7 oct. 202223 min de citit

„Nu m-am rugat astfel niciodată în viața mea!”

„Nu m-am rugat astfel niciodată în viața mea!”

Hizmet-ul s-a mărit considerabil odată ce Gülen a ajuns la Izmir, în 1966. Printre cei atrași de el s-au numărat İsmail Büyükçelebi, Alaattin Kırkan și Yusuf Pekmezci. Büyükçelebi a fost student la școala de imami- hatip. Pekmezci era în afacerea textilă. Kırkan era croitor. La câteva săptămâni de la sosirea sa în Izmir, Gülen a descoperit că oamenii îi înregistrau predicile și distribuiau casetele. În ciuda protestelor sale, practica a continuat oricum. Curând, oamenii care ascultaseră aceste casete - din toată Turcia, începuseră să sosească cu autobuze pentru a-i asculta predicile lui Hogeaefendi. Gülen avea din ce în ce mai mulți oameni care îl urmăreau, iar autoritățile au observat acest lucru. Cu alte cuvinte, nu toată lumea din Izmir a fost încântată de sosirea imamului din Erzurum. Gülen era diferit. Căile lui erau cumpătate. Dormea într-o colibă mică, amenajată în colțul curții moscheii Kestanepazarı. Încăperea pătrată abia era suficient de mare pentru ca el să poată încăpea stând culcat, nu avea nici căldură nici apă potabilă. Mai mult, Gülen a fost extraordinar de econom cu banii. Din poveștirile multor dintre cei mai vechi asociați ai săi, el și-a cheltuit aproape în totalitate salariul modest pe mâncare și alte lucruri pentru confortul studenților săi. El chiar dădea moscheii banii înapoi pentru apa pe care o consuma.16 Astfel de cumpătare nu i-a încântat pe toți colegii săi de mese- rie. Oamenii spirituali nu sunt imuni la gelozia profesională. Poliția și guvernatorul local l-au urmărit cu atenție.

În afară de sohbet-urile și învățăturile sale, în timpul petrecut în Izmir, tânărul Gülen a condus și a participat la activitățile principale ale oricărui imam - să conducă rugăciunea publică și predicarea. Am văzut deja în Capitolul 1, cum predicarea marcantă și pasională a lui Hogeaefendi, încă de la o vârstă fragedă, i-a surprins pe unii oameni din satul Alvar și vom avea ocazia să acordăm mai multă atenție rolului predicării în viața lui Gülen în Capitolul 3. Dar deocamdată, subiectul nostru este rugăciunea. Musulmanii au un termen general pentru rugăciune, dua, traducerea literală este „rugă- ciune”, referindu-se la invocări personale. Dar stâlpul islamului, pe care orice musulman credincios trebuie să îl îndeplinească este salah - care sunt rugăciunile obligatorii, de cinci ori pe zi, în islam (turcii folosesc cuvântul persan namaz). În fiecare zi petrecută în Izmir - ca de fapt în fiecare zi din viața sa de la vârsta de 4 ani - Gülen și-a structurat ziua în jurul lui salah- ului. Nici nu este necesar să menționez că rugăciunea este o manifestare a nonviolenței. Nimeni nu a fost ucis vreodată de rugăciune (asta nu înseamnă, din păcate, că oamenii nu au fost uciși în timp ce se rugau). Dar pentru Gülen, salah-ul a fost o sursă profundă de putere personală. Cu timpul, a devenit o sursă profundă de putere colectivă pentru bărbații și femeile musul- mane din Turcia, care au urmat exemplul lui Gülen.

Este important să se pună în context această practică a nonviolenței. Atatürk și adepții săi - deși nu au afirmat niciodată atât de clar, au căutat să elimine rugăciunea publică din Turcia. Au făcut-o în primul rând schimbând limba în care avea loc, de la arabă la turcă. Mișcarea a fost para- doxală: nu avea rugăciunea în limba lor maternă să atragă oamenii către moschei? De fapt, a creat o generație debusolată. Coranul este în arabă, iar rugăciunile, oriunde se adună musulmanii, au fost în arabă. Însă, sub conducerea lui Atatürk, chiar și chemarea la rugăciune - ezanul - care a fost mereu cântat în arabă, încă de pe vremea lui Muhammad, oriunde au trăit musulmanii, a fost schimbat în turcă. Acest experiment a durat 18 ani - din 1932 până în 1950. Alături de o atitudine generală care dezaprobă orice practică religioasă publică, acest amestec lingvistic a înăbușit viața religioasă a multor musulmani turci.

