Opresiunea (din nou), sfârșitul unei vieți și speranța pentru viitor

10 oct. 202231 min de citit

Opresiunea (din nou), sfârșitul unei vieți și speranța pentru viitor

O predică din anii '90 oferă fără îndoială răspunsul la opresiunea politică. Fethullah Gülen a spus:

Am făcut o promisiune lui Dumnezeu. Am ajuns pe drumul de piatră. Nu vom da înapoi. Dacă ne întoarcem, suntem trădători. Să fie aceasta cântecul nostru. Atunci distanța nu va însemna nimic. Atunci vor fi pavate drumurile. Atunci vor fi traversate podurile care nu pot fi traversate. Atunci, acei munți și acele dealuri își vor înclina capul și vor spune: „continuați, continuați!” Vor deveni mici. Și chiar dacă avem un destin nedrept și prieteni nedrepți; chiar dacă simțim ura superputerilor... am făcut o promisiune. Nu vom da înapoi.119

O astfel de convingere nu provenea doar din viziunea politică. Provenea din credința religioasă.

Acea credință, aprofundată printr-un studiu constant, a format modul în care Fethullah Gülen a văzut și a interacționat cu lumea. A-și reduce viața la politică ar fi să se lipsească de dinamica centrală. Uneori credința sa îl conducea la judecăți severe, chiar apocaliptice. Adesea, de fapt, folosirea judecății apocaliptice a lui Gülen a fost îndreptată spre eforturile de a reduce viața la simple probleme materiale: „În opinia mea”, a spus el într-o discuție din 2004, la scurt timp după ce un cutremur a zguduit Indonezia și a stârnit un tsunami puternic:

Dacă există pe pământ vreun dezastru mai mare decât inundațiile, cutremurele și incendiile, acela este reprezentat de oamenii cuprinși de nepăsare și... care nu percep importanța relației lor cu Creatorul lor. Mai devreme sau mai târziu, soarele se va prăbuși cu siguranță. Stelele se vor întuneca și vor cădea. Mările vor fierbe. Spiritele vor fi una cu trupurile lor. Se va deschide cartea înregistrării faptelor. Cerul va cădea. Iadul va arde. Raiul se va apropia. Fiecare va vedea ce a realizat. Toate acestea se vor întâmpla. Este inevitabil. Sunteți pregătiți pentru asta?120

Demagogii religioși foloseau uneori raționamente similare pentru a stârni violența împotriva unui inamic sau a altuia sau pentru a manipula ascultătorii vulnerabili în angajamente facile.

Dar scopul lui Gülen a fost mai înalt. Critica lui era spirituală. În ea politica a fost incontestabil o țintă subordonată:

Omul modern [cuvântul turcesc inițial este insan, care înseamnă „om”], care își consumă energia în căutarea avantajelor materiale tranzitorii, se irosește pe sine și toate sentimentele mai nobile, cu adevărat umane din adâncul ființei sale. Nu mai este posibil să găsim printre resursele sale nici seninătatea care provine din credință, nici toleranța ori profunzimea spiritului permise de cunoașterea lui Dumnezeu, nici urmele iubirii și ale bucuriilor spirituale. Acest lucru se întâmplă pentru că el cântărește totul pe cântarul avantajului material, al confortului imediat și al mulțumirii poftelor trupești și se gândește doar la cum își poate spori profitul sau ce va cumpăra și vinde și unde și cum se va distra. Dacă nu este în măsură să-și satisfacă poftele prin mijloace legale, el nu ezită să recurgă la mijloace ilegale, oricât de josnice și înjositoare ar fi.121

Astfel de oameni ar fi putut chiar să pretindă că sunt evlavioși. Astfel de oameni pot apărea frecvent la rugăciunile de vinerea. Cu toate acestea, ei sunt așa cum i-a descris Gülen, „Nero moderni”. Imaginile pe care le-a folosit pentru a descrie acești „Nero moderni” erau atât de intense pe cât erau de tulburătoare:

Există cei care, deși au fost învinovățiți de vindecarea nenorocirilor națiunii, au fost prea mult timp obișnuiți să-i pădeze pe alții, să adulmece în căutare de sânge de băut și seacă venele națiunii. Există cei obligați să tacă în fața oricărui dezastru... Privesc și mă întreb, într-o profundă suferință, printre lacrimi amare de furie.122

Vampirii care sug sângele se vor deghiza ca vindecători naționali. Aceasta a fost o viziune apocaliptică; o viziune asupra finalului. Dar a fost și un comentariu cu privire la evoluțiile politice din Turcia contemporană. Atunci când a fost întrebat despre opinia sa cu privire la evoluțiile din Turcia din 2010 și despre căderea guvernului în autoritarism, primele cuvinte ale lui Fethullah Gülen au fost pur și simplu: „Am fost foarte întristat”. 123

Istoria contemporană, care pentru unii istorici este ceva din secolul trecut, este o chestiune complicată. Evenimentele care se desfășoară în con- tinuare fac ca efectul, continuitatea și discontinuitatea să fie neclare. Cele mai multe scrieri istorice depind de trasarea unor traiectorii de semnificație care devin clare doar prin retrospectivă. Câștigătorii, pierzătorii, supraviețuitorii, victimele, eroii și ticăloșii devin vizibili doar cu trecerea timpului. Ceva precum o recunoaștere a acestei realități este evidentă în gândirea lui Gülen, deși el a tins constant spre un orizont mai vast:

Suntem pe punctul de a trăi o nouă primăvară. Pământul este plin de cu șiroaie de apă, semințele se mișcă încolțind în viață, la fel și șerpii veninoși. Vom vedea cine este de partea primăverii și cine de a iernii. Cine va alerga după chilipiruri și cine se va scufunda în adâncime pentru a căuta [perle]. Cine se va lăuda cu bunurile lor ușor de pierdut și cine va merge dincolo de ei înșiși și de lume, ajungând la eternitate. Toți vom vedea. Vom vedea cine se va topi ca ceara în fața puterii transformatoare a lumii și cine poate schimba învârtirea acestei roți fără milă... Timpul va arăta care dintre noi vom învinge în lupta sa.124

Timpul, în acest pasaj și în gândul lui Fethullah Gülen, nu însemna doar trecerea vieții individuale sau chiar a regimurilor politice. Limbajul lui Gülen a evocat în mod intenționat prima grădină. În această grădină, profetul Adam s-a luptat cu un șarpe otrăvitor. Toată lupta umană era legată de acea luptă. Șirul cauzelor și efectelor care s-au pornit în această problemă a Timpului a fost lung.

