă pe tărâmul manifestării Numelor Divine și se termină cu sosirea la Numele Care hotărăște existența unui călător cu toate particularitățile sale. Sunt mulți cei care au pornit în această călătorie, dar puțini o pot continua. Indiferent dacă această călătorie este făcută în lumea exterioară – prin meditarea asupra lucrărilor lui Dumnezeu în univers – și este numită „călătorie în lumea exterioară” sau este făcută în lumea lăuntrică a călătorilor – prin purificarea eului - și se numește „călătorie în lumea lăuntrică”, atunci când se sfârșește, călătorii nu mai prezintă niciun interes față de lucrurile care nu au legătură cu Dumnezeu și se află în valurile „anihilării întru Dumnezeu”. Această favoare a fost descrisă ca „minoră” sau „sfințenie secundară”.
A doua etapă este „călătoria întru Dumnezeu”. Deoarece este nevoie de o nouă încercare și un nou început hotărât, este considerată o a doua călătorie și uneori este denumită „absorbire”. Călătorii sunt eliberați de moravurile rele și de atributele pământești și dobândesc calități demne de laudă sau din Coran și reprezintă Numele Divine în funcție de capacitatea lor individuală. Ei ajung un orizont mai înalt, unde încep să distingă ce se află dincolo de existența materială și simt că o cunoaștere ce vine dinspre Prezența Divină se revarsă în inima lor. Ei se topesc treptat în fața razelor cunoașterii care vizează tărâmurile Numelor, Atributelor și Calităților divine esențiale și indispensabile Ființei Divine și sunt răsplătiți cu o înțelegere pe deplin a ceea ce înseamnă să aparții lui Dumnezeu. Această favoare a fost numită „subzistență cu” sau „prin Dumnezeu”.
A treia etapă apare sub denumiri diferite, cum ar fi „călătorie cu” sau „în compania lui Dumnezeu”, „a treia călătorie” sau „diferențiere însoțită de absorbire”. Cel care a ajuns în acest punct final Îl vede doar pe El dincolo de toate conceptele de modalitate, Îl cunoaște și Îl simte și este înconjurat de luminile cunoașterii Lui. Manifestările Luminii „Chipului” Său distrug totul și peste tot răsună: „Toţi cei care sunt pe pământ vor pieri, va rămâne veşnic [numai] faţa Domnului tău, Cel plin de Slavă şi de Cinste” (55:26-27). Toate celelalte ființe existente și felurile de cunoaștere, de vedere și de simțire încep să fie diminuate, astfel încât acestea să fie doar de natură nominală în cunoașterea profundă pe care cei la început de drum o au despre Dumnezeu și a plăcerilor lor spirituale debordante. A simți existența tuturor celorlalți, chiar dacă doar temporar, este chinuitor pentru inimă. Călătorii care nu se numără printre urmașii Profetului, în misiunea lui de a reprezenta, practica și transmite Mesajul Divin, sunt pierduți în adâncimea plăcerilor lor spirituale în lumile lor personale. Punctul final al acestei etape, în care toate lucrurile opuse se pierd în ochii unui călător, se numește „absorbția în sine”. Nasimi exprimă această stare spirituală de plăcere în care toate aparențele au dispărut, într-un stil tipic de imersiune, după cum urmează:
Spațiul în care mă aflu s-a transformat într-un non-spațiu
acest trup al meu a devenit în întregime un suflet;
Privirea lui Dumnezeu mi s-a manifestat;
și m-am văzut îmbătat de întâlnirea cu El.
Am auzit o chemare a Adevărului Suprem:
„Vino, iubite, apropie-te de Noi!
Acesta este popasul intimității;
Te-am găsit credincios!”
Acesta este și popasul în care, asemenea unui pahar de vin, omul se umple și se golește de iubirea Lui, iubindu-i și îndemnând pe alții să-L iubească cu putere. Cel plin de darurile acestui popas consideră orice cuvântare care nu este despre El ca fiind o simplă risipă de cuvinte și orice altă idee ca fiind lipsă de respect pentru El. El dorește ca fiecare cuvânt să fie în esență despre El, fiecare întâlnire să se încheie cu menționarea Lui și fiecare să vorbească numai despre El asemenea unui iubit. Cât de frumos spune unul dintre iubiții Săi:
Mi-aș dori ca oamenii din întreaga lume să-L iubească pe Cel pe care îl iubesc eu;
și toate cuvintele noastre au fost despre Cel Iubit.