Viața de rugăciune a lui Gülen a fost modelată de acest context al opresiunii seculare oficiale, la fel cum a căutat, în Izmir, să reînvie practica rugăciunii publice. Una dintre primele sale cărțile sale, Rugăciuni alese ale Profetului Muhammad și ale Marilor Sfinți Musulmani, a adunat rugăciuni scurte și clasice care pot fi recitate în diferite ocazii. Pe lângă descrierea și explicarea rugăciunilor specifice care trebuie spuse în timpul salah-ului, despre care vom vorbi mai multe în curând, cartea lui Gülen a oferit și rugăciuni pentru multe momente din viața de zi cu zi. O secțiune din cartea de rugăciuni, de exemplu, invită oamenii să-și amintească de Dumnezeu în timpul călătoriei - cu cerințe specifice la plecare, la sosire și întoarcere acasă. A inclus chiar și o rugăciune în cazul în care cuiva i se face frică în timpul călătoriei. Acest lucru ar fi putut fi de folos pentru tinerii bărbați sau femeile care erau oameni de afaceri din Izmir și zburau cu avionul pentru prima dată în anii ’60 -’70.17 Un element esențial al rugăciunii publice se numește wudu - ritualul de purificare sau abluțiunea realizată cu apă, de obicei dintr-o cișmea sau o alt fel de apă curgătoare. Fiecare moschee avea o anumită zonă destinată wudu (abdest în turcă). Acest ritual de spălare avea loc în conformitate cu un set de practici care variază în funcție de tradiția pe care o urmează persoana (la fel cum, la botez, unii creștini doar stropesc copilul, în timp ce alții îl scufundă). În general, însă, în wudu se spală mâinile, brațele (până la cot), fața (inclusiv urechile, gura și nasul), capul (cel puțin se stopește părul cu apă) și picioarele (până la glezne). Se poate spune bismillah în timp ce se execută wudu sau abluțiunea, care este simplu și direct. Înseamnă: „În numele lui Allah cel Milostiv și Îndurător”. Acesta se află la începutul fiecărui capitol al Coranului și este o frază folosită de musulmani înainte de a începe orice acțiune. Apoi, ruga lui Gülen i-a cerut lui Dumnezeu ajutor în probleme care ar putea fi destul de semnificative pentru Izmir sau pentru orice administrator de afaceri: „O, Allah! Iartă-mă pentru păcatele mele, fă-mi casa spațioasă și binecu- vântează-mi sursa de trai”. În 1966, nu era deloc ceva obișnuit pentru locui- torii Izmirului să amintească de Dumnezeu în momentele în care se con- fruntau cu probleme cotidiene - un acoperiș și hrană pentru familiile lor.

Cu atât mai clar, contextul oprimării rugăciunii a însemnat că Gülen a recomandat oamenilor să-și transforme casele în lăcașuri de cult. Inter- pretând Coranul 10:87, el i-a sfătuit pe cei atrași de el să „facă din casele voastre locuri în care se îndreaptă către Dumnezeu”. Motivul era practic. „Când îți este imposibil să te închini lui Dumnezeu în public”, afirmă Gülen, „faceți din casele voastre lăcașuri de cult. ... [Și] atunci când lăcașurilor voastre de cult li se interzice să-și îndeplinească funcțiile, transformați-vă casele în lăcașuri de cult pentru a vă îndeplini datoria”.18 Desigur, Turcia nu a fost nici pe departe singurul loc în care oamenii care se roagă au avut de suferit. De asemenea, mulți turci care nu se rugau neapărat continuau să își roage musafirii să își dea jos încălțămintea înainte de a intra în casa lor - așa cum ai face și dacă ai vizita o moschee. Dar subliniind că se poate (și ar trebui) să se roage acasă și că cineva poate (și ar trebui) să-și considere căminul un loc sacru, Gülen i-a ajutat, de asemenea, pe turci să treacă de atitudinea foarte represivă față de rugăciune a politicii oficiale turce. Acest accent pus pe rugăciunea realizată acasă a fost, de asemenea, în concordanță cu consolidarea practicii de rugăciune a femeilor, deoarece femeile musulmane se rugau în mod tradițional mai des acasă decât în public, din diverse motive.19

Dar dacă Gülen a căutat să reînvie rugăciunea prin recomandarea unor rugi specifice și prin recomandarea turcilor să-și transforme casele în locuri sacre, el a căutat să reînvie și practicarea celor cinci rugăciuni zilnice, salah.20 Aceste cinci rugăciuni sunt folosite ca un element de măsurare a credinței în majoritatea comunităților islamice. Desigur, în 1960, în Izmir, ca și astăzi, au existat o mulțime de bariere în realizarea unei vieți de rugăciune constantă. Munca, școala (care nu includea pauze pentru rugăciune) și chiar fotbalul concura pentru atenția oamenilor. Verile au fost deosebit de dificile, în special pentru tineri. Studenții de la școala de imami nu erau imuni la distrageri, a observat Gülen și vor începe să își relaxeze practica în timpul sezonului cald. În consecință, ca un mod simultan de a consolida practica rugăciunii, de a se distra și de a le oferi părinților o pauză - s-a consultat cu un grup de oameni de afaceri din Izmir și împreună au decis să organizeze o tabără de vară. De-a lungul secolului XX, tabăra de vară a tinerilor a devenit o instituție în culturile creștine - YMCA a fost cel mai important exemplu. Taberele nu erau un obicei răspândit în rândul musulmanilor.

