Contopirea nu poate însemna niciodată unitatea ființei, uniunea dintre Dumnezeu și univers sau identificarea lui Dumnezeu cu universul, în concepția panteistă, și nici opusul acesteia. Cel Veșnic (Cel de dincolo de timp și spațiu) rămâne veșnic, iar ființele a căror existentă este mărginită și însuflețită de timp sunt muritoare și separate de Cel Veșnic. Creatorul nu poate fi și nu este una cu creația. Relația dintre ele nu este cea aparentă, adică universul nu este o manifestare vădită a lui Dumnezeu. Mai degrabă, această relație o oglindește pe cea dintre Creator și creație. Ne putem de asemenea raporta la creație ca la totalitatea manifestărilor Numelor lui Dumnezeu. Aceste manifestări sunt întru totul pure și imateriale, în timp ce manifestările creației sunt de obicei tangibile. Ființele umane au atât o dimensiune sau o latură pură, spirituală, cât și una materială/tangibilă.
Acesta este motivul pentru care, după cum aflăm în versetul 17:84, fiecare purcede după orânduiala sa, omul se poate lăsa călăuzit fie de trup, fie de suflet. Căci omul are atât un trup fizic, cât și un suflet carnal, și privirea i se poate opri asupra naturii și materiei, în timp ce dă curs chemării lumii spirituale, înalte, pentru că din alcătuirea sa face pare și latura spirituală. Pe baza „căii celei bune” stabilite și promise prin Sharia, căutătorii lui Dumnezeu renunță la relațiile lor cu lucrurile trecătoare și efemere și se îndreaptă către eternitate. Din versetul 39:22 „acela căruia i-a deschis Dumnezeu pieptul pentru Islam și care are lumină de la Domnul său”, reiese că adepții care îl caută pe Dumnezeu și care își pleacă sufletele cu supunere în fața sa, ating culmi înălțătoare cu ajutorul unei stăpâniri de sine desăvârșite și a stării de conștientizare menținute cu ajutorul Luminii Domnului lor care îi călăuzește. Deși pot adesea să se confrunte cu stări de confuzie sau nedumerire, depășesc aceste momente cu ușurință datorită Călăuzei Drepte și a Stăpânitorului Creației (Profetul Mahomed), pacea și binecuvântările fie asupra Sa. Se îndreaptă întotdeauna către sursele de cunoaștere pe care Dumnezeu le-a dăruit și protejat prin intermediul Profeților și nu calcă strâmb, spre deosebire de anumiți panteiști.
Dintr-o altă perspectivă, contopirea cu Dumnezeu a fost considerată și o „contopire în cunoaștere”, „contopire cu existența” și „contopirea cu Însuși Ființa Divină”.
„Contopirea în cunoaștere” înseamnă că, la începutul călătoriei lor, căutătorii lui Dumnezeu se bazează pe informațiile care provin sau care sunt obținute prin dovezile și îndrumările de la Dumnezeu. Apoi această cunoaștere evoluează dintr-o certitudine bazată pe cunoaștere într-o certitudine bazată pe observație și, în final, într-o certitudine bazată pe experiență. Cu toate acestea, numai un grad mărginit de certitudine bazată pe experiență poate fi atins pe această lume. În cele din urmă, această cunoaștere devine pură și derivă din Prezența Sa. Deși este obținută prin deducere, nu este aceeași cu cunoașterea dobândită prin dovezi prezente în lumea exterioară sau interioară a omului. Dar nu este nici opusul ei. Este un dar special din partea Atotputernicului pentru folosirea corectă a liberului arbitru cu care ființele umane au fost înzestrate și care reprezintă, de fapt, un simplu mijloc menit să asigure respectarea poruncilor divine. Însă, precum toate celelalte daruri divine, acesta nu este niciodată proporțional cu liberul nostru arbitru; toate darurile de la Dumnezeu Cel Atotputernic sunt de multe ori mai mari decât ceea ce merităm de fapt.