A patra etapă este „călătoria de la Dumnezeu”. Această călătorie a mai fost numită „a patra călătorie” sau „colorare după stăpânirea de sine”. Cel care a ajuns în acest punct, în care omul este răsplătit cu întâlnirea cu Dumnezeu într-un sens relativ, se îndreaptă spre tărâmul multiplicității cu noi interpretări ale căii unității după ce a ajuns la unitate. Cu alte cuvinte, coborând în timp ce urmează calea Mesagerului, care a coborât după ce a urcat tot la fel de sus ca „Prezența lui Dumnezeu”, călătorul se întoarce pentru a fi în mijlocul oamenilor, pentru ca și alții să simtă și să experimenteze ceea ce el a simțit și experimentat în timpul unui anumit nivel de întâlnire sau reuniune cu Dumnezeu. Astfel de călători care se întorc își dedică viața pentru a-i salva pe alții din „temnițe”, făcându-i să se înalțe la Prezența sfântă a lui Dumnezeu, obținând ceea ce au dobândit, văzând ceea ce au văzut și stârnind în alții o dorință arzătoare de a se întâlni cu El. Călăuzirea către lumină a celor derutați de adâncurile întunericului; călăuzirea către orizonturile dincolo de lumea corporală a celor confuzi; educarea celor care s-au hotărât să urmeze calea către El; făcând inimile celor care tânjesc după buna Sa plăcere să se mulțumească și să se odihnească; a-i ajuta pe cei care au găsit o lumină să fie plini de cunoașterea lui Dumnezeu; și a-i ajuta pe cei care au fost răsplătiți cu această cunoaștere să călătorească pe culmile plăcerilor spirituale - toate acestea se numără printre sarcinile care le revin călătorilor, ce se întorc de la Dumnezeu la oameni. Aceasta este starea ucenicilor deosebiți ai profeților, pe care unii învățați sufiți de frunte au descris-o drept „subzistență prin Dumnezeu și cu Dumnezeu” sau „diferențiere după absorbire”.
Cei care au atins acest orizont văd unitatea în multiplicitate și multiplicitatea în unitate; ei experimentează în același timp două profunzimi cu o singură dimensiune și pornesc în fiecare clipă spre o nouă întâlnire cu Dumnezeu, cu plăcerea de a simți compania Lui și plăcerea celorlalți pe care îi conduc către acea întâlnire. Ei nici nu se lasă pradă confuziei și nici nu rostesc vorbe de trufie, care nu sunt în concordanță cu legile Shari‘a și nici nu arată o șovăire prefăcută pentru a atrage mila Lui. În schimb, ei respiră întotdeauna aerul stăpânirii de sine. În timpul călătoriei către Dumnezeu, ei simt adierile călătoriei întru El și observă adevărul călătoriei de la Dumnezeu în călătoria întru El. Starea în care se află este cea a celor care L-au găsit, atunci când par că L-au pierdut, ei par să se fi depărtat de El în timp ce sunt cu El și simt în același timp atât apropierea, cât și distanțarea de El.
Acei călători sunt cei mai desăvârșiți dintre călători, cei mai mari dintre îndrumători și maeștri ai educației și bunei creșteri umane. Datorită lor, inimile celor care se întorc către ei și îi urmează ca maeștri ai călăuzirii dau pe dinafară de credință, cunoaștere și iubire față de El. Modelându-și acțiunile conform frazei profetice „Îndrumă-i pe slujitori să Îl iubească pe Dumnezeu, pentru ca El să te iubească pe tine.”[1], amândoi Îl iubesc pe Dumnezeu și sunt iubiți de El. Puritatea intențiilor și sentimentelor lor, profunzimea gândirii lor, seriozitatea în reprezentarea islamului și desăvârșirea caracterului lor îi transformă atât într-o sursă de apă a vieții, cât și într-o făclie aprinsă, încât toți cei care țintesc spre darurile Divine și strălucire le cer ajutorul și fiecare persoană care iubește lumina Divină se adăpostește la umbra călăuzirii lor. Pentru că:
Acțiunile bune își au originea în natura bună și în capacitatea de a fi moral;
urme de desăvârșire se găsesc în natura bună și în virtuți.
Inițierea înseamnă a dobândi abilitatea de a se întâlni cu Dumnezeu, a trăi în permanentă conștientizare a călătoriei, privită ca un mijloc important de a fi mereu alături de El, a opune constant rezistență față de moravurile rele, a adopta drept caracter moravuri bune sau o fire bună și virtuți demne de laudă, a curăța inima, în care Dumnezeu se găsește asemenea unei „comori ascunse”, a se abține de la grijile cu privire la alte lucruri, afară de El și a fi pregătit în lăuntrul ființei, pentru a-L primit pe cel mai Drag dintre oaspeți. Legat de acest aspect, Ibrahim Haqqi din Erzurum spune:
Inima este lăcașul lui Dumnezeu,
curățește-o de tot ce nu îi aparține Lui;
astfel încât Cel Milostiv să coboare noaptea în palatul Lui.
După cum am menționat și înainte, termenul „inițiere” este folosit de sine stătător pentru a exprima călătoria spirituală discutată și este, de asemenea, folosit împreună cu termenul „călătorie” în „călătorie și inițiere”. Uneori se adaugă cuvântul „spiritual” și conceptul este exprimat ca „călătorie și inițiere spirituală”. Toate acestea înseamnă că ar trebui să ne îndepărtăm de orice altceva care nu are legătură cu Dumnezeu, în sensul că nu ar trebui să ne intereseze sau să ne atașăm față de alte lucruri în ceea ce privește propria lor ființare și considerentele noastre lumești și că ar trebui să ne concentrăm întreaga noastră atenție doar asupra Lui. De asemenea, include îndrumarea celor care reprezintă perfect Coranul și Sunna în credință, gândire și acțiune, și acțiunea de a le cere ajutorul atunci când suntem cuprinși de îndoială, șovăire și nedumerire. Inițierea înseamnă a trăi în percepția nevoii noastre absolute de Cel Atotputernic, în conștientizarea neputinței, sărăciei și nevoii noastre; a avea o inimă plină și întărită de iubire și zel, a simți prin observarea manifestărilor Divine, a puterii de voință și a tuturor celorlalte capacități, și prin a cere iertare lui Dumnezeu, rugându-ne ca inclinațiile către rău să fie dezrădăcinate și înclinațiile către bine să fie întărite.