În 1966, când a sosit Gülen, Ismail Büyükçelebi era la gimnaziu. El își amintește că prima tabără de vară a avut loc într-o pădure de lângă Buca - nu departe de Izmir. Studenții au participat timp de patru săptămâni. Desi- gur, unul dintre beneficii a fost faptul că, fiind un grup retras, tinerii puteau fi încurajați să facă salah în mod regulat și mai conștient, departe de distra- gerile vieții de la oraș. Cu toate acestea, Gülen nu își dorea ca aceștia să învețe doar pe de rost, iar tabara de vară a permis predarea noțiunilor despre rugăciune, precum și practicarea ei. Büyükçelebi a explicat:

Continua acest gen de lecții [pe care le oferea la școala de imami și în sohbet-uri] în timpul verii. Vorbea mereu despre rugăciunea facută cu intenție. O persoană care își ia abluțiunea în serios, cu grijă; își îndeplinește salah-ul cu atenție și încet - aceste obligații sunt necesare, dar uneori oamenii se grăbesc când le îndeplinesc. Dar Hogeaefendi are o condiție subiectivă pentru salah: dacă vă dați seama că nu faceți părți din salah deplin, cu toată sinceritatea - trebuie să o faceți din nou. Dacă nu o faceți corect - repetați-o de două sau de trei ori - până când faceți din adâncul sufletului.21

În aceste tabere de vară, Gülen nu era supraveghetor al rugăciunii, observând bunele și relele tinerilor musulmani. Acest lucru ar fi fost contrar spiritului de nonviolență inerent acestei practici. Desigur, presiunea colec- tivă a făcut participarea mai probabilă, care este comună în orice grup mic. Dar în rugăciune, Gülen se afla în fața grupului, de obicei - conducând, cu spatele la tineri. Büyükçelebi a continuat:

M-am rugat în spatele lui de multe ori... [El ne-a învățat] că Profetul a trăit o viață în rugăciune. [Profetul] a avut anumite rugăciuni pe care le rostea atunci când se trezea, se culca, pleca din casă, la piață... Viața lui a fost o rugăciune. Intenția lui Hogeaefendi este să se asigure că acest lucru renaște - în comunitate.22

Rugăciunea plină de viață nu poate fi o rugăciune forțată. Începând cu elevii săi de la școala de imami, inclusiv Büyükçelebi, Gülen a mutat practicile din moschee în pădure. În următoarele decenii, taberele de vară au devenit activități obișnuite atât pentru băieții, cât și pentru fetele din Hizmet. Vom vorbi din nou despre ele și despre participarea lui Gülen la acestea în Capitolul 3. Salah - în tabără sau în moschee, făcut de către bărbați sau femei, este un proces fizic care urmează o practică pas cu pas. Gülen însuși a explicat-o astfel:

Dumnezeu i-a spus Profetului cum să se roage și nouă ni s-a spus să urmăm exemplul lui. Există anumite reguli care trebuie urmate. Înainte de a începe, trebuie să ne purificăm realizând abluțiunea adecvată [wudu]... Atunci spunem Allahu akbar, ceea ce înseamnă că nimic nu este mai mare decât Dumnezeu. Poziția nemișcată, în deplină liniște și respect, cu mâinile împreunate pe pieptul nostru, indică supunerea noastră totală. Concentrarea cât mai deplină și profundă ne permite să simțim... ascensiunea Profetului în spiritul nostru... Înălțarea interioară, ne înclinăm fizic pentru a ne înnoi supunerea și pentru a ne exprima smerenia. În timp ce facem acest lucru, trăim o etapă diferită în slujirea noastră și, astfel, ne prosternăm într-o reverență și umilință mai depline.23

Ceea ce este vital să recunoaștem aici, este din nou nonviolența și chiar antiviolența implicită în această practică. O persoană smerită este o persoană pașnică. Nimeni nu ar putea ucide pe cineva în timp ce se înclină în fața lui Dumnezeu. Într-adevăr, la sfârșitul rugăciunii publice, după seria de posturi și practici prescrise (fiecare ciclu se numește rak'ah, care sunt, în mod normal, între două și patru într-o rugăciune), cel ce se roagă se întoarce la dreapta, apoi la stânga și spune: „As-salamu alaykum wa rahmatullah”, „Pacea și mila lui Dumnezeu să fie asupra ta”.

Bineînțeles, așa cum este cazul a celor mai multe ritualuri, repetarea este o parte a scopului. Creierul schimbă încet, dar sigur, obiceiurile sale animalice de luptă sau zbor în ceva ce este recunoscut a fi uman, prin obiceiuri de practică răbdătoare precum rugăciunea repetată. Ajută să faci parte dintr-o comunitate de practică - care este ideea din spatele fiecărei adunări - evreiești, creștine, musulmane sau de alt fel. Gülen a spus-o astfel:

Salah... [este când] este pusă în practică răbdarea... Este, de asemenea, cel mai potrivit și favorabil fundament pentru înțelegerea și armonia socială și semnul cel mai clar al formării unei comunități musulmane... Toată lumea care este capabilă să facă din credință o parte din natura lor prin salah și... să se cufunde în adâncurile vieții inimii prin intermediul ei și se văd ca o parte inseparabilă a unei comunități reprezentând o structură fermă, solidă în climatul ei cald și pașnic, poate ușor depăși greutățile întâlnite de-a lungul căii slujirii.24

Deci rugăciunea, pe lângă faptul că aduce pace personală, ar putea construi o comunitate a păcii. Pe aceasta s-a bazat Gülen pentru a învia practica rugăciunii.

