Sakr și Sahw (Beție și luciditate)
În limbajul sufismului, sakr (beție) descrie situația în care cel la început de drum este fascinat de razele manifestărilor Luminii „Feței” lui Dumnezeu. Întoarcerea la starea inițială, normală se numește sahw (luciditate). Cei doi termeni sunt adesea folosiți împreună: sawh u sakr.
Există o legătură între euforie și absență. Dacă lumea lăuntrică a celor care caută Adevărul Suprem, care se simt euforici, nu este satisfăcută de darurile Divine, atunci le lipește o piesă de puzzle în cazul euforiei și suferă mai mult sau mai puțin în funcție de starea de absență. În acțiunile lor avem parte mai degrabă de colorat, decât de stăpânire de sine. De aceea, acești căutători ar trebui considerați asemenea celor care au simulat euforia, fără a se afla în starea de euforie. Totuși, uneori darurile se revarsă și pătrund în întreaga ființă, iar în acel moment, oamenii chiar sunt plini de euforie pe deplin.
Euforia apare dintr-o credință puternică, o cunoaștere bună a lui Dumnezeu și sentimentul de teamă și admirație, făcându-se astfel simțită într-o manieră mai largă. Cât despre nivelul de euforie pe care cei care au înaintat pe cale și sunt mai aproape de Dumnezeu îl simt, atunci când acești călători sunt onorați să primească manifestarea Luminii „Feței” lui Dumnezeu sau să poată vedea „Fața” dincolo de toate conceptele de modalitate, ei devin imediat euforici. Spiritul este plin de zel și bucurie, iar inima se pare de un entuziasm peste măsură. Aceste lucruri sunt caracteristice oamenilor extazului.
Luciditatea descrie situația în care cel beat se întoarce la starea lui inițială, normală. La fel ca beția, luciditatea reprezintă și ea o parte incontestabilă a călătoriei către Cel Preaputernic. Atunci când Regele veșnic al adevărului cuprinde întreaga ființă a credincioșilor beți, care iubesc Adevărul Suprem și care își petrec viețile cufundați în plăcerile spirituale din văile absenței, ei se simt ca și cum au căzut într-un ocean și au dispărut asemenea unei picături de apă în lumea sentimentelor sau ca și cum s-au prefăcut în scrum asemenea unui obiect uscat, ușor inflamabil, iar natura lor s-a schimbat. Mai mult, drumurile și podurile simțurilor sunt dărâmate unul după altul și doar El poate fi simțit peste tot și în toate. Există multe persoane care cred că există o legătură între această stare și ceea ce este menționat în versetul (7:143): „Şi când s‑a arătat Domnul său Muntelui, l‑a prefăcut în pulbere, iar Moise s‑a prăbuşit leşinat.” Așa cum muntele s-a prefăcut în pulbere, în ciuda imensității sale, și așa cum profetul Moise, pacea fie asupra sa, s-a prăbușit leșinat, în ciuda faptului că era unul dintre cei cinci Mesageri cei mai măreți ai lui Dumnezeu, oamenii extazului se simt de parcă și-au schimbat natura, au adoptat o atitudine diferită, se poartă de parcă ar fi beți și rostesc vorbe care sugerează acest lucru:
O, paharnice, toarnă vinul în pahar, a venit vremea încheierii postului;
Să reconstruim această ruină: a venit vremea să arătăm favorurile pe care le primim.
(M.Lutfi)
În această zi, Nasimi este plin de euforie prin harul paharnicului;
Întotdeauna l-am văzut pe Mustafa în vinul care mă amețește.
(Nasimi[1])
Există multe alte fraze cu privire la beție, însă scopul nostru nu este de a le menționa pe toate. Să ținem minte doar că celebrul hafiz ash-Shirazi își începe Diwan cu versul: Fii cu băgare de seamă, paharnicule, adu o cupă și dă-o mai departe!
Beția este starea în care omul este cuprins de plăcere; principalele caracteristici ale lucidității sunt cunoașterea și stăpânirea de sine. Un călător este prins în valurile bucuriei și plăcerilor neintenționate și neplanificate în starea de beție, în timp ce în stare de luciditate, el este conștient, stăpân pe sine și face eforturi deliberate pentru a-L simți pe Cel Preasfânt, Adevărul Suprem.
Unii consideră că starea de beție este atunci când inima clocotește de bucurie în entuziasm extraordinar în momentul în care persoana îl simte în profunzime pe Cel Preaiubit. Chiar putem interpreta această stare ca starea ființei umane care este cufundată în bucurie și plăcere în fața darurilor care vin din Lumea Nevăzută sau ca starea celui la început de drum, care se pierde cu toată ființa lui, se lasă copleșit de dragoste. Dacă omul este beat datorită bucuriei și plăcerilor, putem considera această stare drept una naturală a celui la început de drum. Dacă iubirea este cea care duce la beție, atunci Dumnezeu este cel care îl atrage în ea. Cu toate acestea, indiferent de motivul beției, cel aflat pe drumul spre Adevărul Suprem își trăiește viața copleșit și acționează cu zel și bucurie. Pe măsură ce se afundă în beție, începe să umble prin văile uimirii și minunii. Uneori puterea voinței ar putea înceta să mai funcționeze, rezultatul fiind că el începe să se simtă de parcă ar fi o umbră a Luminii Existenței Lui. Cei care au ajuns în acest punct se numesc „cei cu voință”. Atributele lor finite sunt înlocuite de manifestările Atributelor Celui Veșnic, iar ei devin asemenea unei oglinzi clare a faptului că el vede prin Mine.[2]
În opera Thamaratu’l-Fuad („Roadele inimii”) este descris acest punct înalt:
Vocea mea, ce cântă precum o privighetoare,
a fost concepută să vorbească prin El;
Ochii mei, care văd, văd prin El,
și am auzit cuvântarea de la El.
M-a înzestrat cu vorbire, prin care
a scos la iveală tainele.
Prin Lumina orbitoare a lui Dumnezeu, inima mea
strălucește cu putere,
Și prin lumina lui Mahomed,
Am devenit un om cu o inimă plăcută.
Unii nu au fost de acord cu folosirea cuvântului beție pentru a descrie starea spirituală deoarece este un concept respins atât de rațiune, cât și de Shari‘a. Dar beția, pe care o descriem ca fiind starea în care omul se pierde pe sine datorită intensității dragostei și extazului, este o metaforă folosită pentru a exprima faptul că ești expus la sau că ești favorizat cu raze sau daruri din partea Celui Preaputernic, care farmecă. Cei la început de drum, vrăjiți de raze sau daruri, nu pot distinge nimic datorită intensității bucuriei și plăcerii în care s-au afundat. Într-un Hadith privind căința, Mesagerul lui Dumnezeu, care are cea mai avansată rațiune și sensibilitate, ne relatează că un bărbat al deșertului își exprimă bucuria exagerată pe care o simte, folosindu-se de cuvintele care îi ies din gură fără ca el să își propună acest lucru: „O, Dumnezeule! Tu ești slujitorul meu și Eu sunt Domnul Tău.”[3] Acesta ar putea reprezenta un exemplu foarte bun a ceea ce s-ar putea întâmpla în timpul stării de extaz pe care omul o simte atunci când primește asemenea daruri din partea Celui Atotputernic.
Au existat numeroase persoane copleșite de această stare, care ard de dragoste și dor. Prin cuvintele sale, „O, muzicantule, cântă din instrument, căci în seara asta sunt amețit!”, Muhammed Lutfi Efendi, folosindu-se de avantajul metaforelor, își declară pur și simplu bucuria și zelul unui iubit.
Așa cum a fost până în prezent, mulți călători spre Adevărul Suprem, de acum încolo, vor murmura aceleași lucruri, fiecare în stilul caracteristic, în fața luminilor, culorilor și formelor Divine, pe care le observă peste tot. De fapt, atunci când inima se îndrăgostește de Cel Veșnic Preaiubit și este cuprinsă de extaz, iar conștiința simte compania Lui, doar aceia care dețin o gândire profundă și o hotărâre profetică se pot feri din calea confuziei. Alți iubiți credincioși, care se aruncă în cascadele iubirii, (sau care dau peste asemenea unui râu umflat de ploi) își vor depăși limitele uneori; se vor arunca în valurile uriașe ale dragostei datorită bucuriei ce vine din sentimentul pe care îl oferă compania Lui și întotdeauna trăiesc în uimire, spunând „El!”
Sentimentul absenței pe care un călător către Adevărul Suprem le experimentează în timpul beției poate fi exprimat prin „El!” Deși unele versuri cauzează confuzie, următoarele versuri exprimă foarte frumos:
El e lumina ochilor mei, El e direcția judecății mele;
limba mea îl rostește pe El, suspin și oftez cu El.
Inima mea călătorește în El, El e dragostea sufletului meu.
Cei îndrăgostiți și îmbătați sunt mereu alături de El.
Sufletul meu s-a sacrificat în calea celui Preaiubit,
El este revederea, El este despărțirea;
El este vindecarea și suferința.
Luciditatea descrie starea în care intră cel care a primit favoarea cunoașterii lui Dumnezeu după ce a experimentat absența unor sentimente și a conștiinței sau în cazul profeților, atunci când ei își petrec întreaga viață într-o stare de luciditate și conștiință. Este exact antonimul stării de beție. Vom cita următoarele versuri ale lui Tokadizade Şekip[4] cu privire la acest aspect:
Oamenii păcii amețiți de apropierea Prezenței Tale
nu vor să își dea extazul pentru luciditate.
Beția este o stare, în timp ce luciditatea este un popas și este mai obiectivă, sigură și directă în comparație cu beția. În timp ce beția se naște în urma unei perspective subiective a Adevărului Suprem, luciditatea se bazează pe Cel Atotputernic, Ființa Măreață cunoscută prin Numele Sale și conturat de Atributele Sale și a Cărui Esență nu poate fi percepută. Dintr-o perspectivă diferită, cel la început de drum iese din simțurile sale atunci când se află în starea de beție, însă este sensibil în starea de luciditate. Beția sugerează „anihilarea eului întru Dumnezeu”, dar luciditatea implică „existența prin Dumnezeu”, ceea ce există prin Existența Lui și se definește ca „existența prin Dumnezeu și în compania Sa.”
Unii aleg starea de beție în detrimentul lucidității, însă aceasta este perspectiva celor amețiți atunci când sunt copleșiți de stare sau atunci când întră în văile coloratului. Există absență în beție și pace și liniște în luciditate. Luciditatea se află cu câțiva pași în fața beției. Beția înseamnă că omul este copleșit de stare; este însoțită de colorat și reprezintă calea unor anumiți sfinți, în timp ce luciditatea depinde de conștiință, este însoțită de stăpânire de sine și este calea profeților și a învățaților fără păcat. Coranul declară (15:99): „Şi adoră‑L pe Domnul tău până ce‑ţi va veni sfârşitul!” O abordare a acestei declarații ce apare în Coran este: „Mergi pe calea lui Dumnezeu până când moartea te vei trezi la adevărul credinței, căci drumul spre Cel Infinit este nesfârșit.”
Mai mult, luciditatea este în strânsă legătură cu perspectiva asupra vieții și pretinde o voință puternică. Pe când, în beție, perspectivele asupra sentimentului anihilat întru Existența lui Dumnezeu, în cel Văzut sau în manifestările Lui mențin voința sub presiune. În luciditate, există ajutor și protecție specială care vin în urma companiei lui Dumnezeu, așa cum este menționat și în: El aude prin Mine, vede prin Mine, rezistă prin Mine și merge prin Mine.[5]
Dumnezeul nostru! Arată-ne mila prin Prezența Ta și aranjează Tu lucrurile pentru a știi ce e este bun și drept pentru noi! Și revarsă pace și binecuvântări fără încetare asupra Profetului Mahomed și asupra Familiei sale.
[1] Imaduddin Nasimi (1369–1417), un remarcabil poet din Azerbaijan, din secolul al XV-lea. A scris atât în azerbaijani, cât și în arabă și persană. A avut foarte mult succes datorită poemelor lirice. [2] Vezi nota de subsol 82. [3] Muslim, „Tawba,” 7. [4] Tokadizade Şekip este unul dintre poeții și scriitorii turci, care au locuit în Izmir în prima jumătate a secolului al XX -lea. El a scris, militând pentru libertatea politică, și a fost unul dintre fondatorii Asociației de Apărare a Drepturilor Fundamentale din Izmir. [5] al-Hakim at- Tirmidhi, Nawadiru’l-‘Usul, 3:81; Ibn Kathir, Tafsiru’l-Qur’an, 2:580; Ibn Hajar al-Asqalani, Fathu’l Bari, 1:13.
Commenti