Așadar, pentru a ne concentra asupra evenimentelor din Turcia din ultimii ani și rolul lui Fethullah Gülen de cauză, efect, ticălos, erou, câștigător sau pierzător - ar însemna să reducem sensul și semnificația vieții sale la ceva precum ceara; relații efemere un fel meschin de putere. Totuși, desigur, Gülen a avut lucruri de spus despre procesele Ergenekon și Sledgehammer din 2008 - 2011. Aceste procese au știrbit autoritatea armatei turce și au permis musulmanilor aparent devotați să sprijine un prim-ministru aparent democrat, pe Erdoğan. Și desigur, Gülen a avut comentarii cu privire la incidentul Mavi Marmara sau Gaza Flotilla din 2010 - în moduri care l-au enervat pe prim-ministru și au declanșat explozii antisemite împotriva lui Gülen. Și bineînțeles, Gülen s-a simțit obligat să vorbească despre protestele din Parcul Gezi din iunie 2013, mai ales după ce prim-ministrul a ordonat fie înăbușite violent izbucnirile spontane, chiar anarhice, de protest împotriva planurilor premierului de a construi un centru comercial pe unul dintre ultimele spații verzi din centrul orașului Istanbul. În mod firesc, Gülen a avut comentarii pe marginea anchetei de corupție care a expus deficiențe și lăcomie în rândul fiilor și al asociaților apropiați ai lui Erdoğan, în decembrie 2013. Și, în sfârșit, Gülen a vorbit desigur despre afirmația - repetată de mulți ca și cum ar fi fost dovedită, în ciuda niciunei probe care să o susțină - că, de asemenea, a orchestrat o lovitură de stat eșuată de pe 15 iulie 2016. Dar, mai des decât aceste declarații publice despre opresiunea politică - la care trebuie să privim pe scurt, Fethullah Gülen s-a rugat, a predicat, a predat și s-a implicat în consultări. În tot acest timp, el a căutat să încurajeze oamenii inspirați de el să trăiască prin speranță. El i-a îndemnat să îmbine știința și credința în educarea generațiilor viitoare. El i-a implorat să lucreze pentru a pune capăt sărăciei, promovând dreptatea și sprijinind întreprinderile sociale. El le-a recomandat să încline spre prieteni pe insule de pace din întreaga lume, unde, prin dialog, ar putea experimenta cel puțin licăriri ale unei armonii care arată înspre un paradis etern.

Între 2008 și 2016, armata turcă - a doua cea mai mare forță din NATO - și de mult timp susținătorul instituției seculare pe care Atatürk a construit-o, a fost în mare măsură subminată ca forță din viața politică turcească. În multe feluri, având în vedere istoria repetatelor lovituri de stat, aceasta a fost o dezvoltare benefică și necesară. Printr-o serie de procese, armata a fost îngenuncheată de statul de drept. Procesele au fost numite Ergenekon și Sledgehammer, care au fost numele comploturilor prin care ofițerii militari și civilii asociați au efectuat operațiuni penale clandestine împotriva minorităților religioase și etnice și ar fi conspirat să răstoarne guvernul AKP. Câteva sute de persoane au fost acuzate și trimise în judecată prin procesele Ergenekon și Sledgehammer. Majoritatea au fost declarați vinovați și închiși. Mulți dintre ei erau ofițeri militari în vârstă. Procesele i-au fascinat pe turci, care au văzut clar că roata timpului se învârtește. Pentru mulți turci, procesele au confirmat că a existat în cadrul guvernului ales democratic un „stat profund” conspirativ legat de militarii care au încercat să tragă șirul marionetelor politice. Pe măsură ce au continuat procesele, observatorii atât din interiorul, cât și din afara Turciei au început să-și pună întrebări cu privire la calitatea probelor împotriva plutonierilor și despre modul în care dovezile au fost asigurate (de exemplu, prin intermediul interceptărilor telefonice). Când au fost pronunțate verdictele de vinovăție, unii au speculat că Gülen - prin intermediul judecătorilor și al poliției care îi erau îndatorați - fusese „creierul” din spatele întregii operațiuni. În mod clar, Gülen suferise în trecut din cauza militarilor. În mod clar, Gülen nu era un fan al secularismului strict. Așadar, în mod clar, el trebuie să fi luat aceste măsuri pentru a-i supune pe militari și pe tovarășii săi de drum.125

Însă nu exista nicio dovadă a implicării lui Gülen. Declarațiile sale publice au negat direct zvonurile despre implicarea sa. Și să fi fost implicat într-o astfel de intrigă politică - care se presupune că a fost condusă dintr-un sat din America - ar fi contrar principalului traseu al vieții și gândirii sale. După cum a spus-o după eveniment și după ce s-a zvonit că este „creierul” din spatele multor presupuse comploturi: „Dacă [oamenii] caută creierul Mișcării Hizmet, aș spune că este solidaritatea și protecția pe care Dumnezeu le dăruiește prin consultare... Mișcarea Hizmet nu depinde de nicio putere sau un actor trecătoare și muritoare; a făcut progrese, deoarece Dumnezeu a fost milostiv”.126 Aceasta nu a fost doar o retorică pioasă, cu o notă de satiră; așa cum au arătat secțiunile anterioare ale acestui capitol, a fost și corect din punct de vedere istoric; consultarea a fost crucială pentru succesul Mișcării. Cu atât mai mult, fără îndoială, Ergenekon și Sledgehammer au fost proiecte guvernamentale cu scopuri politice. Acestea au fost conduse prin sistemul judiciar, cu aprobarea departamentului executiv și al celui legislativ. Cineva ar putea crede că cei responsabili de aceste departamente sunt responsabili de acțiunile celor aflați sub jurisdicția lor, nu un imam care își are reședința în Pennsylvania. Orice altă ipoteză ar avea nevoie de dovezi clare pentru fi susținută. Atunci, după părerea lui Gülen, acuzațiile potrivit cărora Hizmet se afla în spatele lui Ergenekon și Sledgehammer erau niște strategii. Funcționarii guvernamentali au scăpat de Hizmet să se protejeze de oprobriul public pe care procesele l-ar fi putut stârni (armata era încă populară), iar oficialii l-au făcut pe Gülen țapul ispășitor ca să mențină sprijinul pentru guvernarea lor în rândul celor din armată, care nu au fost acuzați de complot pentru lovitura de stat și au continuat să lucreze. „Acei [oficiali guvernamentali] care se lăudau în spatele ușilor închise”, a scris Gülen, „despre «obligarea militarilor să se supună civililor» sau «terminarea supravegherii militare»”, când au trecut dincolo de ușile închise, „au spus autorităților militare: «Am rezolvat această problemă, dar Mișcarea Hizmet o împiedică”.127 Acest lucru nu ar fi fost, din păcate, prima dată când politicienii au declarat lucruri diferite în fața unui public diferit. Declarația publică a lui Gülen despre procese a fost că, în cazul în care au existat infracțiuni comise de oficialități militare, acestea ar trebui să fie trase la răspundere. Dar a lăsat deschisă și ușa pentru clemență și compasiune:

Prietenii mei mi-au văzut de nenumărate ori ochii plini de lacrimi, văzând acești ofițeri militari pensionari erau reținuți. „Măcar de nu se confruntau doar oamenii care poartă această uniformă onorabilă cu această situație”, am spus. Însă nu sunt în măsură să intervin în legile în vigoare sau să fac vreo sugestie în acest context. O lovitură de stat este o acuzație serioasă, iar autoritățile judiciare ar trebui, în conformitate cu regulile care le guvernează, să-i tragă la răspundere pe cei responsabili. Dar poate că ar fi putut fi găsit o cale legală, luând în considerare vârsta sau starea medicală a persoanelor cu o vârstă înaintată și obișnuite să fie tratate cu respect toată viața. Așa simt. A fost întotdeauna așa. Este într-adevăr contrar faptelor să se afirme că Mișcarea Hizmet i-a pus în poziția respectivă.128