Însă restricțiile din Turcia au îngreunat îndeplinirea salah-ului în cazul femeilor. Legile s-au schimbat de multe ori. În general, însă, purtarea unei basmale (hijab) în locuri publice - cum ar fi o școală sau un birou guvernamental - nu era privită cu ochi buni și interzisă, dacă nu chiar ilegală, încă de pe vremea lui Atatürk. Dar pentru rugăciune, musulmanii, atât bărbații, cât și femeile, trebuie să se îmbrace modest. Femeile trebuie să-și acopere capul. Asta însemna că, dacă o femeie voia să se roage și voia să muncească, avea anumite alegeri de făcut. Fie ea lucra, fără a se ruga - o alegere pe care au făcut-o unele, fie alegea să nu muncească - o alegere pe care au făcut-o multe altele. O a treia cale - care a fost aplicată mai ales după ce interdicția neoficială a devenit lege oficială în 1980, a fost să își acopere și descopere capul de mai multe ori pe zi - o bătaie de cap, ca să îi spunem frumos. Având în vedere consecințele negative ale oricăreia dintre aceste alegeri, este interesant că pentru multe femei din Turcia dreptul de a purta basma în public a devenit o cauză feministă. Acest lucru era contrar stereotipului care circula în mass-media publică europeană și americană, unde acoperirea capului era adesea prezentată ca un semn de opresiune. Situația a fost schimbătoare în Turcia, chiar și recent. În mai 1999, de exemplu, Merve Kavakçı, care fusese aleasă în Parlament, a stârnit controverse (ca să folosim o exprimare blândă) când s-a prezentat la ser- viciu purtând o basma albastră. Ea s-a gândit că prin faptele ei reprezintă toate femeile musulmane credincioase și dreptul lor la muncă și la educație. Spera (poate chiar se aștepta) să-și depună jurământul, purtând basmaua. În schimb, a fost huiduită și fluierată și a trebuit să se retragă fără să lucreze vreodată. Kavakçı și-a pierdut cetățenia turcă și s-a mutat în Statele Unite ale Americii. Cu timpul, însă, odată cu noul regim sub prim-ministrul și apoi președinte Erdoğan, Merve Kavakçı a devenit ambasadorul Turciei în Malaezia, iar fiica ei Mariam Kavakçı a devenit consilier al președintelui Erdoğan, și Ravza Kavakçı (sora lui Merve Kavakçı) a devenit membru al Parlamentului, purtând basma.25

În anii '60, mai ales în orașe precum Izmir, Istanbul și în capitala Ankara, dezbaterea cu privire la basma devenise deosebit de aprinsă. Ofi- cial, Mișcarea Hizmet nu jucat un rol important; Gülen a susținut în mod constant că purtarea hijab-ului este un aspect care ține de preferința personală și nu reprezintă o cerință obligatorie a credinței islamice (usul) (deși multe, dacă nu majoritatea, femeilor pe care le-am întâlnit, care au legături cu Hizmet, au ales să poarte basma). Însă, problema a apărut (îmi pare rău) în 1968, când Hatice Babacan a fost exmatriculată de la Școala Divinității din cadrul Universității din Ankara pentru că a refuzat să-și scoată hijab-ul în clasă. Acest incident a dus la proteste în toată țara. Mulți bărbați au susținut dreptul unei femei de a se îmbrăca așa cum alege aceasta, iar alții au luat partea seculariștilor. Scriitorul romanului Zăpada, care a câștigat Premiul Nobel, Orhan Pamuk, a adunat dovezi despre o parte din instabilitatea asociată cu problema basmalei în Turcia. Züleyha Çolak, un om de știință din Turcia modernă, care a fost de asemenea inspirată de învățăturile lui Gülen, a amintit că interdicția a împărțit societatea și chiar familiile. De exemplu, ea a crescut cu părinți laici. Aceștia s-au străduit să-și înțeleagă fiica, deoarece aceasta se simțea tot mai atrasă de islam și de purtarea hijab-ului. Din fericire, așa cum a explicat ea, tatăl ei „m-a învățat să gândesc singură, să am mintea deschisă”. Această gândire l-a determinat în cele din urmă să înțeleagă (poate chiar să fie de acord cu) punctul ei de vedere. Așa că, pe când era o tânără liceană, și-a amintit cum „a mers la școală purtând basma, a ajuns la poarta școlii” și apoi, făcând o demonstrație publică, a dat-o jos. Pentru a face acest lucru a avut nevoie de curaj. A atras atenția asupra lipsei de conexiune între islam și instituțiile publice din Turcia. În cele din urmă, compromisurile cu care s-a confruntat au făcut imposibilă rămânerea ei în Turcia; și ea a emigrat în Statele Unite ale Americii.26 O astfel de lipsă de conexiune între evlavie și politică a fost resimțită de multe femei de-a lungul deceniilor în Turcia, mai ales din anii '60. Nu toți au avut curajul lui Hatice Babacan, Züleyha Çolak sau Merve Kavakçı. Dar multe, în nenumărate feluri mărunte au participat la o luptă pentru a fi aceeași persoană (sau cel puțin să poarte aceleași haine) în timpul rugăciunii și în viața publică.

Unul dintre farmecele rugăciunii pe care le subliniază Gülen sunt frumusețea și muzica sa. Pentru creștinii obișnuiți cu coralele lui Bach sau cu loviturile cimbalelor formațiilor de slăvire, pasiunea unui imam care recită ezanul sau recitarea melismatică a unei rugăciuni condusă de un imam ar putea părea modeste. Parțial, acesta este ideea. Niciun lider al unei rugăciuni nu și-ar dori să atragă atenția asupra recitării sale, ci către Dumnezeu. Există totuși o frumusețe inconfundabilă și o artă în practica rugăciunii îndrumate. Gülen invoca frecvent metafore muzicale în propria sa învățătură și, indirect, cel puțin, făcea aluzie la muzica rugăciunii în pasaje precum:

Chiar dacă ar trebui să ne lăsăm răsfățați de viața noastră de zi cu zi, chemările la rugăciune, cântece de preamărire a lui Dumnezeu, diferitele sunete ale rugăciunii, recitarea numelor lui Dumnezeu, ale celor care îi mulțumesc lui Dumnezeu, care vorbesc despre Unicitatea [lui Dumnezeu], lăsându-le să răsune pe ferestrele moscheilor, toate ne atrag spre ele; ne vopsesc sufletele în nuanțele lor, oferă inimilor noastre o voce asemănătoare unui tambur, le fac să suspine ca flautul.27

Muzica rugăciunii a fost un alt mod în care simțurile umane au fost implicate în mod nonviolent în această practică religioasă. Rugăciunea le-a amintit participanților de un Dumnezeu iubitor (și chiar minunat) de pace. Așadar, prin învățătură directă, prin introducerea unei tabere de vară și prin exemplu propriu, Fethullah Gülen și-a propus ca în anii săi petrecuți în Izmir să reintroducă printre musulmani practica rugăciunii. Mișcarea Hizmet însăși sugerează, desigur, că efortul s-a dovedit eficient, iar po- vestea lui Alaattin Kırkan poate ilustra modul în care practica rugăciunii a lui Gülen a influențat viața personală. Kırkan, născut în 1948, este originar din Ödemiș - un oraș cunoscut pentru băieții săi macho; pentru luptătorii săi. În tinerețe, Kırkan îi admira pe acești bărbați duri. Când familia lui s-a mutat la Izmir în 1960, s-a pregătit pentru a fi croitor. Fiind un tânăr dintr-o familie de mijloc modestă, nu și-a putut permite propriul magazin, așa că în aprilie 1966 a devenit asistent la „al doilea cel mai bun croitor din Izmir”, după cum a spus chiar el. Mulți dintre clienții săi „aveau articulații puternice”, își amintește Kırkan. Când „se băteau în cafenele”, își amintește, „nu zburau numai pumnii. Și scaunele zburau”. Kırkan era musulman, dar era atras și a deveni unul dintre acei bărbați macho.

După câteva luni ca asistent, Kırkan și-a găsit un partener cu care și-a deschis propriul magazin. Partenerul, însă, era atât un tip dur, cât și unul dintre acei turci îndoctrinați cu mentalitatea kemalistă, care disprețuia religia. Într-o zi, la scurt timp după deschiderea noului magazin, Kırkan a scos un covoraș de rugăciune pentru a se ruga. Partenerul său a comentat. „Ce este asta?”, a întrebat colegul secular. „Cum arată?”, a răspuns Kırkan. Partenerul său a spus apoi: „Pare că te vei ruga”. Și apoi, Kırkan și-a amintit, partenerul său a continuat, „cu o voce apăsătoare: «Dacă te vei ruga, aud că există un nou predicator în Kestanepazarı și aud că plânge ca o fată. De ce nu te duci să te rogi cu el?»”, Kırkan adaugă o glumă (non- violentă): „Astfel, acest om cu gândire laică, fără să își dea seama, a devenit profesorul meu”.

Vinerea următoare, mânat de curiozitatea sa și pentru a-și sfida partenerul, Kırkan s-a dus la marea rugăciune de la amiază condusă de Gülen, în Kestanepazarı. Deși islamul obligă la îndeplinirea rugăciunii de cinci ori pe zi, vinerea la prânz este o rugăciune care trebuie realizată ca o adunare. Povestea lui Kırkan continuă astfel:

Deși nu eram foarte bătrân, am văzut mulți hogi înainte de acesta. Dar a fost prima dată când am văzut un hoge care să plângă. Îmi este foarte greu să explic acel moment... Parțial datorită îmbrăcămintei lui [un croitor observă]. ... Șosetele lui erau albe ca laptele. Pantalonii lui erau albi ca laptele. Roba lui era albă ca laptele. Sarık-ul (turban) său era alb ca laptele. Mai există altcineva astfel? Ochii îi erau în lacrimi... Era clar că are pasiune... Preocuparea lui erau oamenii... Plângea pentru noi. Plângea pentru umanitate. Precum Ali, companionul, el a spus: „Musulmanii sunt frații mei, iar non-musulmanii sunt frații mei umani”. A plâns mult. El a fost cel care a plâns pentru noi... Am mers înapoi săptămâna următoare.28

Nu vor exista lupte în viața acestui croitor. Vom explora mai detaliat sensul lacrimilor lui Gülen în Capitolul 3. Însă, deocamdată, ideea este doar de a scoate în evidență următorul lucru: croitorul în vârstă de optsprezece ani, care a fost odată atras către luptătorii macho, a devenit, prin rugăciune, unul dintre primii care au îmbrățișat Hizmet-ul. A rămas aproape de Gülen de-a lungul vieții.