„Contopirea cu existența” are loc atunci când călătorii către Dumnezeu sunt perfect conștienți în sinea lor de modul în care lucrurile și evenimentele se petrec și de ordinea pe care o respectă. Întreaga existență se disipă până la pierderea contactului cu reperele spațiale. Eroii vieții spirituale, care au sosit în această stație, simt doar razele Existenței și Cunoașterii Veșnice Atotsfinte și percep totul ca pe o mișcare a luminii acestor raze. Manifestarea nu trebuie să fie confundată cu întruparea și umbra cu originalul. Cei care au atins acest nivel percep sau aud nenumărate lucruri și/sau ființe în fiecare parte a universului invocând Numele Său și spunând: „El este Cel Viu, Veșnicul, Cel care nu are nevoie de nimic, în vreme ce toate au nevoie de El; Cel care nu depinde de nimeni, în vreme ce totul depinde de El (...)”. (2:255)
„Contopirea cu Însuși Ființa (Divină)” înseamnă că toate semnele și dovezile care indică prezența lui Dumnezeu și care își au originea în lumea exterioară și interioară a omului transpar în lumina cunoașterii lui Dumnezeu și a plăcerii spirituale pe care Atotputernicul o lasă să se reverse în inimile căutătorilor Lui. Unii consideră acest rang drept stația finală a călătoriei spirituale. Dacă ei întemeiază această considerație pe întoarcerea constantă la Dumnezeu, în timpul călătoriei de la starea de conștientizare la stăpânirea de sine, iar apoi la pocăință, în această ordine, și pe relația dintre Dumnezeu și omenire ca fiind relația dintre Creator și creație, pe Dumnezeu ca pe Unicul Obiect al închinării și cei căruia i se închină, pe relația dintre Domn și slujitor, dispare orice obiecție. Dar dacă considerăm că, odată ajunși la contopire, putem neglija importanța acestor legături și folosirea facultăților mentale cu ajutorul cărora identificăm existența lui Dumnezeu în anumite lucruri și evenimente; că dobândirea anumitor cunoștințe despre El ne face să considerăm că oamenii nu mai sunt responsabili să își îndeplinească obligațiile religioase odată ce au ajuns la o anumită etapă în călătoria spirituală; că, în esență, nu există nicio diferență între noi și El, atunci aceasta este cu siguranță o abatere totală de la adevărata concepție și crez. Aceasta poate deveni fantezia celor care își doresc să fie „originali”, care caută faima, sau cărora le aparține o viziune promovată de unii panteiști și moniști vanitoși.
Profeții și învățații curați și sfinți au considerat calea care duce la Cel Infinit ca fiind nesfârșită și au poposit în stația finală a călătoriei pe acest drum, în funcție de capacitatea lor, cu aceeași solemnitate, în aceeași stare de veghe, și cu aceeași conștiință încă de la început. Ei au considerat întotdeauna că slujirea Adevărului Suprem cu cea mai mare umilință este scopul vieții lor. Cel Atotputernic i-a poruncit Stăpânitorului Creației (Profetul Mahomed), cel mai desăvârșit în slujirea Lui, să-L adore până când îi va veni sfârșitul (15:99). Prin aceasta, poruncindu-i să I se închine până când moartea îi va veni, El subliniază că moartea marchează sfârşitul acestei responsabilităţi şi îl consolează pe Mesager pentru suferinţele şi chinurile la care a fost supus, amintindu-i de întâlnirea sa cu Dumnezeu. Pentru Profet, întâlnirea cu Dumnezeu a însemnat iluminarea, bazată pe experiența proprie.
O, DOAMNE! ÎNGĂDUIE-NE ÎN RÂNDUL CELOR CE SLUJESC SINCER CREDINȚA ȘI RELIGIA, ȘI CARE SUNT ÎNZESTRAȚI CU SINCERITATE, DE DUMNEZEU CUNOSCĂTORI, CUVIOȘI ȘI ABSTINENȚI DE LA TOATE LUCRURILE INTERZISE, MARI SAU MICI, ÎNTRE ASCEȚI ȘI CEI CE STAU DE-A DREAPTA TA, IUBITORI DE DUMNEZEU ȘI BINEPLĂCUȚI ȚIE. ȘI DĂ BINECUVÂNTĂRI ȘI PACE STĂPÂNULUI NOSTRU MAHOMED, CONDUCĂTORUL CELOR DE DUMNEZEU CUNOSCĂTORI, CUVIOȘI ȘI AL CELOR ÎNZESTRAȚI CU SINCERITATE, ȘI FAMILIEI ȘI COMPANIONILOR SĂI, ASCEȚILOR ȘI CELOR CE STAU DE-A DREAPTA TA, IUBITORI DE DUMNEZEU ȘI BINEPLĂCUȚI ȚIE. AMIN!
Comments