Pe scurt, „ei [guvernul] au încercat să dea vina pe Mișcare pentru ceea ce au făcut ei de fapt”.129 Erdoğan a recunoscut atât: „Eu sunt procurorul acestor procese”, a spus el. El a dat procurorilor mașini blindate pentru a-i proteja când merg și când pleacă de la tribunal.130

Cu toate acestea, în Turcia a apărut o relatare care a avut ca scop atât calmarea opiniei publice, cât și pentru îmblânzirea armatei: învinovățirea Mișcării Hizmet. „Tendința răspândită în perioada aceasta este să folosim Mișcarea Hizmet ca țap ispășitor în cazul oricărui eveniment inexplicabil”, a explicat Gülen. Conform multora, inclusiv unora care ar fi trebuit să cunoască mai bine, „güleniștii” au creat un „stat profund”. Ei „s-au infiltrat” în poliție, justiție sau armată, unde au conspirat să preia controlul politicii turce. Ceea ce această reducere convenabilă a omis a fost faptul că oamenii inspirați de Gülen s-au „infiltrat” de asemenea în producția de mobilă, textile, electronice, activitatea bancară și, desigur, educație, edituri, tele- viziune, asistență medicală și muncă de binefacere. Formularea de „in- filtrare”, repetată de jurnaliști peste tot, precum formularea de „complex” folosită pentru a descrie centrul de retragere al lui Gülen, reflectă lene intelectuală. A fost inerent părtinitoare. „Infiltrarea” a sugerat o intenție clandestină sau neplăcută - dovezi reale ale unor lucruri care nu s-au întâmplat niciodată și nu se vor întâmpla niciodată, cu excepția cazului în care am interpretat complet greșit însemnările istorice.

De fapt, oamenii din Hizmet au mers în general acolo unde se găseau locuri de muncă și unde le erau apreciate aptitudinile - la fel ca majoritatea oamenilor din lume. Și da, au participat la roluri legate de politică - polițiști, judecători, soldați, chiar membri ai Parlamentului. Dar au făcut acest lucru ca oameni încurajați de Gülen să-și folosească propriile raționamente și abilități de expert. Faptul că aveau, de asemenea, legătură și erau răspunzători de alții într-o comunitate condusă din punct de vedere etic, prin istișare, ar fi trebuit să fie un lucru bun, echilibrat, pentru că acea comunitate era destinată explicit și intenționat statului de drept, justiției, drepturilor omului și servirii comunității. Cu atât mai mult, având în vedere că oamenii din Hizmet au fost, ca membrii altor grupuri musulmane sau minorități din Turcia, persecutați de poliție, justiție și armată de zeci de ani, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că unii oameni inspirați de Gülen au căutat să participe și să reformeze acele organizații care îi persecutaseră. Până la urmă așa ar trebui să funcționeze democrația. Oamenii participă sau democrația piere. La un moment dat, teoria conspirației s-a ridicat pe un teren cu adevărat sacru în rândul publicului turc. Au circulat zvonuri potrivit cărora oamenii apropiați de Gülen complotau să preia Fenerbahçe - una dintre cele mai populare echipe de fotbal din Turcia. Nu era nimic adevărat în aceste zvonuri - și Gülen a răspuns oarecum cu amuzament că, deși îi plăcea Fenerbahçe, se bucura și când echipa Galatasaray câștiga în Campionatele Europene și, de asemenea, a sperat că Beșiktaș, Trabzonspor și „celelalte echipe ale țării vor avea mare succes”.131 Poate că era politician.

Totuși, mai grav, în 2010, a avut loc un incident care a adâncit ostilitatea guvernului față de Gülen și Hizmet. Pe 27 mai 2010, o flotilă umanitară formată din șase nave care transportau alimente și consumabile medicale a navigat din Turcia spre Fâșia Gaza din Palestina. La vremea respectivă, Israelul bloca Gaza în represalii pentru atacurile cu rachete. Ca navă aflată la comandă, Mavi Marmara s-a apropiat de Gaza pe 31 mai, comandanții israelieni s-au îmbarcat și s-au angajat într-o bătălie care a avut ca rezultat moartea a zece turci. Protestele din Turcia a fost consi- derabile; relațiile diplomatice au fost suspendate și s-a declanșat confrun- tarea militară directă.132 „A sosit momentul ca Israelul să plătească poziția sa pe care o vede ca fiind deasupra legilor internaționale și ignoră conștiința umană”, a spus ministrul de externe Ahmet Davutoğlu. „Primul și cel mai important rezultat este că Israelul va fi lipsit de prietenia Turciei”.133 Gülen nu a fost de acord cu acest lucru. Într-o poveste publicată pentru prima dată în Wall Street Journal, Gülen a numit pur și simplu „urâtă” confruntarea Mavi Marmara, videoclipul pe care îl văzuse la televizor.134 El a pus sub semnul întrebării legalitatea flotilei. Cei care au organizat o confruntare atât de directă cu Israel au dat dovadă de „un gest sfidător de autoritate” . Și el a sugerat că această confruntare „nu va duce la rezultate fructuoase”. Chiar mai direct și cu o doză puternică de bun simț, el a susținut că „dacă doriți să livrați ajutoare într-o țară, ar trebui să căutați acordul autorităților din țara respectivă”. O astfel de recomandare a fost în concordanță cu sprijinul înde- lungat al lui Gülen pentru suveranitatea guvernamentală și cu dorința sa declarată pentru pace. Oricare ar fi nevoia umanitară - și a fost substanțială în Gaza - astfel de provocări ar putea duce la război. Și, în sfârșit, în concordanță cu poziția sa publică ca susținător al dialogului, Hogeaefendi a fost îngrijorat că incidentul ar dăuna relațiilor dintre musulmani și evrei și, indirect, ar dăuna relațiilor dintre Turcia și Statele Unite ale Americii.135

Furtuna media ce a urmat era previzibilă, având în vedere înclinarea islamistă a regimului turc și ostilitatea profundă față de Israel din partea poporului turc. Jurnaliștii, cetățenii și politicienii au simplificat poziția nuanțată a lui Gülen prin a spune că imamul „a ținut cu Israelul”. În special, prim-ministrul Erdoğan nu a fost mulțumit. El a spus despre afirmația lui Gülen, potrivit căruia cei care au organizat flota ar fi trebuit să ceară mai întâi acordul autorităților: „Ce a spus? «Nu au primit permisiunea de la autorități.» Cine este [această] autoritate? Oare sunt cei pe care îi iubesc din Sud [adică evreii] sau noi? Dacă noi suntem autoritatea, am dat deja permisiunea. Dar [autoritatea] este Israelul pentru ei”.136 Mulți turci au repetat această insultă antisemită pe rețelele de socializare și în ziare, unde Gülen a fost etichetat ca „zionist” sau chiar ca un pion al serviciile secrete israeliene, Mossad”.137 Nu este surprinzător, chiar și anumiți oameni din Mișcarea Hizmet au fost neliniștiți și/sau nu au fost de acord cu comentariile lui Gülen. Cu toate acestea, Gülen nu s-a retras și nu și-a schimbat poziția.138 Principiul general pe care l-a invocat a fost acela că „este imposibil să faci față ilegalității bazându-te pe mijloace ilegale”.139