Yusuf Pekmezci, care între 1963 și 1968 a fost la conducerea Căminului Kestanepazarı, a descoperit, de asemenea, cum creșterea aproape de Fethullah Gülen și învierea practicii rugăciunii însemna să-și descleșteze pumnii. Pekmezci avea douăzeci de ani și a dezvoltat o afacere bună de comercializare a textilelor în toată Turcia și Europa. El a fost atras de Gülen din momentul în care Hogeaefendi a ajuns în Izmir. Cu toate acestea, Pekmezci, care este originar din orașul conservator Konya, a fost, de asemenea, naționalist - parte a extremei de dreapta din Turcia. Se ruga, dar politica lui era la graniță cu fascismul. Îi ura pe comuniști. Alături de mulți alți tineri, el a fost dispus să iasă în stradă pentru a se lupta cu ei. Iar comuniștii erau puternici în Izmir. După cum a descris el, protestele și contra-protestele erau frecvente, inclusiv revoltele, vandalismul și luptele stradale. La scurt timp după ce Gülen a ajuns în Izmir, Pekmezci a mers la una dintre aceste lupte de stradă cu gașca sa:

Într-o zi avea loc o adunare în centrul orașului. Comuniștii se adunau. M-am dus acolo, cu 20 de oameni în spatele meu. Oamenii mei. Apoi, din spate, am auzit că mă striga cineva: „Yusuf Bey!” [Bey este un termen de respect, similar, poate, cu „domn” în română]. Era Fethullah Gülen. Mi-a spus din nou: „Yusuf Bey”, apoi mi-am amintit vocea și am știut că este Hogeaefendi. El m-a întrebat: „Ce faci aici?” I-am spus: „Am venit să ne luptăm”. Hogeaefendi a spus: „Cu cine?” Pekmezci a răspuns: „Cu cei de stânga [solcu în turcă]!” Hogeaefendi pur și simplu a întrebat: „De ce?” Pekmezci a spus: „Pentru că sunt de stânga”. Hogeaefendi a spus: „Nu veți lupta!” Pekmezci a protestat: „Hoge, am 20 de oameni aici. Am venit să luptăm”. Hogeaefendi a întrebat din nou: „Cu cine te lupți?” Pekmezci a spus: „Cei de stânga!” Gülen a întrebat apoi încă o dată: „De ce lupți?” Și Pekmezci, exasperat, a spus din nou: „Pentru că sunt de stânga!” Apoi, Gülen a pus o întrebare puternică, chiar dacă părea simplă: „Ce sunteți?” Pekmezci a spus: „Sunt de dreapta”. Hogeaefendi a spus apoi:„Nu vreți niciunul de stânga?”29

Cu alte cuvinte, era islamul doar pentru „cei de dreapta?” Gülen a avut în minte mai mult decât o luptă politică.

Cu toate acestea, Pekmezci nu a fost imediat convins. Întrebarea lui Gülen l-a făcut să ia o pauză - dar Pekmezci avea certitudinea oricărui ideolog. Așa că el i-a răspuns lui Gülen: „Nu vreau niciunul de stânga”. Gülen a spus apoi: „Yusuf Bey, faci același lucru. Cel de stânga este la fel ca cineva de dreapta. Sunteți cetățeni din aceeași țară. De ce vă certați?” După cum își amintește Pekmezci, Hogeaefendi a continuat apoi, în cuvinte care pot fi găsite într-o formă sau alta în multe dintre scrierile sale:

Toți suntem frați; există persoane de dreapta și de stânga. Dacă nu doriți pe cineva de stânga, este ca și cum nu doriți jumătate din corpul pe care Dumnezeu l-a creat pentru voi. Nu vrei urechea stângă ori urechea dreaptă? Dacă nu doriți urechea stângă, atunci va trebui să o tăiați. Să o aruncați. Să trăiți doar cu cea din dreapta. În creația lui Dumnezeu, există o parte dreaptă și una stângă. Suntem cu toții oameni. Trebuie să vedem demnitatea unul în celălalt. Frate, gândește-te!30

Pekmezci a concluzionat: „Am făcut acest lucru; am tăcut. El m-a pus pe gânduri”. În timp ce făcea acest lucru, Hogeaefendi i-a cerut să „plece. Hai să mergem”, a spus Gülen. Pekmezci a protestat ultima dată: „Dar nu pot. Vor spune că m-am predat”.Așa că Hogeaefendi i-a spus: „Rămâi aici cu mine. Lasă-mă să-i organizez pe acești oameni și apoi voi veni”. Și după câteva cuvinte în compania colegilor săi naționaliști, Pekmezci a părăsit mitingul. S-a întors în Kestanepazarı cu Gülen. A fost ultima sa acțiune ca instigator naționalist.31 Puterea rugăciunii a creat un context pentru a trăi dincolo de politică.