Sinceritatea sau puritatea intenției (ikhlas) și bunătatea desăvârșită sau excelența (ihsan) sunt cele două fundamente și cele mai importante surse de putere pentru călătorie și inițiere. Când inima inițiaților bate cu sinceritate și conștiința bunătății desăvârșite, ei rostesc uneori „Nu există nicio divinitate în afară de Dumnezeu”, având în minte mai multe Nume Divine, și prin asta referindu-se la faptul că „Nu există alt Creator, alt Întreținător și alt Dătător de Chipuri.... afară de Dumnezeu”. Alteori, ei își deschid o fereastră în inimă pentru fiecare Nume al Dătătorului de Viață și încep să observe ce se află dincolo de ușa care a fost deschisă de conștiința bunătății desăvârșite. De asemenea, ocazional, ei călătoresc prin meditație asupra armoniei calităților (culoare, miros, formă, gust, sunet, armonie) manifestate asupra lucrurilor sau la orizontul „În Ziua aceea, vor fi unele chipuri luminoase, care vor privi spre Domnul lor” (75:22-23), și ard de nerăbdare pentru a se întâlni cu El. Cu o dorință profundă și tainică de observare, imposibilă pentru orice facultate mintală, ei încearcă de pe platforma de lansare a credinței, să se înalțe către cerul cunoașterii lui Dumnezeu. Apoi dragostea lor se transformă în pasiune, care se consolidează cu zel. Ei zboară pe aripile atracției, în adâncurile veșniciei și având sentimentul de a fi atrași de El, se înalță spre turnurile înalte ale îngerilor, fiind primiți de ființele spirituale, atingând puncte pe care puțini le pot ajunge, văzând lucruri uimitoare pe care puțini le pot vedea. Dar conștienți că ceea ce caută nu are nicio formă, ei consideră că fiecare scenă care le întâmpină privirea este doar o imagine, un tablou și rămân devotați adevărului de dincolo:
El nu are nici existență corporală, nici întâmplătoare,
El nu este nici substanță, nici compus;
El nu mănâncă, nici nu bea, nici nu este cuprins în timp:
El este deasupra tuturor acestor trăsături.
El nu cunoaște nici schimbare, nici transformare
nu are nici culoare și nici formă:
Explicăm toate astea pentru a lămuri ceea ce nu este Dumnezeu.
Indiferent de nivelul pe care l-au atins, ei se simt mereu smeriți în cunoaștere, Noi nu am fost capabili să Te cunoaștem așa cum ne ceri Tu, O, Tu Cel Cunoscut!, și subliniază faptul că Ființa Divină nu poate fi percepută. Indiferent de măsura în care ei îndeplinesc cerințele închinării față de Dumnezeu, ei recunosc: Noi nu am fost capabili să Îți aducem închinare așa cum ne ceri Tu; și oricât de profund și sincer ei Îl menționează, tot rostesc în șoaptă că sunt neputincioși: Noi nu am fost capabili să Te menționăm așa cum ne ceri Tu, O, Tu Cel Pomenit!
Acești călători cred că respectul pentru poruncile lui Dumnezeu reprezintă primul și cel mai important mijloc de apropiere de Dumnezeu, iar evlavia și virtutea reprezintă cea mai binecuvântată armură pentru călătorie. Ei își pregătesc sufletele și își curățesc spiritele în devotament față de legile islamului. Ei consideră că orice efort de pregătire și curățire care nu este în concordanță cu legea Shari‘a înseamnă a te îndepărta de religie și, dacă ceva neobișnuit le apare pe mâini, atunci îl iau drept semn al pierzaniei. În fiecare etapă a călătoriei și a inițierii, călătorii acordă o atenție deosebită siguranței călătoriei, iar această siguranță se vede în devotamentul lor față de aspectele fundamentale ale religiei și vieții religioase și știu faptul că valoarea lor în ochii lui Dumnezeu constă în evlavie și virtute, doar cel evlavioși și drepți Îl pot găsi pe Dumnezeu. „Destinația finală a credincioșilor evlavioși, care I se închină lui Dumnezeu, va fi Paradisul, iar băutura lor, băutura Paradisului.”
Autorul cărții Gulshan-i Tawhid exprimă acest adevăr frumos astfel:
Dacă ești în căutarea siguranței, să știi că evlavia și o viață religioasă dreaptă sunt
cea mai sigură fortăreață împotriva oricăror temeri și pericole.
