Ma‘rifa (Cunoașterea lui Dumnezeu)

Ma‘rifa (Cunoașterea lui Dumnezeu)

Ma‘rifa reprezintă o cunoaștere specială care este dobândită prin gândire contemplativă, strădanie sinceră, prin folosirea conștiinței și adresarea întrebărilor legate de lumea lăuntrică. Diferă de cunoașterea (științifică) (‘ilm). Cunoașterea (științifică) este dobândită prin studiu, cercetare, analiză și sinteză, în timp ce ma‘rifa este substanța cunoașterii dobândite prin reflectare, intuiție și percepție interioară. Opusul cunoașterii (științifice) este ignoranța, iar opusul ma‘rifei este negarea.

Cunoașterea înseamnă a înțelege pe deplin sau a cuprinde cu mintea anumite lucruri, în timp ce ma‘rifa înseamnă a fi familiarizat sau a recunoaște anumite lucruri – uneori poate fi vorba despre Ființa Divină – în anumite aspecte. De aceea, este numit Atotștiutorul (‘Al im), însă nu a fost niciodată numit Cel familiarizat cu ceva (‘Arif). Mai mult, învățații riguroși ai adevărului consideră ma‘rifa, care înseamnă și informație, talent și abilitate, drept cultura dobândită prin conștiință sau prin natura conștientă. Are și alte sensuri precum abilitatea de a simți ceva cu ajutorul capacității spirituale cu care omenirea a fost înzestrată, imaginea mentală a unui lucru cunoscut și cunoașterea din memorie, care se sedimentează prin repetiție. Dintr-o altă perspectivă, reprezintă conștientizare, percepție, și informații suficiente care ne ajută să diferențiem lucrurile între ele. Putem rezuma termenul ma‘rifa în următoarele cuvinte: cunoașterea succintă a unui lucru sau a unei persoane prin faptele sau acțiunile lor și atribute – cunoașterea care poate fi dezvoltată și aprofundată.

Pentru a se găsi printre cei care au cunoașterea lui Dumnezeu și pe care Dumnezeu îi consideră ca făcând parte dintre astfel de oameni, o persoană trebuie să dețină o anumită cunoaștere teoretică despre Dumnezeu și despre căile care duc la El, recunoscând obstacolele care apar în cale și cunoscând metodele prin care le poate depăși. De asemenea, ar trebui să dețină suficientă putere de voință pentru a pune în aplicare tot ceea ce știe. Cel care deține adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este ființa umană desăvârșită care Îl cunoaște pe Cel Unic, Cel Veșnic, și Actele, Numele și Atributele Sale și este o persoană, în a cărei viață de zi cu zi se poate observa această cunoaștere. De asemenea, își păstrează inima curată și merge pe calea sincerității și curăției intențiilor, se depărtează de caracteristicile negative sau dăunătoare, depășește orice amenințare care apare din spirit și care i-ar putea întuneca orizontul, demonstrând astfel credința față de Păzitorul Care Veghează. O astfel de persoană poate face față tuturor lucrurilor care se pot apărea pe drumul spre Dumnezeu, pentru a obține aprobarea Lui și îi invită și pe alții pe calea profeților, care se arată prin confirmarea lui Dumnezeu la fiecare pas și a cărei lumină o simte întotdeauna cu plăcere.

Există o altă abordare care spune că ma‘rifa reprezintă abilitatea de a înțelege ceva așa cum este el, la adevărata sa natură și identitate și se bazează pe însuși lucrul respectiv. Potrivit acestei abordări, cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă a cunoaște Ființa Divină cu toate Atributele Sale Esențiale și Afirmative dincolo de toate conceptele de modalitate. Este diferită de înțelegerea, perceperea și desemnarea altor lucruri și se bazează pe înțelegerea și cunoașterea prin conștiință. Această cunoaștere și percepție nu ar trebui confundate cu intuiționismul modern. Ființa Divină se află dincolo de orice concept și nu poate fi înțeleasă, percepută sau cunoscută din punct de vedere științific, cu toate că poate fi dobândită o anume cunoaștere sau familiaritate a Lui cu ajutorul Actelor, Numelor și Atributelor Sale.

Constatarea că Inabilitatea de a-L percepe reprezintă percepția adevărată, sugerează foarte bine inabilitatea tuturor celor care sunt limitați în a-L înțelege și imperceptibilitatea Celui Care este Infinit. Aceeași semnificație poate fi extrasă și din expresia „Nu am fost capabili să Te cunoaștem așa cum ne-o ceri Tu, Cel Cunoscut.”