Oricât ar fi fost Gülen de principial, opoziția față de Hizmet câștiga forță populistă. Într-un articol profund și clarvăzător din 2010, jurnalistul Mehmet Ali Birand, străin de Hizmet, a prevăzut cum „a fost creat un nou mit pentru Turcia - mitul puterii Hizmet”. După cum a văzut Birand, influența lui Gülen a fost exagerată dincolo de dimensiunile sale reale. Acesta era un pericol pentru Gülen, era un pericol pentru oamenii apropiați de Gülen și era un pericol pentru Turcia. Conspirațiile despre influența Hizmet în politică erau înclinate către: „Fiecare dezvoltare din Turcia este atribuită Mișcării... Ergenekon, Sledgehammer etc... Par să se găsească peste tot”. Acest lucru contrazicea faptele, s-a opus Birand, și nu a constituit decât zvonuri și legende - deși oameni puternici „umflau aceste acuzații”. Birand a recunoscut că influența lui Gülen a crescut din 1970-2010 și că Mișcarea „a funcționat cu succes”. Dar a văzut că în efectul Mișcării devenise „prizonierul propriului mit al puterii”, chiar dacă Gülen și oamenii din Mișcare nu fuseseră cei care porniseră acel mit. Și Birand a prevăzut pericolul pe care oamenii din Mișcare nu au reușit să îl vadă. Articolul lui era un avertisment, de către cineva din afară, căruia cel puțin „nu-i displăcea Mișcarea Hizmet”. „Nu par să știe”, a spus Birand despre Gülen și oamenii din Hizmet, „cât de periculos a devenit acest mit”.140

Primul ministru știa, de când a creat în mare parte mitul și l-a exploatat în urma unui alt conflict, și anume protestele din Parcul Gezi din iunie 2013. După cum se știe, începând cu 27 mai 2013, tinerii (majoritatea) s-au adunat în Parcul Gezi din Istanbul pentru a protesta împotriva unui centru comercial care urma să se construiască în locul unui parc. Clădirea ar fi distrus unul dintre puținele spații verzi rămase în centrul orașului Istanbul. Forțele de ordine au încercat să înăbușe protestul cu tunuri de gaze lacrimogene și apă, dar în schimb, acesta s-a mărit zilele următoare de la un grup mic de câteva sute de oameni la adunări de mii de oameni, nu numai în Istanbul, dar în orașele din toată Turcia. În același timp, nemul- țumirile protestatarilor s-au înmulțit și au ajuns să includă restricțiile re- cente asupra libertății presei, restricțiile în ceea ce privește accesul la inter- net, restricțiile la vânzările de alcool și, în special, brutalitatea poliției și transformarea din ce în ce mai autoritară a guvernului Erdoğan. Protestatarii au ocupat parcul, au locuit în corturi și - ca o listă scurtă a grupurilor implicate - au organizat zone de campare pentru „comuniști, anarhiști, socialiști, naționaliști, LGBT, ecologiști, kurzi, musulmani și microbiști” (jucători faimoși de la mai multe echipe și-au exprimat sprijinul pentru proteste). Conflictele cu poliția au oscilat mai bine de o lună, în mare parte în Istanbul, dar și în alte orașe turcești. Prim-ministrul Erdoğan i-a ridiculizat pe protestatari drept „bandiți” sau „jefuitori” (çapulcu) și a refu- zat să negocieze cu ei. Unsprezece protestatari au murit, majoritatea în urma unei hemoragii cerebrale, după ce au fost loviți de canistrele cu gaze lacrimogene. Unul dintre ei, un băiat de 14 ani, pe nume Berkin Elvan, a devenit oarecum o celebritate deoarece a stat în comă aproape un an. Mii de oameni au fost răniți. Hashtag-ul #occupyGezi (ocupați Gezi) a asociat protestul cu mișcări în masă similare care au avut loc petrec în orașe din Statele Unite ale Americii și Europa.141

Comentariile lui Gülen nu au fost ample, dar au susținut drepturile protestatarilor de a se aduna, de a-și exprima gândurile și de a lupta pentru anumite cauze. Gülen a încercat să evite partizanatul, apărând totodată drepturile omului pe care le-a sprijinit întreaga sa viață. Reacția brutală a guvernului la proteste, a susținut Gülen, a amplificat „războiul și ura”. În loc să trimită forțele de ordine, prim-ministrul ar fi trebuit să se consulte cu (surpiză!) protestatarii, sau cel puțin „să nu-i desconsidere” și să îi jig- nească.142 Prim-ministrul, în mod firesc, nu a primit cu amabilitate aceste sugestii. El a început să critice cu înverșunare pe Gülen și Hizmet, susținând că au fost în spatele protestelor și, în cele din urmă, apelând la jignirea lui Gülen și a celor inspirați de el prin cuvinte ca: „perverși”, „hașișiun”, „trădători”, „spioni”, „mai răi decât șiiții”, „lipitori” și multe altele.143 Totuși, într-un interviu după ce protestele se liniștiseră într-un fel, Gülen a susținut că:

Acesta nu este o dispută între Partidul AK și Mișcarea Hizmet. În ultimii ani, a avut loc o regresie gravă a drepturilor și libertăților fundamentale. Limbajul jignitor și subversiv folosit de politicieni face ca fiecare segment social să devină „celălalt” și să polarizeze societatea... [Astfel], am obiectat cu privire la descrierea pro- testatarilor drept çapulcu (bandiți)... Cu toate acestea, nu suntem și nu vom fi un partid politic. Prin urmare, nu suntem rivalul niciunei părți politice. Ne poziționăm la distanță egală de toată lumea. Cu toate acestea, facem publice speranțele și preocupările noastre cu privire la viitorul țării noastre. Cred că acesta este unul dintre drepturile noastre cele mai naturale și democratice. Nu înțeleg de ce unora nu le place să ne bucurăm de acest drept democratic al nostru. A le spune oamenilor aflați la cârma țării „Am ideile acestea și acestea” nu ar trebui să fie o infracțiune. În democrațiile dezvoltate, persoanele și organizațiile societății civile își răspândesc în mod liber opiniile și criticile cu privire la problemele politice ale țării și nimeni nu își exprimă îngrijorarea în acest sens.144

Exprimarea acestei speranțe nu a vindecat însă relațiile dintre Hizmet și regimul Erdoğan.

