Salik (Inițiat)
Un salik (inițiat) este un călător care merge pe calea spre țintă și care face eforturi pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Călătoria diferă în funcție de capacitatea, abilitățile și darurile cu care fiecare individ a fost înzestrat. Unii sunt atrași de Dumnezeu și înălțați chiar de El Însuși înspre rangurile sentimentului de iubire față de Dumnezeu și de a fi iubit de El, de a găsi plăcere în El și de a fi găsit plăcut de către El, fără a fi nevoie să respecte anumite legi care trebuie respectate în timpul călătoriei. Aceștia sunt menționați ca cei care sunt atrași de Dumnezeu. Prin binecuvântările Înălțării Profetului, ei pot atinge în câteva minute, ore sau zile, stările și popasurile pe care alții le pot atinge după multe perioade de suferință și se pot curăți de necurăția trupească. Inimile lor se desăvârșesc în cel mai scurt mod posibil și, ajungând la Cel Iubit și Dorit cu o rapiditate imposibilă prin alte eforturi, sunt capabili să simtă toate plăcerile spirituale de a fi favorizați de compania Lui. Ei au atins orizontul „unei ființei umane desăvârșite”, privit ca locul în care exteriorul și interiorul s-au unit.
Cei desăvârșiți, care sunt atrași de Dumnezeu către El, sunt comorile ascunse ale tainelor Divine, centrul asupra căruia se îndreaptă luminile Cunoașterii și Existenței Divine și cei care oferă credincioșilor apa vieții pentru sănătatea vieții lor spirituale, o apă cu care își vor potoli setea de veșnicie. Prin discursurile lor, ei aduc la viață inimile moarte, cu privirea și interesul lor, deschid ochii orbi și vindecă rănile spirituale ale celor care se află în aura lor. Ei trăiesc în starea de beție datorată darurilor și favorurile mereu noi și îi fac pe cei din jur să experimenteze cele mai uluitoare observații. Vederea le este îndrumată de înțelegere, iar vorbirea le este dependentă de inimi, de aceea ei sunt fascinați de culorile și liniile care Îi aparțin Lui și pe care le văd în tot ceea ce privesc, răspândesc perle și corali de fiecare dată când vorbesc. Întrucât sunt uimiți și vrăjiți chiar și dacă Îl văd doar pe jumătate, cei care nu-i cunosc cred că sunt nebuni sau beți. Ruhi din Bagdad[1] descrie foarte bine starea lor:
Să nu credeți că ne-am îmbătat cu vinul strugurilor;
sunt printre cei beți din veșnicie în trecut.
Dacă unii intră temporar în starea de extaz cu semnele Lui inițiale, ei își revin imediat în fire datorită naturii lor și se adăpostesc în starea de veghe și stăpânire de sine, continuându-și drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu în starea de veghe. Niciun sentiment, gând sau act nu provoacă oamenilor confuzie; nu rostesc nici vorbe de mândrie, care nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a, nici nu au un comportament îngâmfat sau relaxat. Ei înaintează spre starea de a găsi plăcere în El și starea în care El găsește plăcere în ei, bazându-se pe El, în atmosfera caracterizată de versetul „Privirea nu s‑a abătut şi nici nu a trecut mai departe.” (53:17).
Alții își încheie călătoria spirituală, respectând legile divine atingând orizontul atracției către Dumnezeu cu sprijinul ajutorului Divin și simțind cum voința lor a fost conectată la un centru sfânt de atracție. Ei își continuă viața viitoare legați la acest centru asemenea celor care s-au lăsat în pradă vâltorii. În astfel de oameni, care s-au înălțat către neant și inexistență trupească, nu există urmă de neliniște, îngrijorare sau durere. Sunt ocupați cu Prietenul Veșnic, simt apropierea Lui și trăiesc fără neliniști și necazuri, datorită liniștii pe care o găsesc în prezența Lui. Acest orizont este indicat de următoarele versuri, scrise de Niyazi Misri[2]:
Renunțând la grijile lumești
și înălțându-mă spre inexistența trupească;
zburând cu zel fără încetare,
strig: „O, Prietene, o, Prietene!”
Mai sunt și cei care fac un efort constant, de la început până la sfârșit, și, fără să aștepte ceva în schimb, își îndeplinesc cu sinceritate îndatoririle de slujire. Ei nu simt atracție și nici nu sunt atrași de Dumnezeu, nu au un comportament plin de trufie, și nici nu au complexe de superioritate sau inferioritate sau capricii și fantezii. Ei dau dovadă de o răbdare și o putere a voinței mare, respectând chiar și cele mai puțin importante porunci ale devoțiunii și fiind de neclintit pe calea Lui. Ei preferă mai degrabă să trăiască o viață islamică, decât o viață plină de minuni și plăceri și nu consideră că Paradisul și ceea ce se află dincolo de el este scopul devoțiunii lor. În ceea ce privește credința și devoțiunea ca cele mai mari binecuvântări ale Domnului, ei mulțumesc pentru aceste daruri și trăiesc în umilință și modestie. Mawlana Jalalu’d-Din Rumi descrie că a primit această binecuvântare în următoarele versuri:
Fericirea a venit și s-a prins de noi,
și ne-a așezat cortul în ceruri.