Doar existența lui Dumnezeu este absolută, iar cel mai măreț adevăr este recunoașterea Existenței și Unicității Lui. Primul pas pentru a dobândi cunoașterea Lui este obținerea credinței, să fii musulman și excelența – să I te închini ca și cum Îl vezi. Pentru a atinge o țintă atât de binecuvântată, omul ar trebui să își continue drumul spre Sursa Adevărată a tuturor darurilor și binecuvântărilor, fără să se îndrepte spre altceva drept sursă. Ar trebui să simtă bucuria revederii cu fiecare dar și binecuvântare primită și ca punct final, să se familiarizeze cu tainele Numelor și Atributelor Lui și, dacă se poate, cu Ființa Lui.

Această perspectivă poate fi descoperită în Lutfyia de Wahbi:

Străduiește-te și fii cel care deține ma'rifa Lui,

Cel care a fost înzestrat cu cunoașterea Lui!

Căci Cel Binevoitor a spus: „ca să fiu cunoscut;”[1]

Cunoașterea lui Dumnezeu este idealul suprem pentru crearea celor două lumi;

și cunoașterea lui Dumnezeu este podoaba omenirii.

Cei lipsiți de cunoașterea lui sunt la stadiul de jos.

Cunoașterea Lui este un regat spiritual,

un dar Divin și o binecuvântare.

...

Dacă tu, O, spirit în mișcare, primești acest dar și binecuvântare;

cele două lumi vor fi ale tale.

Următoarele cuvinte, care sunt menționate în cărți privind sufismul, precum hadith qudsi – vorbele ale căror înțeles vine de la Dumnezeu și care i-au fost inspirate Mesagerului – reprezintă esența sau miezul tuturor explicațiilor privind cunoașterea lui Dumnezeu:

O, omenire! Cel care se cunoaște pe el, Mă cunoaște și pe Mine; cel care Mă cunoaște, Mă caută, iar cel care Mă caută, cu siguranță Mă va găsi. Cel care Mă găsește, își atinge toate țelurile și așteptările și nu așază pe nimeni înaintea Mea. O, omenire! Fii umilă ca să dobândești cunoașterea Mea; obișnuiește-te cu foamea ca să Mă poți vedea; fii sinceră în devoțiunea către Mine ca să poți ajunge la Mine. O, omenire! Eu sunt Stăpânul; cel care se cunoaște, Mă cunoaște și pe Mine; cel care renunța la el, Mă găsește. Pentru a Mă cunoaște, renunța la propriul eu. O inimă care nu a înflorit și nu a fost desăvârșită prin cunoașterea mea este oarbă.

Cunoașterea lui Dumnezeu devine uneori o sursă de uimire și mirare pentru inițiați, după cum s-a spus: „Cel care cunoaște Adevărul Suprem rămâne uluit și mut.” Alteori devine un mod de exprimare pentru ei, așa cum s-a spus: „Cel care cunoaște Adevărul Suprem își descoperă vocea.” Vocea își găsește expresia debordantă în entuziasmul unei persoane, iar discursul și ecourile în urechile multora. Cu toate că sunt opuse, atât ceea ce a afirmat Muhammad Parisa[2], „Nimeni altcineva în afară de El nu cunoaște Ființa Divină”, cât și expresia „Nu cunosc pe nimeni în afară de Dumnezeu” sunt adevărate, fiecare în contextul său.

El este singurul care are o existență adevărată și esențială și doar actele Lui sunt adevărate. Celelalte ființe au o existentă relativă, atunci când o comparăm cu existența Lui și alte acte, care au loc în ciclul cauzalității, au o natură relativă. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu este atunci când cel la început de drum se risipește în lumina Adevărului Suprem și dobândește o nouă existență „adevărată”. Acest proces poate fi considerat anihilarea proprie întru Dumnezeu și trăirea prin El. Cred că autorul operei al-Minhaj subliniază acest aspect în următoarele versuri:

Dacă poți vedea cu lumina siguranței,

atunci nu-i vezi diferit pe cel ce știe și pe Cel Știut.

Fuduli[3] exprimă această profunzime a cunoașterii lui Dumnezeu astfel:

Cel care îl cunoaște pe Dumnezeu nu este cel care cunoaște

înțelepciunea lumii cu ce se află în ea.

Cel care îl cunoaște pe Dumnezeu este cel care nu cunoaște

ce reprezintă lumea și tot ce este în ea.