În decembrie 2013, lucrurile s-au agravat. O anchetă de corupție - pentru acuzații de licitații frauduloase în contracte încheiate cu statul, luare de mită și spălare de bani, a condus la arestarea, pe 17 decembrie, a zeci de persoane, inclusiv fiii a trei miniștri din guvernul lui Erdoğan. Printre cei inculpați s-a numărat Süleyman Aslan, rectorul Halkbank, banca deținută de stat, și omul de afaceri iraniano-turc Reza Zarrab.145 Toate celelalte persoane care au fost arestate aveau legături strânse cu guvernul AKP al lui Erdoğan. Arestările păreau să-l ia prin surprindere pe prim-ministru, însă a doua zi a început să concedieze oameni, lucru care avea să continue în anii următori. Cu toate acestea, el nu a concediat oficialii implicați în corupție - deși unii și-au dat demisia. În schimb, el a catalogat ancheta drept „ope- rațiune murdară” și a concediat poliția, judecătorii și birocrații care au demarat și au condus ancheta și rechizitoriile. Au apărut câteva voci care au protestat. Potrivit raportului The Guardian, „vicepreședintele partidului Mișcarea Naționalistă (MHP), Oktay Vural, a numit demersul o «lovitură împotriva statului de drept». El a adăugat: «Nimeni nu va putea să acopere această rușine. Lăsați funcționarii publici să își facă treaba.»” Asemănător, liderul partidului pro-kurd Pace și Democrație (BDP), Selahattin Demirtaș, a numit concedierile „o intervenție în ancheta privind corupția”.146 Deloc surprinzător, din cauza faptului că a acuzat prim-ministrul de obstruc- ționarea justiției, la momentul oportun, însuși Demirtaș a fost închis de Erdoğan, fiind acuzat că ar fi „terorist”. Pe 25 decembrie 2013, un al doilea val de acuzații i-a implicat pe fiii lui Erdoğan, Bilal și Burak. Dar acuzațiile nu au fost cercetate niciodată. Poliția și procurorii implicați au fost concediați. Cercetările au rămas blocate, urmând să fie reluate doar în instanțele americane, în 2016. Acolo, Reza Zarrab a făcut o înțelegere în schimbul declarației că este vinovat, iar Hakan Atilla, un oficial al Halkbank, a fost, de asemenea, găsit vinovat. Sute de ore de interceptări telefonice au arătat implicarea lui Erdoğan în acest caz, care a demonstrat modul în care Turcia a folosit tranzacțiile de aur pentru a evita sancțiunile U.N. împotriva Iranului. Tranzacțiile i-au îmbogățit pe Zarrab și pe asociații săi și, după câte se pare, i-au îmbogățit pe Erdoğan și pe membrii familiei sale.147 În urma procesului, ziarul Washington Examiner a sugerat că Erdoğan „este poate cel mai corupt conducător al Turciei”, care înseamnă ceva. În orice caz, ceea ce era clar era faptul că un aliat NATO a subminat intenționat interesele Statelor Unite ale Americii și a ocolit hotărârile U.N.148 Turcia devenea un stat corupt.

Desigur, având în vedere cât de eficient a funcționat tactica în procesele de la Ergenekon și Sledgehammer, Erdoğan a învinovățit Hizmet- ul și pe Gülen că au „pus stăpânire” pe anchetele de corupție. Această tactică se afla chiar printre strategiile lui Putin, după cum a descris-o jurnalistul Melik Kaylan: o desfășurare strategică de „indicarea spre ina- mici, valuri de conspirații, distrageri planificate, cetățeni confuzi, instituții publice politizate, economii organizate în piramidă, conduse de oligarhi”.149 Gülen a răspuns cu exasperare:

Unele persoane și grupuri continuă să arunce acuzații nefondate spre Mișcarea Hizmet, deși am formulat numeroase refuzuri, explicații și corecții. Așa cum am menționat anterior, unii procurori și poliția judiciară aflate în serviciul lor au pus în aplicare obligațiile impuse de lege, dar se pare că nu știau că este un delict să prinzi infractorii!... [Și apoi] oficialii care au condus cercetarea din 17 decembrie și mii de oficiali care nu aveau nimic de-a face cu cercetarea au fost trimiși în exil și relocați. Au fost persecutați, iar drepturile familiilor lor au fost încălcate. Apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, unii au început să acuze Mișcarea Hizmet... Am mai spus acest lucru. Nu am nicio legătură cu cei care au organizat aceste operațiuni. Am afirmat în repetate rânduri că nu cunosc pe niciunul, dar ei [guvernul și presa] susțin în continuare că acești procurori și polițiști au o legătură cu mine... [Apoi] Turcia a lansat o represiune asupra celor care au investigat corupția, în locul celor care s-au angajat în practici corupte.150

Era ca ceva din Kafka, Orwell sau Rusia anilor 1930.

Gülen a încercat din nou să încadreze uneltirile politice într-un orizont mai larg de justiție. Nu era în joc doar această viață:

Dacă există acte de luare de mită, furt, clientelism, manipulare a licitațiilor etc., ce contravin intereselor națiunii și dacă aceste acte sunt acoperite, Dumnezeu ne va trage la răspundere pentru ele. Dar se pare că unii oameni au alimentat anumite așteptări... Dacă printre cei care au condus investigațiile cu privire la corupție s-ar afla unii oameni care ar putea avea legătură cu Mișcarea Hizmet, trebuia să le spun acestor oameni: „Închide ochii în fața acuzațiilor de corupție?” Mi se pare că unii oameni se așteptau ca eu să fac asta... Cum pot spune ceva care mi-ar periclita viața de apoi? Cum altfel pot acționa?... Predic de vreo 60 de ani. Întotdeauna am spus același lucru. Aceasta să fie moștenirea mea. Permiteți-le fraților și surorilor mele să simtă afecțiune față mine - deși eu nu o merit - să se îndepărteze la kilometri distanță de astfel de practici corupte și să nu închidă ochii în fața acestui gen de practici. Lăsați-i să facă tot ce se impune conform legii.151

Gülen avea dreptate că, de fapt, a predicat aproximativ 60 de ani - lăsând o evidență destul de clară a declarațiilor publice în sprijinul statului de drept. Ceea ce nu a spus despre moștenirea sa este că a demonstrat nu numai prin cuvintele sale, ci și prin viața acelor profesori, antreprenori și organizatori ai comunităților din jurul lumii, toți non-violenți, care au fost inspirați de el.

Și nu era ca și cum persecuția ar fi fost ceva nou pentru el. El a mai suferit opresiune înainte și nu a reacționat niciodată prin implicare în intrigi politice. De ce ar reacționa în acest fel acum, contrazicând întreaga activitate a vieții sale, de parcă ar fi fost cumva vrăjit de putere (din exislul sau în Pennsylvania) și ar fi decis să se implice în politica turcă? „Am trecut prin aceste lucruri de mai multe ori”, a amintit el:

Am fost condamnat la șase luni și jumătate de închisoare sub acuzația de „pătrundere în sistemul de stat” la momentul memo- randumului militar de pe 12 martie 1971... [Atunci] în urma loviturii de stat militare din 12 septembrie 1980, autoritățile m-au urmărit șase ani ca și cum aș fi fost un criminal. S-au făcut raiduri. Prietenii noștri au fost hărțuiți. Într-un fel, a devenit un fel de stil de viață pentru noi să trăim sub supraveghere constantă, într-o atmosferă de lovitură de stat. Ceea ce trăim astăzi este de 10 ori mai rău decât ceea ce am trăit în timpul loviturilor militare. Dar, în ciuda tuturor lucrurilor, nu mă plâng. De data aceasta, ne confruntăm cu un tratament similar, dar din partea civililor care credem că au aceeași credință ca și noi. Ar trebui să recunosc că asta ne doare și mai mult. Tot ce putem face este să spunem: „Acest lucru va trece” și să ne păstrăm răbdarea.152