Pregătirea sinelui, sau pregătirea sufletului, a fost acceptată ca un element extrem de important al tuturor religiilor. Sinele sau sufletul menționat aici este sufletul sau sinele uman, care este, de asemenea, menționat ca sinele vorbitor și este împărțit în șapte etape, conform unor referințe din Coran:
Dacă sinele sau sufletul vorbitor trăiește doar o viață liniștită, cufundat în mlaștina poftelor carnale, acesta este Sufletul care poruncește Răul; dacă șovăie în mod repetat în timp ce se află pe calea religiei pentru a dobândi evlavie și virtute, dar de fiecare dată când șovăie, se critică pe sine și se întoarce la Domnul său, atunci este Sufletul care se condamnă pe Sine. Sufletul care în devotamentul față de Dumnezeu, rezistă întotdeauna răului și este răsplătit cu anumite daruri Divine proporțional cu puritatea sa, se numește Sufletul Inspirat sau care Primește Inspirație. Când ajunge în punctul în care are o relație cu Domnul său în devotament și sinceritate desăvârșită și când și când conștiința sa este liniștită, este Sufletul Liniștit. Dacă a ajuns în popasul în care își abandonează toate alegerile și este un reprezentant al Voinței Divine, este Sufletul Care Își Găsește Plăcerea în Dumnezeu. Când ținta cea mai înaltă este să dobândească buna plăcere și aprobarea lui Dumnezeu și atunci când acționează în acest scop, ținând cont de: „Găsesc plăcere în Tine, deci găsește și Tu plăcere în mine”, atunci vorbim despre Sufletul Plăcut lui Dumnezeu. În cele din urmă, sufletul care are capacitatea de a fi înfrumusețat pe de-a-ntregul cu manifestările depline ale calităților Divine și ale puterii voinței și hotărârii Profetice, se numește Sufletul Desăvârșit sau Sufletul Curat.
Un credincios cu un suflet care poruncește răul fie nu este conștient de păcatele pe care le comite, fie duce o viață destrăbălată. Chiar dacă astfel de credincioși fac Rugăciunile zilnice și uneori chiar și acte voluntare de închinare, ei nu sunt conștienți nici de ceea ce presupune ascultarea față de Dumnezeu și nici de ceea ce înseamnă săvârșirea păcatelor. Ei trebuie ajutați și treziți pentru a conștientiza echilibrul dintre frică și așteptare și pentru a aprofunda cunoașterea, iubirea și admirația față de Dumnezeu. La începutul jihad-ului (strădaniei) major sau mai mare, astfel de credincioși ascultă sfaturi, își întipăresc greșelile în minte, astfel încât să se critice frecvent și sunt hotărâți să-și îndeplinească în mod regulat îndatoririle religioase și să reziste în fața păcatelor. Atâta timp cât ei continuă să se străduiască, sentimentele și gândurile lor vor avea parte de anumite schimbări. Ei încep să vadă că nici măcar faptele lor cele mai bune nu sunt suficiente și să se critice și pentru cea mai mică faptă rea. Acesta este al doilea pas în călătoria sufletului, care se numește Sufletul care se condamnă pe sine. Cei care au atins stadiul condamnării de sine își propun să se îndrepte spre El în inima lor. Cu toate acestea, ei ezită, fac greșeli care le întinează faptele bune, iar lucrurile frumoase vine după cele urâte în viața lor. Dar ori de câte ori se poticnesc și cad, ei se ridică, plini de remușcări pentru lucrurile rele săvârșite, se curățesc de păcate, cerând sincer iertare lui Dumnezeu și încercând, prin rugăciune, să stârpească de la rădăcină înclinațiile către rău. Nemulțumiți, ei se critică continuu și au parte de mustrări de conștiință. Vine un moment în care ei își arată aceste dureri prin suspine din adâncul inimii și când transformă aceste sentimente în chemări în ajutor și lacrimi în solitudine. Cei cu un suflet care se condamnă pe sine înaintează de-a lungul drumului care desparte poftele trupești și păcatele de pacea spirituală. Ei au grijă să își păstreze inima curată și dreaptă față de Dumnezeu, iar gândurile lor călătoresc între lumea exterioară și cea lăuntrică. Ei rostesc „Nu există nicio altă divinitate afară de Dumnezeu”, se întorc spre El și își manifestă dorința după El, spunând „Nu este nimeni de dorit afară de El” și declară neîncetat în șoaptă „El este Cel Dorit cu adevărat” și „Singurul ce merită închinare.”
Călătorii care se condamnă pe sine, care s-au adâncit în dobândire și meditație spirituală, încep să creadă că cele mai mici greșeli și omisiuni sunt de fapt cele mai mari și mai primejdioase greșeli. Când ajung în acest punct, pot deosebi mai ușor întunericul de lumină și binele de rău, iar când se gândesc la latură urâtă a păcatelor, simt dezgust, iar când se gândesc la fapte bune, se tânguie, plini de remușcare și regret că nu le-au făcut. Cu toate acestea, ei sunt întotdeauna plini de speranță și hotărâți. Despre sufletele care au atins acest punct, Dumnezeu spune: „Iar pe aceia care luptă pentru Noi îi vom călăuzi Noi pe căile Noastre, căci Allah este cu cei credincioşi care fac bine” (29:69). Dumnezeu inspiră în ei tot ce este bun și frumos și lucrurile pe care El le aprobă, dar și modul în care ele pot fi dobândite. Sufletul care a călătorit atât de departe pentru a ajunge la Dumnezeu și a ajuns în punctul de a primi această inspirație este sufletul care primește inspirație.
Călătorii care au atins această etapă sunt preocupați de El și au privirea ațintită spre El. Ei observă peste tot frumusețea inegalabilă a făuririi Lui și privesc totul ca pe o scenă frumoasă a uimirii și debordează de sentimente de apreciere. În timp ce glasurile lor spun „Nu există nicio altă divinitate afară de Dumnezeu”, în inimile lor sălășluiește adevărul „Nu există nimeni care să merite închinare afară El”. Ei nu își pot găsi cuvintele pentru a-și exprima uimirea față de El și de lucrările Lui și rostesc doar „El”, iar astfel încep să întețească dragostea și zelul din inimile lor cu fiecare suflu. În timp ce spiritul lor arde, vocile lor Îi cer:
O, paharnice, cuprins de focul dragostei,
Am pierit arzând, deci dă-mi niște apă!