Sufiții au descris altfel cunoașterea lui Dumnezeu. Potrivit acestor descrieri, cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă a cunoaște adevărurile Numelor și Atributelor Divine, înțelegerea fenomenului manifestărilor în existență și a descoperi tainele existențiale, înțelegând în profunzime adevărul existenței cu originalitatea și umbrele lui și înțelegând și reprezentând în viață adevărul religiei potrivit Dorinței Celui Preadorit, Care reprezintă ținta finală către care au pornit. Pentru fiecare dintre aceste descrieri este nevoie de o explicație aprofundată, iar acest lucru nu face scopul acestui studiu. Vom cita doar câteva versuri din Diyaiya („Cartea luminii”), care fac trimitere la câteva aspecte ale temei abordate:

Al treilea capitol este despre cunoașterea lui Dumnezeu, O, tânăr curajos;

a o descrie, cuvintele nu pot.

...

Nu există niciun scrib și nicio pană care să scrie despre asta;

iar omul nu se poate folosi de vorbe pentru a o exprima.

...

Oglinda rațiunii este acoperită, nu poate înțelege;

însușirea înțelegerii nu are nimic de spus.

Doar pasărea imaginație poate zbura într-acolo;

niciun exemplu nu poate explica.

...

Aici darul vine doar de la Dumnezeu;

este un loc sfânt, ce răspândește lumină.

...

Întreaga creație este cufundată în acest tărâm,

mai întins decât toate celelalte lumi.

...

Nu este nimeni în afară de El, Care este Unicul,

a înțelege reprezintă adevărata viziune.

Nu o tălmăci în alt mod, căci altfel,

va fi necredință și erezie, O, cel cu trup de lumină.

Nu ochii din cap au această viziune;

Cel Binevoitor este eliberat de viziunea acestor ochi.

Cea mai ascunsă capacitate – secretul – discerne acest adevăr,

atunci când descoperi capacitatea în tine, îl poți înțelege.

Cunoașterea științifica umană și înțelegerea nu au nimic de spus;

virtutea este uimită și neajutorată.

Înțelegerea neajutorării este înțelegerea Adevărului Suprem;

ascultă ce spune Abu Bakr, cel care nu minte.[4]

Stadiul cunoașterii lui Dumnezeu (ma‘rifa) reprezintă stadiul mirării, a uimirii supreme și admirației. Este posibil să fie observate în aproape toate comentariile învățaților sufiți cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu. Unii dintre ei consideră că stadiul cunoașterii este direct proporțional cu sentimentul de admirație și au concluzionat că cu cât cunoașterea este mai profundă, cu atât sentimentul este mai intens. Alții consideră cunoașterea lui Dumnezeu drept fundația liniștii și păcii și subliniază faptul că pacea interioară și stăpânirea de sine cresc direct proporțional cu profunzimea cunoașterii lui Dumnezeu. Există și învățați care cred că cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă faptul că inima a dobândit prietenia cu Dumnezeu și că cel la început de drum merge pe calea apropierii de El.

Abordarea lui ash-Shibli deschide perspective noi cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu. Potrivit acestuia, cunoașterea înseamnă că inițiatul nu are nicio relație cu altcineva în afară de Dumnezeu, nu se plânge atunci când arde de dragostea Lui și este un slujitor sincer, ascultător și credincios, care nu se consideră superior și care se îngrijorează cu privire la sfârșit. Cel care a dobândit o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu și care are o legătură strânsă cu sursa cunoașterii, cel care a găsit adăpost în îndrumarea spiritului și sensurile profeției și cel care a construit relații sigure cu adevărurile care se găsesc dincolo de orizonturile omenirii nu sunt deloc interesați de lucrurile efemere și nici nu se coboară într-acolo încât să se atașeze de alții, în afară de El. Coranul face referire la acest punct înalt (35:28), „Singurii ce se tem de Allah sunt învăţaţii dintre robii Săi.”, reamintindu-i călătorului de legătura dintre cunoaștere și venerație sau reverență în fața lui Dumnezeu. Cel mai măreț dintre cei ce au dobândit cunoașterea lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a spus următorul lucru: Sunt mai mare decât tine în cunoașterea lui Dumnezeu și mă tem de El mai mult decât tine.[5]

În cărțile despre sufism, în care intelectul îndrumat de Revelație este activ și care conțin numeroase comori de înțelepciune privind „veșmintele pioșeniei” a celora care dețin cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, de Care inimile lor sunt strâns legate, putem găsi multe nestemate privind cunoașterea lui Dumnezeu. În continuare voi reda câteva dintre ele:

· Din punctul de vedere al celui înzestrat cu cunoașterea lui Dumnezeu, lumea cu părțile sale materiale devine atât de mică încât pare de dimensiunea unei cești.

