Plus, plus, plus

Adams GS et al. Oamenii obișnuiesc să evite operația de scădere. Natură, aprilie 2021

Un studiu recent a demonstrat că oamenii sunt motivați de un instict puternic să folosească mai degrabă operația de adunare, decât de scădere, în rezolvarea sarcinilor zilnice. Cercetătorii i-au pus pe cei 1,585 de participanți să rezolve puzzle-uri sau probleme...

În acest articol:

· Un studiu recent a demonstrat că oamenii sunt motivați de un instict puternic să folosească mai degrabă operația de adunare, decât de scădere, în rezolvarea sarcinilor zilnice.

· Un nou tip de plastic numit „polidiketoenamină” sau PDK ar putea rezolva problema poluării globale și criza de energie.

· Adevăratul impact al dezastrului de la Cernobîl rămâne un subiect controversat, despre care nu se știu prea multe. Recent, niște echipe internaționale de cercetători au supus unei analize atente mutațiile genetice produse de contaminarea radioactivă de la Cernobîl, în două studii diferite.

Plus, plus, plus

Un studiu recent a demonstrat că oamenii sunt motivați de un instict puternic să folosească mai degrabă operația de adunare, decât de scădere, în rezolvarea sarcinilor zilnice. Cercetătorii i-au pus pe cei 1,585 de participanți să rezolve puzzle-uri sau probleme unde trebuiau fie să folosească operația de adunare, fie de scădere. În mod surprinzător, în cazul fiecărui test, majoritatea participanților au ales să folosească adunarea în defavoarea scăderii, chiar și atunci când scăderea era o opțiune mult mai logică. Au primit un puzzle căruia puteau fie să-i coloreze piesele, fie să le șteargă, pentru a obține un model simetric. Din cei 94 de participanți, 73 au ales să adauge piese, 18 să renunțe la ele, iar 3 pur și simplu au mișcat piesele existente până la potrivire. În cazul altui puzzle, participanții au primit o construcție din Lego și li s-a spus să o îmbunătățească după bunul plac. Mai bine de 90% au ales să adauge piese noi, în loc să renunțe la unele dintre ele. Acest comportament a fost constant în cazul multor alte sarcini. Atunci când au fost rugați să editeze un eseu, majoritatea l-au făcut mai lung, iar atunci când li s-a cerut să îmbunătățească o rețetă, majoritatea au adăugat mai multe ingrediente. Însă atunci când participanților li s-a făcut un instructaj sau când au primit recompense, au început într-un final să ia în calcul posibilitatea că mai puțin poate însemna mai mult. De exemplu, atunci când participanților li s-a cerut să întărească structura unui turn din Lego, li s-a spus că finalizarea acelei sarcini va fi recompensată cu 1$, dar că fiecare piesă nou adăugată îi va costa 10 cenți. Participanții au început atunci să ia serios în calcul opțiunea de a renunța la piese pentru a rezolva sarcina.

Există anumite explicații pentru preferința oamenilor de a folosi mai degrabă operațiunea de adunare, decât de scădere, când au de rezolvat o sarcină. În timp ce ideile care presupun operația de adunare pot să apară mult mai ușor și mai rapid în minte, ideile care se bazează pe operația de scădere necesită mai mult efort cognitiv. Conceptele cantitative de „mai mult” și „mai ridicat” pot să fie asociate cu conceptele evaluative de „pozitiv” și „mai bun” în creierele noastre. De exemplu, în multe domenii din viață poate fi mult mai simplu să devii cunoscut dacă inventezi ceva, decât dacă scoți ceva din folosință. Acest comportament uman este larg răspândit și prezent în tendințele moderne costisitoare, precum și în mințile și agendele supraîncărcate, în birocrația tot mai stufoasă din instituții și în folosirea resurselor planetei în mod iresponsabil, ca urmare a lăcomiei. Poate că ar trebui să ne întrebăm la ce am putea să renunțăm, înainte să începem să mai adăugăm una sau alta, pentru a ne rezolva problemele.

PLASTICUL AR PUTEA FI RECICLAT „LA NESFÂRȘIT„

Vora N et al. Stabilizarea costului și a amprentei de carbon a polimerilor circulari care sunt reciclați în monomeri prin procese chimice. Progrese în știință, aprilie 2021.

Aproape orice produs pe care îl folosim este făcut din plastic. O persoană obișnuită din S.U.A. produce în jur de 100kg de deșeuri din plastic pe an, dintre care o bună parte ajunge în gropile de gunoi. Inventarea unui nou tip de plastic numit „polidiketoenamină” sau PDK ar putea rezolva risipa globală și criza de energie. PDK numără toate proprietățile apreciate ale plasticului tradițional, însă nu are nici un efect negativ asupra mediului. Spre deosebire de plasticul tradițional, PDK poate fi reciclat la nesfârșit, fără să-și piardă calitatea. Cea mai mare problemă pusă de reciclarea plasticului tradițional o reprezintă chimicalele din compoziția lui, care îi dau utilitate, și care formează o legătură strânsă cu monomerii rămași în plastic, chiar și în urma reciclării, din care rezultă un material nou, de o calitate mult mai scăzută. În schimb, PDK rezolvă cu totul această problemă, deoarece este gândit să se descompună în monomeri individuali atunci când este amestecat cu un acid. Monomerii pot fi ulterior separați de orice aditivi și plasticul poate fi turnat într-o altă formă, sub o altă textură sau culoare, fără să-și piardă deloc din calitate. Acest proces este numit „reciclare chimică”, necesită un consum redus de energie și are o emisie minimă de dioxid de carbon, putând fi repetat la nesfârșit și rezultând astfel într-un ciclu de viață complet sustenabil al materialului.