Dacă m-am îndrăgostit de cel frumos,
Am pierit arzând, deci dă-mi niște apă!
Pe lângă faptul că lumea își pierde din farmec, chiar și acele aspecte ale Vieții de Apoi care nu privesc direct către Însăși Ființa Divină, ajung să aibă o importanță mai mică pentru ei. Ei caută să fie primiți de El în Prezența Sa, își împodobesc discursul cu dor pentru El, iar cuvintele lor capătă o semnificație mai mare și stârnesc în inimile altora o dorință pentru El. Se umplu cu daruri care vin de la El și încearcă să le împartă, turnând dulceața din spiritele lor în inimile celor care tânjesc după El. Așa cum a spus Lamakani Huseyin Efendi[2], spun și ei adesea:
Curăță fântâna inimii tale când este plină,
când inima ta devine ochi, păstrează-ți-i deschiși.
Alungă tăgăduirea și du ulciorul inimii tale la fântână;
pentru ca el să se umple cu apa ei ce înviorează.
Când ajung să fie atât de plini încât darurile care vin de la Dumnezeu se revarsă necontenit, ei le toarnă în inimile celor din jur, numindu-i asemenea lui Muhammed Lutfi Efendi:
O, voi care căutați darurile lui Dumnezeu,
veniți și alăturați-vă acestui cerc (al dervișilor)!
O, voi care cu înflăcărare căutați lumina lui Dumnezeu,
alăturați-vă acestui cerc (al dervișilor)!
Călătorii care au atins acest punct mănâncă, beau și dorm puțin și se află mereu într-o stare de uimire. Ei se ocupă și se interesează de treburile lumești doar pentru că trăiesc în tărâmul din care fac parte cauza și efectul. Îndeplinind responsabilitățile care sunt inerente rangului lor și fiind recunoscători pentru darurile Adevărului Suprem, ei respiră uneori împărtășind manifestările Numelor Divine, iar alteori pe cele ale Actelor Divine. Totuși, dacă nu își pot continua cu strictețe călătoria spirituală sub îndrumarea căii profetice sau dacă nu se adăpostesc sub călăuzirea celor care reprezintă Cartea și Sunna, ei pot ajunge, din cauza intensității devotamentului lor, să facă afirmații pline de trufie, care nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a; de asemenea, ei pot afișa în relația lor cu Dumnezeu, o atitudine plină de pretenții în locul unei atitudini umile și stăpânire de sine.
Punctul final la care poate ajunge un suflet care primește inspirație este punctul suprem al siguranței bazate pe cunoaștere și începutul siguranței bazate pe observație. Până în momentul în care călătorii ajung în acest punct, credința lor că totul este de la Dumnezeu este doar o afirmație teoretică. Atunci când ajung în acest punct, ei mărturisesc cu toată ființa că totul este de la Dumnezeu. De fiecare dată când fac această mărturisire, ei simt adieri de satisfacție și încep să preguste poruncile lui Dumnezeu și tot ceea ce Îi este plăcut ca și cum ar fi o dimensiune a naturii lor. Asta înseamnă că sunt pe punctul de a dobândi sufletul liniștit.
În ochii celor care au atins stadiul sufletului liniștit, toate lucrurile, toate culorile și formele și caracteristicile lor speciale dispar. Ei se gândesc și rostesc necontenit adevărul „Nu există nicio altă divinitate afară de Dumnezeu” și, în timp ce fac acest lucru, Îl simt doar pe El ca adevărata Existență în Sine, trăiesc cuprinși de lumina acestei Existențe și experimentează cu încântare toată creația ca manifestare a Cunoașterii și Existenței Sale. În această stare de experiență plăcută, ei afirmă că „Nu există nicio ființă cu adevărat existentă afară de Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că orice altă ființă existentă ia naștere pentru că El o creează. Acest lucru nu sugerează nici Unitatea Ființei, nici Unitatea Celui Mărturisit. Este o stare de plăcere pe care cei care nu o experimentează nu o pot percepe, iar cei care o experimentează nu o pot descrie pe deplin. În inimile călătorilor care s-au înălțat până în acest punct, toate celelalte lucruri, în afară de El, dispar în lumina Existenței Sale, iar Actele, Numele și Atributele Sfinte încep să se arate indiferent de locul sau direcția în care aceștia privesc. Călătorii care avansează se îmbată cu semne noi care apar la fiecare par și care arată întâlnirea cu El și simt că totul Îi aparține numai Lui datorită unei siguranțe bazate pe observație. Acești călători încearcă să își transforme existența într-un dar, căci ei o consideră un veșmânt, care nu le aparține, dar pe care trebuie să îl poarte și de aceea, afirmă: „Am descoperit mierea adevărată, cea mai dulce, așa că îmi las existența să fie prădată!”