· Sufletele care au dobândit profunzime în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, cresc atât de mult de parcă nu ar avea limite.

· Cei care gustă din plăcerea cunoașterii lui Dumnezeu, considerată mai dulce chiar și decât mierea, sunt în căutarea bogăției apropierii de Adevărul Suprem.

· Bogăția fagurelui cunoașterii lui Dumnezeu în inimă este una dintre sursele cele mai importante de dragoste și zel. Cel la început de drum se macină de dorul după revedere în funcție de cât de mult dă peste sursa, lucru pe care el îl consideră prețul favorurilor primite.

Următoarele puncte care îi diferențiază pe cei care au o cunoaștere sănătoasă a lui Dumnezeu de ceilalți sunt foarte importante. Primii nu au așteptări egoiste pentru lucrurile bune pe care le fac, nu se gândesc la competiție în ceea ce privește nivelul material sau spiritual și nici nu sunt invidioși pe ceilalți. Ei nu consideră că sunt mai buni decât ceilalți și nici nu se tânguiesc când au ratat vreo șansă. Nu sunt îngâmfați, chiar dacă au succes. Chiar dacă le-a fi fost acordat regatul profetului Solomon, ei ar căuta doar compania lui Dumnezeu, considerând celelalte lucruri drept inutile. Nu se simt atrași de nimic altceva în afară de Cel Atotputernic în ceea ce privește existența lumească și eul trupesc și știu că acel moment de prietenie cu Dumnezeu valorează mai mult decât întreaga lume. Ei cred că a fi cu Dumnezeu printre oameni este o victorie care a fost acordată voinței lor și observă Voința Divină reflectată pe chipul hotărârii lor, recunoscând ajutorul lui Dumnezeu în rezultatul eforturilor lor, alături de multe alte exemple de înțelepciune și daruri extraordinare din partea lui Dumnezeu. Ei observă manifestările Unicității Divine în diversitatea creației și astfel, înțeleg cum o picătură se transformă într-un ocean și o particulă în soare. Ei observă în conștiința lor cum neantul non-existenței este un sol fertil, care poate fi sădit cu existență și trăiesc cufundați în euforie și beție.

Stăpânirea de sine, statornicia, seriozitatea, profunzimea și hotărârea sunt cele mai clare și importante semne ale cunoașterii desăvârșite ale lui Dumnezeu. Cei care au acest nivel de cunoaștere trăiesc sub revărsarea manifestărilor prieteniei și companiei lui Dumnezeu. Nicio urmă de cusur nu poate fi văzut în lumea lor lăuntrică sau exterioară și nici vreo urmă de neglijență în comportamentele lor. Nu dau dovadă de impertinență sau aroganță, nici măcar atunci când asupra lor se revarsă cele mai bogate daruri. Din contră, întotdeauna acționează cu stăpânire de sine, încercând să ducă o viață spirituală și autodisciplinată.

Bineînțeles, nu toată lumea poate avea același nivel de cunoaștere a lui Dumnezeu. Unii călătoresc la orizontul înțelegerii Atributelor fundamentale ale Ființei Divine și a favorurilor care însoțesc Actele Sale. Ei observă și se folosesc de dovezile Lui, care se găsesc în ei și în lumea exterioară, rezultatul fiind că dragostea lor pentru adevăr și relația lor cu Cel mai Măreț dintre Adevăruri poate fi observată în atitudinea lor. Ei călătoresc printre Acte, Nume și Atribute Divine și sunt încântați de diferitele melodii ale credinței, cunoașterii lui Dumnezeu, dragostei, atracției și sentimentului de a fi atras de Dumnezeu către El Însuși. Ei simt în conștiința lor imaginile Actelor Divine sau a acțiunilor în univers și caută din ce în ce mai mult plăcerea inclusă în observarea noilor culori și aspecte. Aceasta este o cale lăsată moștenire de către profeți și este o cale care poate fi urmată de toată lumea. Cel care merge pe acest drum al adevărului obiectiv călătorește către Adevărul Suprem, sub arcadele atenției și laudelor Lui.