Analiza inițială a arătat că, pentru început, cea mai bună utilizare a PDK ar fi în cadrul piețelor de automobile și în industriile de producție a electronicelor de consum, obținându-se un branding și o economisire sustenabile. Planul pe termen lung este dezvoltarea PDK cu o gamă largă de proprietăți termice și mecanice, pentru a putea fi folosit la textile, imprimare 3D, spume și alte materiale de împachetat. În plus, oamenii de știință caută să dezvolte formula, incorporând materiale pe bază de plante și din alte surse sustenabile.

EFECTELE GENETICE LA 35 DE ANI DUPĂ CONTAMINAREA RADIOACTIVĂ DE LA CERNOBÎL

Yeager M. et al. Lipsa urmărilor transgeneraționale ale expunerii la radiațiile ionizante de la accidentul de la Cernobîl. Știință, aprilie 2021

Morton LM et al. Profilul genomic al cancerului tiroidian papilar în urma radiațiilor produse de accidentul de la Cernobîl. Știință, april 2021

Efectele radiației asupra sănătății umane au fost supuse analizei odată cu exploziile atomice de la Hiroshima și Nagasaki din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial și cu explozia centralelor nucleare de la Cernobîl, din Ucraina și Fukushima, din Japonia. Pe 26 aprilie s-au împlinit 35 de ani de la cel mai grav dezastru nuclear produs la Cernobîl, când un reactor dintr-o centrală atomică a explodat, eliberând doze imense de material radioctiv în mediu. În accidentul de la Cernobîl au murit pe loc 31 de oameni și alte sute de-a lungul anilor, din cauza bolilor produse de radiații, precum cancerul. Milioane de hectare de pământ cultivabil din Europa au fost contaminate. Adevăratul impact al dezastrului de la Cernobîl rămâne o controversă, despre care nu se știu prea multe. De curând, o echipă internațională de cercetători a analizat cu atenție mutațiile genetice produse de expunerea la radiațiile de la Cernobîl în două studii separate.

Primul studiu a analizat dacă expunerea la radiații a produs mutații genetice care să se transmită de la părinți la copii. Cercetătorii au examinat genomurile complete a 130 de oameni născuți între 1987 și 2002 și a 105 dintre părinții acestora, care munceau la Cernobîl în timpul accidentului sau care locuiau aproape de locul respectiv. A fost evaluată expunerea prelungită la radiațiile ionizante în cazul fiecărui părinte. În urma analizei secvențelor de genom complet s-a constatat că nu există dovada unei creșteri a numărului sau a tipului de mutații de novo (nou apărute) la copiii născuți începând de la 46 de săptămâni și până la 15 ani după accident. Aceste rezultate sugerează că, în mod surprinzător, expunerea la radiații nu afectează generațiile viitoare la nivel genetic.

Al doilea studiu a avut ca scop realizarea unui profil al modificărilor genetice în cancerul tiroidian de care au suferit 359 de oameni expuși în copilărie sau in utero la radiațiile ionizante emise de iodul radioactiv în timpul accidentului și a 81 dintre persoanele care nu fuseseră expuse și care au fost născute la mai bine de nouă luni după accident. O creștere a riscului de cancer tiroidian a fost una dintre cele mai răspândite efecte adverse în urma expunerii la iodul radioactiv. În doze mari, iodul radioactiv omoară celulele tiroidiene și poate chiar să fie folosit ca tratament pentru cancerul tiroidian, însă radiația de la Cernobîl nu a fost suficient de puternică să omoare celulele. În schimb, analiza secvențelor genomului următoarei generații a arătat că expunerile pe o durată de câteva luni la doze mai mici produc mutații genetice, deoarece are loc o ruptură la nivelul legăturilor ADN, în urma căreia apar tumori. Ruperea legăturilor din structura ADN-ului dublu catenar și expunerea la radiații a fost mult mai pronunțată la cei care au fost expuși când erau mai tineri.

Luate împreună, rezultatele acestor două studii nu doar că oferă o perspectivă nouă privind efectele pe termen lung ale radiației, ci și subliniază cât de importante sunt investițiile pe termen lung în domeniile de cercetare și colectare a datelor. În 1980, oamenii de știință nu aveau la dispoziție tehnologia care să le permită să analizeze genomul și efectele moleculare ale radiației, însă au recoltat probe de țesut, au monitorizat radiația și au chestionat oamenii de-a lungul a multor decenii. Investițiile în cercetarea științifică pe termen lung dau întotdeauna roade.