Dacă acestor călători li se cere să-și ofere sufletul, ei sunt blânzi asemenea unei oi care își întinde gâtul pentru a fi sacrificată. Ei calcă pe urmele profetului Ismael, care este menționat în Coran, „Ismail a răspuns: „O, tată! Fă după cum ţi se porunceşte, căci mă vei afla pe mine – dacă va voi Allah – printre cei răbdători!” Şi când s‑au supus amândoi (voinţei lui Allah) şi l‑a întins pe el pe o tâmplă (pe o parte), pentru a-l sacrifica.” (37: 102-103). Ei sunt foarte miloși și se despovărează, plângând. Ei iubesc totul, miros și mângâie totul și sunt sincer interesați de ființele umane, deoarece ele sunt oglinzile clare care reflectă Creatorul. Salută manifestările Sale în culoare, gust, miros și sunet, și fiecare salut îi face să se gândească și să simtă lucruri noi. Ei își înfrânează plăcerile și zelul prin stăpânire de sine și stare de veghe. Temându-se că ar putea cădea pradă greșelii de a crede că toate plăcerile spirituale, bucuria și încântarea care clocotesc în spiritul lor și le pătrund întreaga ființă își au originea în ei înșiși și, prin urmare, le aparțin lor, ei nu acordă atenție acestor sentimente, cu toate că mulți tind să-și sacrifice sufletul pentru el, ci mai degrabă caută în fiecare cuvânt și act, doar buna plăcere și aprobarea lui Dumnezeu. Asemenea lui Yunus Emre, ei spun: „Am nevoie de Tine și Te vreau pe Tine, doar pe Tine.”
În acest punct al sufletului liniștit, darurile lui Dumnezeu încep să se reverse din belșug asupra celor cu abilități speciale. Pe lângă alte câteva caracteristici, acest rang este și stadiul în care cei care l-au atins sunt supuși la încercări cu descoperiri spirituale și săvârșire de minuni. Sinceritatea cere ca toate descoperirile spirituale și minunile pe care le întâlnesc călătorii să nu aibă nicio valoare în ochii lor. Chiar ar trebui să se teamă că aceste descoperiri și minuni îi pot duce treptat la pierzanie dacă și le atribuie în dreptul lor. Exact în acest moment, în care începe să prindă viață în ei o a doua natură, inimile călătorilor se extind și descoperă adevăruri din ce în ce mai noi și multe taine le sunt descoperite. În această etapă, vălul este îndepărtat de pe ochii lor, astfel încât adevărurile dincolo de lucruri și evenimente încep să devină vizibile în adevărata lor culoare și dimensiune, și dacă se întâmplă să fie orbiți sau năuciți, călătorii care au o pricepere mai mare se grăbesc să se adăpostească sub aripa Sunnei maestrului creației și gândesc și vorbesc conform principiilor fundamentale ale religiei. Ei își continuă călătoria, îndrumați de elementele care împrăștie lumina pe drumul pe care au mers Mesagerul și Însoțitorii săi. Înainte, în timpul care a urmat după Învățătorul Perfect și Îndrumătorul Desăvârșit, pacea și binecuvântările fie asupra sa, îndrumătorii care reprezentau calea stabilită de Carte și Sunna, s-au folosit de acestea în totalitate și într-un mod strălucit, pentru a arăta calea călătorilor. Cu toate acestea, în timpul anumitor perioade în care nu au existat astfel de îndrumători, mulți s-au abătut de la drum și mulți alții s-au oprit la jumătatea drumului.
Rangul sufletului liniștit este, de asemenea, popasul în care cel la început de drum se află cu Dumnezeu sau în compania Lui și popasul care atrage anumite daruri Divine. Unii exprimă aceste daruri prin cuvinte care sugerează întruparea și unirea; asta se întâmplă doar din cauză că le lipsesc cuvintele sau expresiile potrivite. Dar poate provoca o pierdere, care să ducă la căderea călătorilor. Chiar dacă s-ar putea afla în vârf, pot totuși cădea în abis. Culmile și abisurile există unele lângă altele. Cu cât rangul cuiva este mai înalt, cu atât mai adânc este abisul în care poate cădea. Cel care cade din vârful turnului sincerității se va prăbuși într-un abis extrem de adânc. Din acest motiv, pe măsură ce omul parcurge anumite distanțe din drum și ajunge în puncte din ce în ce mai înalte, ar trebui să devină din ce în ce mai stăpân pe sine și mai treaz. Când orizontul sau destinația se întrezărește, călătorii ar trebui să se supravegheze mai strict, ar trebui să fie mai conștienți de nimicnicia lor în fața lui Dumnezeu și să fie conștienți de faptul că răsplata și binecuvântările de care se bucură sunt de la El și că sunt doar oglinzi care reflectă același lucru. Ei ar trebui să se îndrepte mai sincer și mai profund către Sursa binecuvântărilor și răsplăților. Ei ar trebui să afirme că cea mai mare răsplată și binecuvântare este slujirea și să slujească cu un sentiment și o percepție profundă a sărăciei, nevoii și neputinței lor; și ar trebui să se roage asemenea lui Uwaysu’l-Qarani:
O, Dumnezeule! Tu ești Domnul meu, iar eu sunt un slujitor.
Tu ești Creatorul, iar eu sunt cel creat.
Tu ești Atotîntreținătorul, iar eu cel întreținut.
Tu ești Stăpânul și Cel care deține totul, iar eu sunt cel deținut.
Tu ești Atotputernicul, iar eu sunt cel umil și smerit.
Tu ești Cel Bogat, iar eu sunt cel sărăcit.