Ieri Preaiubitul m-a întrebat:
„Cum te descurci în această lume necredincioasă?”
I-am răspuns: Oare cum poate să se descurce cineva care a văzut starea fericirii?
Mulțumesc că am mai găsit în gură
dulceața pe care Egiptul nu o poate vedea nici măcar în vise.”
Primul lucru pe care trebuie să-l facă un inițiat este să se întoarcă la Dumnezeu cu căință și remușcare, hotărât să lase deoparte ceea ce nu Îi face plăcere lui Dumnezeu și să se întoarcă la lucrurile plăcute Lui, la ceea ce El ne cere să facem, să lăsăm viața trupească în spate și să ne întoarcem la o viață în inimă și spirit. Atâta timp cât eforturile lor sunt susținute de un grad atât de înalt de desăvârșire a sufletului trupesc, de desăvârșire a inimii și a bunelor moravuri, inițiații simt că li se transformă atât la exterior, cât și lăuntric, în timp ce orizonturile lor devin încetul cu încetul luminate. În funcție de sinceritatea și puritatea intențiilor lor, ei încep să fie un exemplu de simplitate în acțiune, iar mecanismul conștiinței lor devine încetul cu încetul strălucitor. Atunci când credința se transformă în convingere, convingerea se intensifică odată cu cunoașterea profundă a lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu se transformă în iubire, iar iubirea devine pasiune arzătoare, iar pasiunea se încheie cu o stare de uimire constantă, ființa umană, care a fost creată din țărână, devine centrul atenției locuitorilor cerurilor. Cei care locuiesc în tărâmul desăvârșit al stăpânirii Divine cred că este o onoare să urmeze exemplul unor astfel de oameni. Cel care se îndreaptă către ei pentru îndrumare este călăuzit spre adevăr, iar cel care se ține strâns de el a prins o funie puternică.
Această „copie măreață și model al creației”, care a devenit o sursă de strălucire în profunzimea lăuntrică a sinelui său, se transformă într-un centru de daruri Divine și într-un depozit de favoruri și devine un binecuvântat care oferă celor din jur apa vieții. Aceste locuri prin care un călător trece de-a lungul călătoriei ascendente se numesc „stare”, iar punctul relativ stabil în care se dezvoltă abilitățile călătorului și pe care îl putem descrie drept „arcul perfecțiunilor” unui călător, se numește „popas”. „Darurile și strălucirea fiecăruia sunt proporționale cu capacitatea sa.”
Fiecare călător către Adevărul Suprem încheie călătoria pe un anumit vârf și de aici, de la înălțimea acestei culmi sau pisc, observă toate lumile, din punct de vedere material și spiritual. Punctul final pe care îl atinge fiecare călător în funcție de capacitatea sa este vârful specific respectivului individ și, prin urmare, fiecare vârf are o înălțime relativă. Cel mai înalt și singurul vârf real, care separă lumea muritoare de Veșnicie sau întâmplătorul de absolutul necesar, care este menționat în Coran ca „sau chiar mai aproape” în versetul „Încât s‑a aflat la două bătăi de arc sau chiar mai aproape.” (53:9), care descrie apropierea Mesagerului lui Dumnezeu de Dumnezeu, este cel care aparține stăpânului creației, binecuvântări desăvârșite fie asupra sa. Toate celelalte înălțimi sunt definite prin comparație între ele și cu ajutorul expresiilor precum „mai scund” sau „mai înalt”, „mai mare” sau „mai mic” și aparțin celor evlavioși. Înălțimile celor care se află în apropierea lui Dumnezeu sunt relative și proporționale cu capacitatea fiecărui și cu darurile Divine cu care sunt răsplătiți.
Când inițiații pășesc în orizontul lor de perfecțiune și își transformă inima într-o oglindă lustruită a darurilor Divine sfinte, inima se familiarizează cu privirea Divină și cu adierile inspirației Divine, iar ei încep să simtă și să vadă creația într-un mod diferit, în funcție de nivelul lor. Ei ard de nerăbdare să le arate celorlalți ceea ce văd și simt.