În fața persecuției, mesajul nu a fost de a contraataca, ci de a-și păstra încrederea. „Oferă bunătate în schimbul acțiunilor lor urâte”, a predicat el întotdeauna. „Nu încetați să faceți bine nici măcar față de cei care v-au făcut rău”. Să răspundeți cu rău la rău înseamnă un defect de caracter; opusul este noblețea”.153

Este posibil ca Gülen să fi căutat noblețe, dar Erdoğan căuta sânge. Chiar înainte de investigațiile despre mită, el a amenințat că va închide toate școlile de pregătire, dershane, precum FEM, prin care Hizmet reușise mobilizarea. În februarie 2014, și-a pus în aplicare amenințările. După cum a interpretat Gülen această mișcare, care nu viza doar școlile ce aparțineau de Hizmet, ci toate școlile pregătitoare din Turcia, a fost o încercare de „șantaj”. Erdoğan spera că Gülen să se adapteze și să-i fie complice sau, cel puțin, să rămână tăcut în fața corupției și a tentativelor sale de a acapara puterea. Închiderea dershane a fost ca un foc de avertisment asupra Hizmet-ului; o amenințare pentru instituțiile sale cele mai publice. Gülen nu intrat în joc. „Acum a devenit clar”, a spus el într-un interviu la începutul anului 2014,

că planul de închidere a școlilor pregătitoare nu este justificat în ceea ce privește îmbunătățirile sistemului de învățământ. Intenția evidentă este de a bloca activitățile educaționale ale Mișcării Hizmet. „Nu-ți trimite copiii la școlile lor și la școlile pregătitoare”, putem auzi că se spune la mitingurile electorale ale partidului de guvernământ. Cu alte cuvinte, intenția guvernului este de a începe cu școlile pregătitoare și de a continua cu școlile. Apoi vor încerca să se asigure că școlile Mișcării Hizmet din străinătate sunt închise.154

Așa s-a și întâmplat. Și a costat sursele de venit a mii de oameni, miliarde de bunuri și prejudicii aduse viitorului a nenumărați copii.

Apoi a venit 15 iulie 2016. A fost numită „lovitura eșuată”. Cu siguranță, a existat o mobilizare de vreun fel (incompetentă) între un procent mic al armatei. A existat de asemenea și o pierdere de vieți corespunzătoare, după ce prim-ministrul i-a îndemnat pe cetățeni să iasă în stradă. Și ghiciți cine a fost învinovățit atât pentru „lovitura eșuată”, cât și pentru viețile pierdute? De fapt, Gülen s-a confruntat cu o acuzație similară în 1997 - când se afla chiar în Turcia, avea legături cu politicienii și se afla în contact zilnic cu oameni pe stradă. În acel an, așa-numita „lovitură prin memorandum” a înlăturat guvernul lui Necmettin Erbakan; primul prim- ministru „islamist” al Turciei și mentorul lui Erdoğan. Gülen era supravegheat dinainte de lovitura de stat din cauza recomandării la adresa guvernului de a demisiona și organiza noi alegeri. Cei care doreau să-l asocieze cu evenimentul din iulie 2016 au arătat această legătură politică anterioară ca dovadă că trebuie să fi fost „în spatele” celei mai recente intrigi politice. Gülen a explicat că, de fapt, în 1991, a încercat să avertizeze oamenii din guvern cu privire la o lovitură de stat. „I-am explicat ministrului muncii, Necati Çelik, atmosfera de lovitură care se forma în acea vreme. Alaattin Kaya (fostul proprietar al cotidianului Zaman) și Melih Nural (un membru al consiliului de administrație al Universității Turgut Özal) au fost alături de noi în cadrul acelei întâlniri. «Ei intenționează să dea jos guvernul», am spus”. Guvernul Erbakan nu a luat nicio măsură. Aproximativ în aceeași perioadă, Gülen a mers cu aceleași preocupări la fostul prim-ministru, Tansu Çiller. Nici ea nu a luat măsuri. Așadar, „având în vedere că nu pot explica nimănui pericolul, am fost îndemnat să spun ceva pentru a evita un incident care ar duce la o posibilă lovitură de stat... Am încercat din greu să evit orice mișcare antidemocratică”. Cu toate acestea, militarii au preluat conducerea guvernului și „Mișcarea Hizmet a fost una dintre principalele ținte ale juntei... Orice afirmație contrară ar fi nedreaptă și eronată”.155 Dar povestea a fost că Gülen a „susținut” lovitura de stat reușită din 1997 și, prin urmare, a susținut și această lovitură eșuată în 2016.

Totul a distrus oarecum credința. Gülen fusese rănit de puciuri înainte. El s-a opus violenței întreaga sa viață. Locuia în Pennsylvania. Este cu adevărat posibil să fi orchestrat o lovitură de stat violentă acum? După cum a spus teologul Philip Clayton:

Ar fi necesară o grozavă teorie a conspirației pentru a face o legătură între Gülen și rebelii înarmați. De exemplu, ar trebui să spunem că toate învățăturile lui Gülen... au fost doar o prefăcătorie ipocrită. Toate afirmațiile sale conform cărora violența în numele religiei nu este niciodată justificată au fost doar o modalitate de a induce în eroare adversarii, în timp ce Gülen a orchestrat acțiuni politice violente, care aveau ca scop să-i pună pe el și pe urmașii săi la conducerea guvernului turc. El a predicat pacea doar pentru că el dorea cu adevărat război. Nu are sens.156

Ceea ce are sens este faptul că regimul Erdoğan, care aproape zilnic din 2012 și-a demonstrat tendințele nemiloase, corupte și violente, a văzut în transformarea lui Gülen un țap ispășitor o temă care a funcționat, de aceea a exploatat-o. Detaliile va trebui rezolvate de istorici aflați la o mai mare distanță față de conflict. Clayton, totuși, pune o întrebare generală pertinentă, care este poate potrivită aici: „De ce cei mai violenți oameni din lume îi acuză pe cei mai pașnici de violență?”157

În ceea ce-l privește Gülen, din centrul său de retragere din Pennsylvania, a scris un articol în The New York Times, publicat pe 26 iulie 2016, în care a scris:

În timpul tentativei de lovitură militară din Turcia din această lună, am condamnat-o [în limba turcă] în termenii cei mai puternici. „Guvernul ar trebui să fie câștigat printr-un proces de alegeri libere și corecte, nu prin forță”, am spus. „Mă rog lui Dumnezeu pentru Turcia, pentru cetățenii turci și pentru toți cei aflați în prezent în Turcia ca această situație să fie rezolvată rapid și în mod pașnic”.

În ciuda protestului meu fără echivoc, similar declarațiilor făcute de toate cele trei mari partide de opoziție, președintele din ce în ce mai autoritar al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, m-a acuzat imediat că am orchestrat puciul. El a cerut ca Statele Unite să mă extrădeze din casa mea din Pennsylvania, unde trăiesc în exil voluntar din 1999.