Potrivit unor învățați sufiți, pasul final al călătoriei spirituale este sufletul liniștit. Alte trepte, cum ar fi a fi mulțumit de Dumnezeu, a fi plăcut în fața lui Dumnezeu, desăvârșirea sau puritatea, sunt manifestări diferite sau forme sau dimensiuni evoluate ale stării de liniște. Este mai bine să le privim ca manifestări ale atracției spre Dumnezeu, decât ca ranguri sau grade diferite.
Indiferent de numele pe care îl poartă sau de perspectiva asupra lui, călătorii care au ajuns în punctul final al sufletului liniștit primesc pe deplin – în funcție de capacitatea fiecărui călător – manifestarea Numelui Divin Celui Veșnic Viu și devin asemenea unei oglinzi clare, care Îl reflectă pe El, urmărind doar buna plăcere a lui Dumnezeu ca cerință a celei de-a doua naturi pe care au dobândit-o.
Acest vârf este cel al găsirii plăcerii în Dumnezeu. După ce au atins această profunzime spirituală, în care primesc cu aceeași mulțumire orice vine de la El – fie că este răsplată, fie că este pedeapsă – călătorii se eliberează de sub influența tuturor caracteristicilor lor corporale și dobândesc o nouă existență în toate aspectele. Aceasta este existența care vine împreună cu luciditate după anihilarea sinelui, subzistența după anihilare și siguranța bazată pe observație siguranța bazată pe cunoaștere. Din perspectiva unui astfel de călător, fiecare particulă devine o voce care Îl menționează în toate circumstanțele în care există. Fiecare voce sau sunet este o melodie care răsună de la El într-un mod diferit, care îi este specific. Fiecare culoare se revarsă în ochi și inimă, parcă ar fi zâmbete dintr-un cer de sfințenie. Călătorul trăiește adevărurile „Nu există nimeni demn de dorit afară de El” și „Nu există nimeni demn de cinstire afară de El”. În funcție de poziția lor, ei inspiră aceste cuvinte binecuvântate ca și cum ar fi oxigen pentru viața lor spirituală și expiră, asemenea dioxidului de carbon, tot ce ia naștere în existența lor trupească, care uneori se face simțit în urma naturii umane. Astfel, ei se calmează, nervii și supărările, considerate rămășițe ale sufletului trupesc, se liniștesc. Când se simt stresați sub presiunea de a se lupta cu aceste rămășite, se îndreaptă spre Ținta lor veșnică cu lacrimi și rugăciuni și asemuiesc lucrurile pe care le-au realizat cu o răsplată din partea lui Dumnezeu, spunând la fel ca Muhammad Lutfi Efendi:
Ceea ce am — nu sunt vrednic să le am;
Această răsplată și har - de ce îmi sunt acordate?
Fiecare cuvânt, act și fel al lor dezvăluie sinceritatea și profunzimea sentimentului de plăcere în Dumnezeu, Cel Atotputernic. În fiecare zi, ei își împrospătează gândul de renunțare în fața voinței lui Dumnezeu, fără să conștientizeze măcar frumusețile care le invadează ochii inimii lor, frumuseți care vin din cerul sentimentelor de atracție și de a fi atrași de El. Ei șoptesc:
Ce vine de la Tine-
fie că este vorba de suferință din Măreția Ta, fie răsplată din Harul Tău;
Ambele sunt o plăcere pentru sufletul meu; ambele sunt plăcute –
indiferent care dintre ele este de la Tine.
După ce și-au așezat tronurile într-o astfel de lume a apropierii și simțirii, eroii adevărului - acei slujitori ai Adevărului Suprem — avansează prin manifestările Numelor și Atributelor Divine către punctul final al siguranței bazate pe cunoaștere. Dincolo de ele se află vârful situației în care Dumnezeu găsește plăcere în ei. Aici ei simt plăcerea, aprobarea Lui și semnele specifice sării și pe care le cunosc ca fiind mărturisite de conștiința lor sănătoasă și curată. Acest vârf poarta nume diferite, cum ar fi „siguranța bazată pe cunoaștere”, care are culoarea siguranței bazate pe experiență, rangul ahadiya (a manifestării speciale a lui Dumnezeu a Numelor Sale speciale) sau „absorbire în absorbire”. Cei care l-au atins își continuă drumul pe culmea călătoriei dinspre Dumnezeu într-o stare de profundă uimire și stăpânire de sine. Având în vedere că Cel Atotputernic este ochii lor cu care văd și urechile lor cu care aud, ei pot întotdeauna să vadă și să audă corect și să acționeze, înzestrați fiind cu calități demne de laudă. Ei trec peste lucrurile rele care le-au fost făcute, ignoră defectele pe care le văd la alții, nu apreciază părerile proaste pe care le au credincioșii, îi îmbrățișează pe toți cu afecțiune și trăiesc în pace cu toți oamenii pentru că știu că toți sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Se simt mereu fericiți în lumea lor lăuntrică (chiar dacă suferă din cauza suferințelor celorlalți), pentru că găsesc plăcere în Dumnezeu, Care și El găsește plăcere în ei, și transformă totul într-o dulceață făcută în bucătăria inimii lor, oferind-o altora din abundență. Inimile lor arată mereu plăcerea bună a lui Dumnezeu și ei fac fapte pretutindeni, asemenea celor care îndreptă inimile oamenilor către Cel care găsește plăcerea în ei. Ei iubesc de dragul lui Dumnezeu, îmbrățișează de dragul lui Dumnezeu, miros de dragul lui Dumnezeu și încearcă să împlinească ceea ce cere o favoare atât de mare, care este considerată a fi asemenea începutului rangului Adevărului lui Mahomed (sau Adevărul Mahomedan) și să întărească legătura cu acest rang.