Pe această cale, există și persoane care simt că toate dimensiunile existenței se sfârșesc într-una singură, care simt că totul este anihilat întru Dumnezeu. De parcă au atins un punct în care luminile și manifestările Ființei și Atributelor Divine vin împreună din perspectiva omenirii și se contopesc în Ființa Divină, obținând o nouă existență cu Cel Veșnic, care este Atotcunoscător și Care există din veșnicii.

În timp ce aceia care aparțin primului grup călătoresc înspre tărâmul Atributelor și Calităților Divine, ceilalți s-au îndreptat deja către Sursa acestor Atribute și Calități. De aceea, percepțiile și senzațiile lor nu țintesc exclusiv înspre Atribute astfel încât să acopere Ființa în mințile și spiritele lor, dar nici exclusiv înspre Ființă astfel încât să sugereze negarea Atributelor. Din această cauză, o astfel de abordare a fost considerată drept calea celor desăvârșiți și cei mai avansați și calea principală, urmată de cei care călătoresc spre cea mai mare apropiere față de Dumnezeu.

Cartea, Sunna, rațiunea, sistemul Divin de creare și natura umană primordială sunt martore că acest drum pe care se arată Actele lui Dumnezeu este cel adevărat. Cei la început de drum care fac pași siguri pe cale, observă la fiecare pas cum Dumnezeu își arată Existența și Unicitatea și nu pot decât să exclame: „Nu există altă divinitate afară de El, Atotputernicul, Înţeleptul” (3:18). Ei aud în conștiință confirmarea îngerilor și a celor care au dobândit cunoașterea și continuă să exclame: „Şi îngerii şi cei înzestraţi cu ştiinţă [mărturisesc] cu dreptate” (3:18). Apoi, ei afirmă că mijloacele și motivele care nu sunt importante pentru Existența Lui au dispărut, iar ei se pot odihni foarte bine și pot găsi pacea desăvârșită.

Mai există și cei care au o cunoaștere atât de îmbelșugată încât în lumea lor, nu mai este nevoie de dovezi din partea lui Dumnezeu; toate lucrurile care Îi stau martore sunt smerite în fața existenței lor în Prezența Martorului Adevărat; toate căile tremură de rușine că transformă ceea ce era aproape în departe și toți mesagerii sunt tăcuți și ocupați cu corectarea vorbelor pe care le-au rostit. În acest punct, în care totul este văzut prin natura conștientă, observându-L pe El dincolo de toate conceptele modalității, ochii sunt orbiți de manifestările puternice ale „Luminii Chipului Divin” și toate celelalte identități, cu excepția Lui, sunt pierdute. Cei care au ajuns aici observă cum Adevărata Sursă a existenței și cunoașterii împresoară totul, din toate părțile, gustând plăcerea de a înțelege percepția fiecărei ființe despre El, în funcție de nivelul fiecăruia, și simțind cum totul este anihilat întru El. Ei simt modul în care manifestările Numelor Divine sunt amestecate cu cele ale Ființei, Atributelor și Actelor. Conștiința este salvată de orice sentimente de dependență de cauzalitate și atinge orizontul „Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem” (2:156). Dar asta nu înseamnă, așa cum au presupus unii, „anihilare absolută” sau „unirea cu Dumnezeu”.

Dumnezeul nostru! Prin Prezența Ta, arată-ne milă și arată-ne ceea ce este bine și pentru binele nostru! Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, care a scos la lumină tainele, iar lumina a strălucit puternic, și asupra Familiei și Companionilor săi fără de păcat.

[1] Aici se face referire la versetul din Coran: Eu nu i‑am creat pe djinni şi oameni decât pentru ca ei să Mă adore. (51:56). Ca să mă adore a fost de obicei interpretat ca „ca să mă cunoască și să mă adore”. [2] Muhammad Parisa (d., 822/1419), învățat și sfânt din Bukhara. A murit în Madina. Cea mai cunoscută cartea a sa este al-Fusulu’s-Sitta (Șase capitole). [3] Mehmed Fuduli (1490-1556). Cel mai mare poet al literaturii clasice turce. A trăit în Irak. Cele mai cunoscute cărți sunt Diwan („Colecție de poeme”), Layla wu Majnun („Layla și Majnun”) și Hadiqatu’s-Su‘ada („Grădina celor sfinți”) [4] Scriitorul se referă la ceea ce a spus Abu Bakr: „Incapacitatea de a-L înțelege reprezintă înțelegerea adevărată.” [5] as-Sahawi, al-Maqasidu’l-Hasana, 21.