Un scop atât de mare pentru rugăciune a fost în concordanță cu modul în care Gülen a învățat despre rugăciune în studiile sale despre sufism. Există dezbateri științifice despre cum să definești un sufist sau sufismul, însă, cu siguranță, a petrece o perioadă considerabilă de timp pentru a te ruga este o parte a acestui lucru.32 Așadar, una dintre carac- teristicile principale ale multor comunități sufiste și cu siguranță în viața lui Fethullah Gülen, a fost practicarea rugăciunilor voluntare. Aceste rugăciuni au mers dincolo de cele cinci salah-uri obligatorii ale zilei, incluzând și alte rugăciuni precum tahajjud (rugăciunea de la miezul nopții) și awrad, care se mai numește dhikr (pomenire). Dhikr a fost o practică deosebit de importantă în viața lui Gülen și în comunitatea Hizmet, în general. Aceasta implică, printre altele, așezarea în direcția Meccăi sau într-un cerc și cântarea unor invocări. Aceste invocări pot fi șahada sau elogieri ale lui Dumnezeu sau, pur și simplu, numele lui Dumnezeu - Allah. În dhikr, o persoană care realizează această rugăciune ar putea, de asemenea, să recite (sau să-și amintească în tăcere) oricare (sau toate) din celelalte nouăzeci și nouă de nume frumoase ale lui Dumnezeu, cum ar fi: as-Salam, Pacea sau an-Nur, Lumina. Adesea, dhikr implică folosirea șnururilor cu mărgele pentru rugăciune - precum rozariul folosit de romano-catolici sau mărgelele numite mala folosite de hinduși. Aceste mărgele - numite tesbih în limba turcă - pot fi simple șiruri de semințe ori lucrate din lemn decorat sau pietre. Gülen are zeci de astfel de mărgele pentru rugăciune - pe care le-a primit în dar sau pe care le-a adunat în călătoriile sale între diferite comunități. Unele dintre aceste șiruri pentru rugăciune musulmană au o sută de mărgele. Alte, mai mici, au treizeci și patru de mărgele - una pentru Allah și treizeci și trei care trebuie atinse de trei ori pentru un ciclu complet. În orice caz, dhikr implică repetarea, ca o mantră, a unui verset sau a unui nume sau a numelor lui Dumnezeu, de mai multe ori - împreună cu alte rugi. Scopul este pur și simplu să ne amintim de prezența lui Dumnezeu. Iar rugăciunea poate deveni extatică.

Dhikr ar putea implica, de asemenea, psalmodierea și muzica. Gülen și-a amintit foarte clar „cercurile de amintire” ale mentorului său sufist, imamul lui Alvar. Descrierile sale lungi despre acestea merită citate în întregime, ca o fereastră spre felul de rugăciune care l-a format:

Imamul lui Alvar era o persoană cu o lume interioară profundă, un om al lui Dumnezeu care deborda de dragoste și entuziasm. Statutul său din cercurile de amintire era acela de exemplu viu al acestei bogății a inimii. Atât ordinele Naqshbandi, cât și Qadiri l-au inspirat și este posibil să asistăm la ambele tipuri de amintiri în moschee. În tradiția sufistă, con- ducătorul cercurilor se adresează colaboratorilor pentru a-i învăța să spună cuvintele pentru amintire. Întrucât acea persoană binecuvântată [imamul din Alvar] era foarte bătrân în acele zile, el nu avea să treacă prin cerc, ci să stea undeva, ca prima dintre mărgele de rugăciune și să-i privească de acolo pe cei din cerc. Oricum, după puțin timp, cei din cerc deveneau entuziasmați și incapabili să-și dea seama de lucrurile ce îi înconjurau. Au fost câțiva oameni care s-au sufocat din cauza lacrimilor și chiar au leșinat. În ciuda problemelor grave de sănătate, imamul lui Alvar se așeza cu picioarele îndoite (ca în rugăciune) pe covorul șeicului, timp de două-trei ore. Poezii religioase, elogii pentru slăvirea Profetului, precum și litanii erau recitate din lucrarea sa, Khulasatu’l-Haqaiq (Rezumatul adevărurilor), cu ritmul unui simplu tambur (daire). A fost hafiz - cel care a memorat Coranul - cu o voce foarte frumoasă în sat. El a fost cel care a cântat la tamburină. În acel moment, Imamul din Alvar avea să fie orientat către Dumnezeu Atotputernic cu întreaga sa ființă. Uneori, el era animat de atmosfera sublimă generată de ode, inducea o stare de spirit similară celor din jurul său și aprindea în inima lor focul iubirii pentru Divinitate. Când câțiva oameni se pierdeau în extaz sau cineva devenea entuziast cu ochii în lacrimi, acest lucru se transmitea către ceilalți participanți și se forma o atmosferă de dragoste și entuziasm în toată lumea. Atmosfere atât de puternice, încât chiar dacă am fost martor la acestea în copilărie, sunt încă sub efectul lor.33

Așadar, Fethullah Gülen, indiferent dacă îl numim sufist sau nu, a fost modelat de practici sufiste precum dhikr.

Mai exact, își organiza ziua în jurul rugăciunii. Teologul Salih Yücel a descris programul unei zile obișnuite din viața lui Gülen, revenind la peri- oada sa din Izmir (dacă nu înainte).

„Programul lui Gülen”, a scris Yücel:

se bazează pe salat zilnic (rugăciunea obligatorie), care se realizează întotdeauna în adunare la timp [adică, la ora și minutul desemnat]. El se [trezea]... cu o oră înainte de zori... [să] se roage tahajjud, să citească Coranul, să se închine precum Profetul Muhammad și să facă awrad sau dhikr (amintirea lui Dumnezeu), care include recitarea Numelor lui Dumnezeu. După fiecare rugăciune obligatorie, se ruga pentru cei care îi ceruseră să se roage pentru ei. Apoi, el realiza fajr (rugăciunea de dimineață) în congregație. După rugăciune, el făcea din nou awrad și dhikr timp de cincisprezece-douăzeci de minute... El [apoi] conversa cu vizitatorii câteva minute înainte de începerea programului său de predare. El le cerea elevilor să citească din volumele Risale-i Nur ale lui Said Nursi și să discute despre lectura respectivă. Perioada de studiu dura aproximativ o oră. După aceea, lua micul dejun cu cei din jurul său. După micul dejun, se întorcea în camera lui pentru a se odihni până la miezul zilei.