Acei inițiați se gândesc mereu la El și Îl menționează ca „El este cel căruia I se aduce mereu închinare – Dumnezeu”, respiră adevărul „El este cel pe care Îl caută întotdeauna - Dumnezeu”, reflectă asupra lumii lor lăuntrice și asupra lumii exterioare, respiră „El este cel veșnic cunoscut - Dumnezeu” și raportează totul la adevărul Ființei sau Esenței Divine în jurul axei Numelor și Atributelor, își întăresc credința, de la o credință bazată pe acceptare fără a vedea lucruri în care crezi la o convingere bazată pe o vedere din inimă, susținută de o stare de plăceri spirituale. Ei experimentează credința verbală și fizică cu o încântare atât de mare ca și cum ar fi intrat în Paradis și au primit răsplata de a-l vedea pe Dumnezeu. Haqani[3] spune:
Este de datoria unui inițiat să proclame:
Noi Îi aducem închinare doar lui Dumnezeu.
Ei țin în frâu tot ceea ce cred că El nu aprobă și se gândesc doar la El. Ei reflectă asupra unei înțelegeri profunde a lucrurilor pe care El le îngăduie.
Inițiații care și-au încheiat călătoria se gândesc numai la El, țin seama doar de El, Îl cunosc și își îndreaptă atenția doar spre Cel care se numește „El”. Ei țin seama de El și își îndreaptă atenția asupra Lui datorită Lui și pentru că trebuie să facă asta și se gândesc la orice altceva afară de El – indiferent dacă se referă la această lume sau la cea viitoare – doar cu permisiunea Lui și proporțional cu aceasta. Pentru cel care s-a axat doar pe El și care se gândește la alte lucruri doar datorită Lui, El și plăcerea Lui sunt singurele lucruri care trebuie căutate și dorite. Să mai citit câteva versuri din Rumi:
O, voi, care căutați lumea; sunteți precum niște zilieri în lumea aceasta;
iar voi, cei care iubiți Paradisul, tot sunteți departe de adevăr.
O, voi, care nu cunoașteți adevărul și care găsiți plăcerea în ambele lumi,
Sunteți iertați, pentru că nu ați avut parte
de plăcerea de a suferi de dragul Celui Preaiubit.
Pe scurt, inițiații care și-au stabilit scopul și care sunt conștienți de orizontul în care se află, își lasă atât trupul, cât și sufletul, de care alții se ocupă cel mai mult, pe banca unde trupurile moarte sunt spălate pentru înmormântare și răspândesc tot capitalul lor de a sta în fața porții inimii lor. Eliberați de toate grijile cu privire la lucrurile care nu țin de El, care îi pot abate de la drumul lor, se întorc spre inima lor și încearcă să-i înțeleagă glasul. Ochii și urechile sunt puse sub comanda înțelegerii lor și se aruncă în lumea desăvârșită a aspectelor metafizice. Uneori ei pot transcende spațiul dintr-o încercare și dintr-o altă încercare, își pot face vocea auzită printre locuitorii cerurilor.
Acest nivel, în care inima se îndreaptă cu totul către vocea invizibile din ea, este ca o rampă de lansare pe care inițiații o pot folosi pentru a se înălța la ușa veșniciei dintr-un singur salt. Un pas înainte, cu capul și picioarele întâlnindu-se în același punct, eroii înălțării (la Dumnezeu) și ai coborârii (pentru a reveni printre oameni) devin asemenea unui inel. Într-o astfel de stare, în care „pasărea cererii” ar trebui trimisă lui Dumnezeu, buzele și glasul tac și se aud doar sunetele calde ale inimii. Capul se aplecă pentru a se sprijini din ce în ce mai mult pe inimă și își șoptește: „Şi adoră‑L pe Domnul tău până ce‑ţi va veni sfârşitul!” (15:99).
O, Doamne! Îți cer dragostea Ta și dragostea pentru cel care Te iubește și pentru faptele care mă vor apropia de iubirea pentru Tine. O, Dumnezeule, revarsă binecuvântări și pace asupra iubitului Tău și Mesagerului, cel ales, cel fără de păcat, și asupra Familiei și Companionilor săi, respectați, recunoscători și credincioși.
[1] Ruhi din Bagdad (d. 1605) a fost una dintre figurile importante din literatura clasică otoman-turcă, care a scris de obicei despre chestiuni legate de moralitate. [2] Mehmed Niyazi Misri (d., 1694) a fost un poet sufit care s-a născut în Malatya (Turcia), a studiat în Egipt și a trăit în Istanbul și Edirne. [3] Haqani Mehmet Bey (d., 1606) a fost un poet turc otoman. Și-a petrecut toată viața la Istanbul. Hilya („Portretul”) și Miftah-i Futuhat („Cheia cuceririlor”) sunt cele mai cunoscute lucrări ale sale.
Comments