Scopul suprem de nedescris, al sufletului liniștit este sufletul desăvârșit. Călătorii în acest moment simt că manifestările Divine s-au revărsat asupra tuturor lumilor create pentru a le oferi culoarea lor, iar toate celelalte culori, forme și calități au fost șterse și ei experimentează transformare după transformare în lumea lor lăuntrică a plăcerilor și viziunilor.
Cea mai înaltă culme, unde călătorii continuă să călătorească cu Dumnezeu și experimentează unitatea în multiplicitate și multiplicitatea în unitate, aparține, în primul rând, Profeților. Învățații fără de păcat care îi urmează pe Profeți în îndatoririle lor pot simți în inimile lor doar o reflexie a acestui lucru în devotamentul lor față de Profeți. Cea mai importantă caracteristică a acestor învățați este starea de veghe. Ei sunt conștienți de locul lor – unde sunt, de ce și care este misiunea lor. Ei disting între întreg și parte, universal și specific, origine și umbră, și cei care conduc și cei care sunt conduși. Nu se lasă niciodată pradă confuziei. Ei nu se mândresc cu ei înșiși și nici nu se exprimă în acest sens, lucru care nu este în concordanță cu legea Shari‘a. Nici nu manifestă o atitudine de îngâmfare, astfel să atragă atenția asupra lor și nu asupra lui Dumnezeu. Nu se consideră superiori altora și nici nu așteaptă să primească privilegii. Îi atribuie Lui tot ceea ce au care este demn de apreciere și consideră că orice efort pe care îl fac pentru a păstra lucrurile așa este o mulțumire la adresa lui Dumnezeu, pentru tot ce le-a oferit. Sunt foarte umili și modești. Fără să aștepte nimic în schimb, ei sunt gata să-și asume sarcini și responsabilități suplimentare.
Sufletele cu un asemenea grad de desăvârșire își îndeplinesc toate responsabilitățile în același fel și cu aceeași solemnitate cu care își îndeplinesc și obligațiile de închinare și fac ca fiecare clipă să debordeze de plăcerea întâlnirii cu El în adâncul ființei lor. Suflarea lor, care sugerează adiere apropierii și prieteniei Lui, trimite pace și seninătate peste tot. Tăcerea lor este o reflecție profundă care scoate la iveală semnificațiile lucrurilor și evenimentelor, iar cuvintele lor sunt sclipiri de înțelepciune din psalmii profetici. Numeroși ochi îi caută. Comportamentul lor le amintește oamenilor de Creator și oriunde este amintit și menționat El, inimile sunt trezite la supravegherea sinelui și fierb ca lava, ard precum un cuptor încins și strigă cu înflăcărare:
O, privighetoare nebună de dragoste, plângi iar de durere?
Te îndrepți iară spre un trandafir, vărsând lacrimi fără sfârșit?
Te zorești către foc asemenea moliei atrase de lumină;
sau ai ars fără încetare în focul iubirii?
Pe lângă etapele sinelui sau sufletului carnal, învățații sufiți au menționat și anumite grade sau ranguri de profunzime și desăvârșire pentru spirit. Dimensiunea interioară a spiritului este „secret” (sir), iar dimensiunea interioară a „secretului” este „secret în secret”. Cea mai importantă dimensiune a „secretului în secret” este „ascuns” (khafi), iar aspectul său cel mai profund este „cel mai ascuns (akhfa’).”
Ceea ce se înțelege prin „interior” reprezintă esența sau substanța unui lucru. Doar una dintre aceste facultăți vine din tărâmul creației, în timp ce celelalte vin din tărâmul desăvârșit al poruncilor Divine. Cea mai profundă, cea mai greu de pătruns și de înțeles dintre aceste facultăți este „cel mai ascuns”. Este în centrul tărâmului spiritual al existenței umane. „Ascuns” învăluie „mai ascuns” cu aspectele sale, care aparțin de domeniul poruncilor Divine. „Secretul în secret” îi înconjoară ca un zid, iar spiritul îmbrățișează toate aceste capacități asemenea unei atmosfere și le pune în legătură cu inima. Aceste capacități se dezvoltă în funcție de profunzimea vieții spirituale, care guvernează viața de zi cu zi a omului. De aceea, nefericiților care nu au reușit să se elibereze de corporalitatea lor și să-și descopere adevăratele capacități umane, le va fi imposibil să simtă darurile care se revarsă în cei care s-au înălțat la un nivel înalt de spiritualitate. Pentru a avea parte de asemenea simțiri, trebuie să ai capacitatea necesară și să depui eforturile necesare pentru a o dezvolta, iar apoi, prin suferință, să poți fi eliberat de sub dominația corporalității.
Dumnezeu să ne călăuzească și pe noi și pe voi pe calea cea dreaptă și bună. Și binecuvântările lui Dumnezeu să fie asupra Profetului nostru Mahomed, care a fost blând și plin de compasiune, și asupra Familiei și Companionilor săi, cei nobili, onorabili și evlavioși.
Comments