I-am întrebat pe cei din jurul său ce face în timpul liber. Mi s-a spus că Gülen își petrecea timpul dormind puțin, îndeplinind rugăciunea ishraq cu devotament extraordinar, citind diferite cărți, scriind eseuri despre fragmente din cărțile sau poezia sa și gândindu-se la activitățile mișcării sale. Cu aproximativ două ore înainte de rugăciunea zuhr [jumătatea zilei], el preda tafsir (comentariul Coranului), hadiths, fiqh (jurisprudență) și aqidah (teologia și istoria islamului) elevilor aleși dintre cei care absolviseră școli teologice. Cercul de studiu este similar modului tradiționaliștilor, timp în care elevii stau pe jos, dar folosind tehnologie modernă, cum ar fi com- puterele și proiectorul.

În jurul prânzului, el își părăsea camera și urmărea știrile timp de cincisprezece-douăzeci de minute. Vorbea cu cei din jurul său timp de o jumătate de oră. El se pregătea pentru zuhr (rugăciunea de la prânz) și se ruga în adunare. După ce îndeplinea zuhr, Gülen va face awrad și dhikr cel puțin douăzeci de minute. În timp ce lua masa cu alții, răspundea la între- bările publicului său despre diverse subiecte... Am observat că ezita să răspundă la întrebări politice. Uneori, îi întreba pe cei din jurul său despre familia sau profesia lor și, ocazional, făcea comentarii. El acorda o atenție deosebită vârstnicilor și copiilor mici.

După discuții, se întorcea în camera sa pentru a citi cărți sau pentru a-și pregăti viitoarele publicații proprii; uneori, el invita oamenii să discute mai departe cererile lor cu el. El se ruga apoi asr (rugăciunea după-amiază) în congregație și făcea awrad și dhikr. Urma o altă sesiune scurtă de întrebări și răspunsuri, care dura aproximativ o jumătate de oră. Apoi mergea pe banda de alergare din camera lui timp de patruzeci de minute. În timp ce se afla pe banda de alergare, avea să facă dhikr. După rugăciunea maghrib (rugăciunea de la apus) împreună cu ceilalți, uneori mânca alături de ei. După isha (rugăciunea de noapte) în congregație, el se întoarcea în camera lui și continua să scrie, rugându-se și făcând dhikr până la 11:00 seara. Uneori, el vorbea în privat cu vizitatorii după rugăciunea isha.34

În viața lui Fethullah Gülen de la Moscheea Kestanepazarı din Izmir și până în prezent, nici politica nici economia nu au fost indicatori ai timpului, ci rugăciunea. Un astfel de angajament față de practica rugăciunii îl aliniază cu marea masă a islamului ortodox - sunna sau tradiția Profetului - dar și cu o serie și mai numeroasă de practici nonviolente. Este trist să trebuiască să subliniez acest simplu aspect, și îmi cer scuze pentru cititorii care „s-au prins”, dar este de fapt necesar să pun accentul pe faptul că militanții pentru pace se roagă, iar rugăciunea este o practică nonviolentă.

Mai mult decât atât: rugăciunea are putere. Puterea rugăciunii nu este nici politică (neapărat), nici miraculoasă (neapărat). Pe plan personal, rugă- ciunea dezvoltă încrederea. Repetarea rugăciunii alină o minte neliniștită cu mângâierea familiarității. În plan cultural, rugăciunea creează încredere. Comunicarea cu Dumnezeu și cu alții poate face ca orice provocare să pară ușor de depășit. Iar din punct de vedere social, rugăciunea creează mișcări. De exemplu, Zahit Yılmaz deținea o mică afacere când l-a întâlnit pe Gülen la începutul anilor '70. Era evlavios, dar nu era deosebit de activ în credința sa. Asta s-a schimbat când s-a rugat cu Gülen. El a descris cum își amintește momentul:

Mi se pare că atunci când Hogeaefendi iese la rugăciune, este ca și cum ar merge pe scena principală. Când începe rugăciunea este ca și cum ai uita de toate. Te concentrezi pe rugăciune și simți că ești în altă parte. Îți aduci aminte de păcatele tale și vrei să te prosternezi cât mai curând... Când ne prosternăm, unii suspină, alții tușesc, unii par că râd - un sunet vine de la fiecare... E ca și cum păcatele tale, vechi de ani, sunt curățate de wudu, este ca și cum păcatele tale interioare ar fi curățate de lacrimile tale. O singură dată îmi amintesc că ne-am prostrat și am întrebat „nu ne vom ridica?” Făcusem douăzeci și trei de rugăciuni către Dumnezeu - în mod normal sunt 3. Nu m-am rugat astfel niciodată în viața mea.35

Acea experiență de rugăciune cu Fethullah Gülen din Izmir a dus la o viață de angajament față de Hizmet pentru această persoană. El, fiul său și nepoții lui - toți pe care i-am cunoscut într-o vizită în 2015, au fost recunoscători pentru asocierea lor cu Hogeaefendi. Au susținut financiar Hizmet-ul. Avea chiar și o colecție frumoasă de suveniruri de la Fethullah Gülen. Totuși, loialitatea lor față de cel care le arătase cum să trăiască o viață de rugăciune a costat. În 2016, el a fost unul dintre miile de persoane arestate și aruncate în închisoare, în urma așa-numitei lovituri de stat. Delictul pe care l-a comis el? Era un asociat al unui „terorist”.

„Nu m-am rugat astfel niciodată în viața mea!”

Postări recente

留言

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur