Qalaq (Pasiune)
Semnificația literală a conceptului este plictiseală față de locul în care te afli și fața de condițiile de mediu, sentimentul de neplăcere ca în cazul în care ești în închisoare sau captivitate. Qalaq (Pasiune) reprezintă dragostea intensă, mai puternică decât dorința pentru Paradis pe care o simte credinciosul obișnuit, mai profundă decât sentimentele pe care le trezește cunoașterea cu privire la Dumnezeu la unui lider sufit, și mai intensă decât dragostea iubitului pentru ființa iubită și care îl sleiește de puteri, pentru a putea face față unei astfel de iubiri. Credinciosul la început de drum, care se îndrăgostește cu așa pasiune, descoperă la orizonturile celor mai ascunse unghere ale firii, sclipiri ale întâlnirii cu Cel Preaiubit și simte cu inima bate la gândul că deasupra tuturor este Dumnezeu, Cel mulțumit de ei (9:72).
Profetul Moise, pacea fie asupra lui, descrie această pasiune, dorință de a-L întâlni pe El, care transformă rezistența în scrum: „Eu am grăbit spre Tine, Doamne, pentru ca să fii mulţumit” (20:84). El exprimă dorința arzătoare și entuziasmul de a se întâlni cu Domnul său.
Mai există un tip de pasiune care se manifestează sub forma suferinței în dragostea simbolică – dragostea pe care o persoană o simte pentru o persoană de sex opus – și care ia naștere din sentimentul de îngrijorare că cel iubit ar putea fi iubit de alții. Jami‘ exprimă o astfel de pasiune în următoarele versuri:
Când cineva spune că este iubit, mă simt azvârlit într-o groapă cu îngrijorări și neliniști,
pentru că mă tem ca nu cumva el să fie îndrăgostit de iubita mea.
O astfel de pasiune nu ar trebui confundată cu pasiunea pe care credinciosul o simte în drumul său spre Dumnezeu. Toate tristețile și bucuriile pe care le simte sunt datorate Lui și vin de la El. De aceea, orice suferință sau tristețe pe care călătorul o simte, este dulce prin ea însăși, iar plăcerile bucură călătorul asemenea laptelui și mierii ce curg în Paradis.
Atunci când omul tânjește să îl întâlnească pe Cel Preaiubit, iar dorința și zelul lui devin de nesuportat, inima lui se eliberează de tot ce se află în ea, rămânând doar dorința după întâlnire. Se poate întâmpla ca, într-o oarecare măsură, dragostea să nu mai fie luată în considerare, iar credincioșii să avanseze către următoarele stări, în funcție de intensitatea pasiunii:
· Toate lucrurile, în funcție de „lungimea de undă”, încep să îl ostenească pe credincios; rezultatul este că uneori inima simte o dorință de a se întâlni cu El, în timp ce alteori tânjește cu ardoare să Îl întâlnească pe vecie. Focul e atât de puternic încât credinciosul nu mai are ochi decât pentru El.
· În ciuda corporalității și a dorințelor trupești, credinciosul începe să fie atât de absorbit de viața spirituală profundă încât nici rațiunea și nici puterea voinței nu mai au capacitatea de la controla direcția sau de a îndruma. Ca urmare, omul se va afla într-o stare de confuzie în ceea ce privește acțiunile de zi cu zi, cum ar fi bunul simț și discernământul:
Nu mă cunoșteam așa cum mă văd acum,
mă întreb oare El este eu sau Eu sunt el?
Acum, credinciosul călătorește pe linia orizontului, unde poate vedea clar semnele de la Dumnezeu, nu doar atunci când își îndeplinește îndatoririle de închinare și ascultare, ci și când duce la bun sfârșit îndatoriri lumești.
· Atunci când perdeaua dintre eroul pasiunii și Cel Preaiubit este dată parțial la o parte, astfel încât întâlnirea să se înfăptuiască într-o oarecare măsură, credinciosul intră într-o stare spirituală, în care este cuprins de flăcări, din care nu mai există nicio posibilitate să fie salvat sau să scape. Toate gândurile lui sunt îndreptate înspre întâlnirea cu Cel cu Adevărat Preaiubit. El iubește și este iubit în același timp, dorește și este dorit, cel care caută și care este căutat.