Nu numai că sugestia domnului Erdoğan intră în conflict cu tot ceea ce cred eu, dar este și iresponsabilă și greșită.

Filosofia mea - islamul global și pluralist, dedicat serviciului față de oamenii oricărei credințe - este antitetic revoltei armate. Timp de mai bine de 40 de ani, participanții la mișcarea cu care sunt asociat - numită Hizmet, cuvântul turcesc pentru „serviciu” - au susținut și și-au demonstrat angajamentul față de o formă de guvern care își dobândește legitimitatea din voința poporului și asta respectă drepturile tuturor cetățenilor, indiferent de părerile lor religioase, apartenențele politice sau originile etnice. Antreprenorii și voluntarii inspirați de valorile Hizmet-ului au investit în educație modernă și servicii comunitare în peste 150 de țări.

Într-o perioadă în care democrațiile occidentale sunt în cău- tare de voci musulmane moderate, eu și prietenii mei din Mișcarea Hizmet am luat o poziție clară împotriva violenței extremiste, înce- pând cu atacurile din 11 septembrie ale Al Qaeda, până la execuții brutale ale Statului Islamic și până la răpirile grupării Boko Haram...

De-a lungul vieții mele, am denunțat în public și în privat intervențiile militare în politica internă. De fapt, am recomandat democrația de zeci de ani. După ce am suferit patru lovituri militare în Turcia în patru decenii - și după ce am fost supus acestor regimuri militare de hărțuire și închisoare pe nedrept - nu mi-aș dori niciodată să mai îndure concetățenii mei un asemenea calvar. Dacă cineva care este aparent susținător al Hizmet-ului a fost implicat

într-o tentativă de lovitură de stat, el îmi trădează idealurile.158

În ciuda unor astfel de declarații, au existat cei din presa americană și din întreaga lume care au crezut și amplificat povestea guvernului Erdoğan.159 În ceea ce-l privește pe Erdoğan, după câteva ore a declarat lovitura de stat „un dar de la Dumnezeu”.160 Cel puțin, merită subliniat faptul că prin această afirmație, Erdoğan a dezvăluit că Dumnezeul său era un zeu al violenței. Un an mai târziu, la un miting masiv pentru a marca aniversarea „darului său de la Dumnezeu”, Erdoğan și-a dat seama cât de profund a fost devotamentul său față de această divinitate devoratoare: „Vom smulge capetele acestor trădători”, a țipat el de la pupitrul său din Istanbul.161

Între timp, Gülen, scriind în The Washington Post, a plâns o „Turcie pe care nu o mai cunosc”. „Turcia pe care am cunoscut-o cândva ca țară care transmite speranțe în drum spre consolidarea democrației sale și unei forme moderate de secularism, a devenit dominionul unui președinte care face tot ce poate pentru a aduna putere și a subjuga disidența”. Aici faptele l-au susținut pe Gülen. A doua zi după lovitura de stat, „guvernul a întocmit liste cu mii de oameni pe care i-au asociat cu Hizmet”. Legăturile pot fi doar circumstanțiale. Oamenii au fost concediați „pentru că au un cont bancar [la Bank Asya], [pentru] predarea într-o școală sau că lucrau pentru un ziar, pentru că au făcut donații la Kimse Yok Mu”. Cele mai simple legături ale oamenilor au fost considerate infracțiuni, iar guvernul a început sistematic „să le distrugă viața. Listele cuprindeau persoane decedate de luni de zile și persoane care lucrau la sediul european al NATO la acea vreme”.162 Acestea fiind spuse, din iulie 2016 până în martie 2018 (numărul de atunci a crescut, din moment ce opresiunea a continuat), Regimul Erdoğan a concediat prin decret de stat: 151.000 de oficiali de stat, incluzând profesori, manageri, polițiști, inclusiv peste 4.000 de judecători și procurori publici și 5.800 de medici universitari. De asemenea, guvernul a reținut peste 217.971 de cetățeni turci și a arestat 82.000, inclusiv 319 jurnaliști. 3.003 de școli, cămine, centre de îndrumare și universități au fost închise, împreună cu 189 agenții de presă - inclusiv ziare, reviste, televiziuni și posturi radio.163 Aceste numere sunt amețitoare. Dar ele indică o epurare de proporții staliniste, deși cu o patină post-modernă și post-adevăr (de exemplu, Erdoğan a susținut cândva că a închis doar „doi” jurnaliști).164 Între timp, multe dintre căminele Hizmet și centrele de meditații, acum au fost „redeschise” fie ca sedii AKP, fie au funcționat sub auspiciile unei agenții numite Türgev (numele complet a fost Türkiye Gençlik ve Eğitime Hizmet Vakfı, „Fundația pentru servicii de tineret și educație din Turcia)”.

Atât fiul, Bilal, cât și fiica lui Erdoğan, Esra Albayrak, se aflau în Consiliul de administrație al Türgev.165 Președintele s-a mutat în noul său palat (finalizat în 2014). Acesta avea 1.100 de camere. A fost construit cu un cost de 630 de milioane de dolari, o estimare care probabil este sub suma reală.166 Erdoğan fusese bine pregătit, se pare că ar profita de „darul lui Dumnezeu” pentru el.

De asemenea, ca o îndeplinire ironică a predicției lui Gülen despre comportamentul „modernului Nero”, a continuat să caute modalități de a-și satisface pofta de sânge în afara statului de drept. În martie 2017, The New York Times a povestit că Mike Flynn - un ofițer militar pensionat, care a lucrat pe post de consilier de politică externă în campania prezidențială a lui Donald Trump și apoi ca primul său consilier de securitate națională, a primit peste 500.000 de dolari de la guvernul Turciei în timpul campaniei pentru a demara o campanie de defăimare a lui Gülen și a Hizmet-ului.167 Aceste plăți către un oficial de campanie au fost, desigur, de o legalitate îndoielnică și, fără îndoială, imorale. Câteva zile mai târziu, Wall Street Journal a dezvăluit o poveste care descrie modul în care Flynn a discutat cu oficialii turci un complot prin care să-l răpească pe Gülen și să-l ducă înapoi în Turcia, în schimbul unei sume de 15 milioane de dolari - poveștile au fost mai mediatizate în noiembrie, datorită cazului de corupție a lui Zarrab, care se afla și el în desfășurare.168 Până atunci, desigur, Flynn fusese înlăturat din funcția de consilier pentru securitate națională. El nu și-a dezvăluit legăturile turcești, așa cum prevede legea, înainte de a-și asuma rolul în Agenția de Securitate Națională. Flynn devenise, de asemenea, o țintă a anchetei lui Robert Mueller cu privire la amestecul rușilor în alegerile lui Trump. Era precum un roman de John LeCarre - fără incertitudinea dramatică despre cine este răufăcătorul. Consecințele în viața a milioane de oameni din Mișcarea Hizmet nu au fost deloc ficțiune. După cum spunea Gülen în lamentarea sa: „Probabil că nu voi trăi să văd Turcia devenind o democrație exemplară, dar mă rog ca abaterea autoritară descendentă să poată fi oprită înainte de a fi prea târziu”.169