Putem spune că în starea în care se afla înainte de a primi Revelația, Mesagerul lui Dumnezeu a trăit primele două tipuri de pasiune, în funcție de progresul pe care l-a făcut de-a lungul drumului. Următoarele versuri, pe care le cităm dintr-un poem lung de-al lui Yazıcızade Mehmed Efendi[1] exprimă exact acest lucru, într-o manieră pură:
De ce ești așa mâhnit?
De ce sufletul tău binecuvântat e așa de trist?
....
Fără să le răspundă, iară s-a întors
acolo unde a stat și s-a despovărat înaintea Celui Preaputernic.
....
El a spus: „Inima mea e cuprinsă de dragoste și dorință, sufletul de pasiune;
De ce lacrimile îmi inundă fața, O Veșnic Atotstăpânitor?
Nu mai am răbdare, am ajuns la capătul puterilor;
Ce-i pot spune Preaiubitului?
Nu mai am putere să îndur ce va mai urma. ”
....
Urcând muntele, a căzut cu fața la pământ:
A plâns și L-a implorat pe Dumnezeu, spunând: „O, Acel Cel Veșnic!”
Îngerii l-au văzut și li s-a făcut milă,
iar fecioarele din Paradis au vărsat lacrimi:
„O, Dumnezeule! Trupul drept al prea iubitului tău s-a aplecat de durere.”
Bilal al-Habashi și mulți alți Companioni ai Mesagerului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, au rostit cuvinte care exprimă dorința lor arzătoare de a-i întâlni pe cei dragi. „Mâine, mă voi alătura prietenilor – Mahomed și Companionii lui”[2] este un exemplu în acest sens.
Cel care simte cea mai mare pasiune este de asemenea stăpânul tuturor creaturilor, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Atunci când lumea însăși i s-a pus la picioare, cu tot fastul și cu toată splendoarea, ca în fața celui mai măreț dintre toți, celui care și-a încheiat lucrarea și care își poate exprima dorința pentru a-L întâlni pe Cel cu Adevărat Preaiubit, el a spus: „O, Dumnezeul meu! (Acum a venit vremea să merg) la Prietenul Suprem!”[3] și s-a îndreptat cu toată ființa lui către Cel cu Adevărat Preaiubit, dorind să împlinească tot ce i-a fost cerut, datorită statutului de a fi iubit de către El. El a pus capăt ascensiunii și coborârii[4], demonstrând că s-a bucurat de poziția pe care a avut-o, fiind iubit de El. Nu mai era Mahomed, ci Ahmad[5] și a înțeles pe deplin, că tot ceea ce avea și tot ceea ce reușise venea de la Dumnezeu.
Asupra lui și asupra familiei lui fie cele mai minunate binecuvântări din prea plinul cerului și al pământului.
[1] Yazıcızade, Mehmed ibn Salih (d., 1451), autorul Muhammadiya. Îngropat la Çanakkale, Turcia. [2] Ahmad ibn Hanbal, al- Musnad, 3:223, 262. [3] al- Bukhari, „Marda’,” 19; Muslim, „Salam,” 46. [4] Venirea pe Pământ a unui om din lumea spiritelor reprezintă coborârea lui, iar viața în această lume, care se încheie cu moarte, urmată de anumite întâmplări până când el sau ea ajunge în Paradise, care reprezintă reîntoarcerea la Dumnezeu, este ascensiunea. Pe lângă asta, Mesagerul lui Dumnezeu a atins cel mai înalt punct pe care îl poate atinge un om în timpul ascensiunii, iar întoarcerea pe Pământ pentru a transmite Mesajele lui Dumnezeu este tot o ascensiune, care, în Sufism, semnifică „călătoria dinspre Dumnezeu” după încheierea „călătoriei spre și în El”. [5] Numele Mesagerului înainte de a veni pe pământ a fost Ahmad. Profetul Isus a prevestit venirea lui sub acest nume (Coran, 61:6). El a fost Mohamed de-a lungul vieții pe acest pământ și în timpul misiunii sale. De asemenea, este numit Ahmad pe cealaltă lume, după moartea sa. Având propriile caracteristici, în terminologie sufită, existența lui sub numele Ahmad este denumită realitatea existenței lui sub numele Ahmad (al-Haqiqatu’l-Ahmadiya), iar existența lui sub numele Mahomed este denumită realitatea existenței lui sub numele Mahomed (al-Haqiqatu’l-Muhammadiya).
Comentarios