***

Într-unul dintre numeroasele sale discursuri adresate prietenilor, în timp ce problemele au început să se agraveze în Turcia, Fethullah Gülen a interpretat un pasaj celebru din Coran, în care scrie: „Orice bine care îți vine va fi de la Dumnezeu și orice rău care îți vine va fi de la tine însuți!”(4:79) Potrivit lui Gülen, semnificația acestuia este că „nu putem întotdeauna să vedem în mod clar motivele care stau la baza evenimentelor”. În astfel de cazuri - printre care se număra și opresiunea actuală a oamenilor din Hizmet ar fi fost cel mai înțelept să se concentreze pe interior, spre autocritică și pentru a se îndrepta (întotdeauna) spre iertarea de la Dumnezeu. „Să te învinovățești pe tine pentru necazuri și nenorociri depinde de conștiința unei grave critici de sine - aceasta depinde, la rândul ei, de o credință solidă în Dumnezeu și în Ziua Judecății”. Perspectiva lui Gülen de-a lungul vieții, din nou, păstrase constant un orizont de eternitate înaintea ochilor credincioșilor. Dar, a continuat, chiar mai bine decât orice autocrtitică după o problemă, este strădania cu răbdare pe calea bu- nătății: „Aș vrea ca - în loc să se străduiască să-și refacă inimile și viețile spi- rituale - oamenii să poată construi bariere împotriva distrugerii lor de la bun început, deoarece este foarte dificil să repari ceva după ce a fost distrus”.170

Au fost cei din Hizmet care și-au cercetat în amănunt propriul comportament și relațiile, în urma evenimentelor din Turcia după 2010, la fel cum au existat și alte persoane care au perseverat în activitatea plină de răbdare ca profesori, susținători ai dialogului și antreprenori sociali. Dar aceste practici nu erau ceva nou pentru ei. Și indiferent de modul în care au răspuns opresiunii lor în Turcia, Gülen și mulți oameni din Hizmet au știut că speranța lor pentru restaurarea democrației turcești era puțin probabil să aibă loc prin aproape orice socoteală a istoriei pe termen scurt. Gülen și-a rezervat un loc într-un cimitir din Pennsylvania, cu gândul că nu se va mai întoarce niciodată în Turcia.171 Totuși, și-a păstrat speranța. Acest lucru nu a fost ceva nou pentru Gülen și pentru mulți din Hizmet. Găsirea speranței în mijlocul necazurilor fusese o parte obișnuită, aproape rutină, a biografiei sale. Și până acum, pe fiecare continent au existat insule de pace, după cum le numea el. Insulele de pace au fost școlile, centrele de dialog și întreprinderile sociale, oriunde funcționau acestea. Iar acele insule de pace erau țări în care se puteau face prieteni noi și unde musulmanii își puteau practica religia fără opresiune.

Căci dacă un bătrân ar putea fi ispitit în timpul unei ierni reci, în exil, să simtă jalea de a vedea din nou acele „zile verzi de primăvară”, în realitate, așa cum scria Gülen, își privește din nou un orizont foarte vast și nu este legat de nicio națiune anume:

Lumea noastră veche va experimenta o „primăvară” uimitoare înainte de a dispărea. În această primăvară se va vedea diferența mică dintre bogați și săraci; bogățiile lumii vor fi împărțite mai echitabil, în funcție de muncă, capital și necesități; nu va exista nicio discriminare bazată pe rasă, culoare, limbă sau viziune asupra lumii; precum și drepturile și libertățile fundamentale ale omului vor fi protejate. Indivizii vor intra în prim plan învățând cum să își atingă potențialul, vor urca pe drumul către a deveni „cel mai elevat om” pe aripi de iubire, cunoaștere și credință.

În această nouă primăvară, când va fi luat în considerare progresul științific și tehnologic, oamenii vor înțelege că nivelul ac- tual al științei și tehnologiei seamănă cu stadiul vieții, când un copil învață cum să meargă de-a bușilea. Oamenii vor organiza călătorii în spațiu ca și cum ar călători pur și simplu într-o altă țară. Călătorii pe drumul către Dumnezeu, cei devotați iubirii, care nu au timp pentru ostilitate, vor purta inspirația din spiritul lor către alte lumi. Da, această primăvară se va ridica pe fundația iubirii, compasiunii, a milosteniei, dialogului, acceptării celorlalți, a res- pectului reciproc, a dreptății și a drepturilor. Va fi o perioadă în care umanitatea își va descoperi esența reală. Bunătatea și amabilitatea, dreptatea și virtutea vor forma esența de bază a lumii. Indiferent ce se întâmplă, lumea va veni pe această cale mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu poate opri acest lucru.

Ne rugăm și implorăm ca cel infinit de Milos să nu lase speranțele și așteptările noastre să nu ducă nicăieri.172

Într-o iarnă cu oameni puternici și brutali, astfel de speranțe, pentru o primăvară glorioasă - păreau utopice - nu mai mult decât o rugăciune. Cu toate acestea, dacă a existat un lucru pe care Fethullah Gülen știa cu adevărat să îl facă, era să se roage. Așadar, când i-a încurajat și pe oameni că „dificultățile cresc în funcție de valoarea răsplatei ce va veni”, a rostit de asemenea o rugăciune.173 Dar a fost și o maximă care a fost testată în viața lui Fethullah Gülen și care s-a dovedit adevărată, aproape de la început.

Pentru unii, opresiunea din Turcia a însemnat moartea visului lui Gülen pentru o „generație de aur”. Și cu siguranță, a existat o moarte care se întrezărea. Băiatul din Korucuk era acum un fragil bărbat în vârstă. Totuși, viața lui Fethullah Gülen nu a fost niciodată despre un orizont îngust, care să fie măsurat de o perioadă scurtă de cincizeci de ani. El crede în Rai. El crede în înviere. El crede în dreptate. Aceste credințe nu erau legate doar de următorul ciclu de știri, de următorul ciclu electoral sau chiar de un ciclu de viață individual. Orizontul său a fost nemărginit. Și dacă arcul moral al versului unitar a fost lung - și a părut deosebit de lung în a doua decadă a secolului XXI, Gülen și oamenii apropiați lui au împărtășit, de asemenea, nădejdea multor oameni de credință că arcul moral al universul s-a aplecat spre dreptate. De asemenea, erau convinși că era de datoria umanității să ajute la îndoirea arcului moral al universului în această direcție. După cum spunea Gülen deseori, în multe publicații: „Puterea rezidă în adevăr”. Orice putere altfel întemeiată era destinată să eșueze. Astfel, sfârșitul vieții pământești a lui Fethullah Gülen - oricând s-ar întâmpla - nu va fi nici pe departe sfârșitul Hizmet-ului. Adevărul etern nu poate fi ascuns de am- bițiile autorității. Fethullah Gülen a trăit pentru o pace care a depășit pu- terea de înțelegere, deoarece a fost o pace care a depășit limitele superficiale ale timpului și spațiului. La urma urmei, chiar și un sufist în exil se învârtește într-o lumină mult mai însemnată ca simpla substanță pământească, cuprins de o energie care a fost prezentă chiar la începutul creației și care va fi acolo la sfârșitul timpului.

Opresiunea (din nou), sfârșitul unei vieți și speranța pentru viitor

Postări recente

Comments

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur