M. Fethullah Gulen
Khawf și Khashya (Frică și Reverență)
În Sufism, khawf (frica) denotă abținerea nu numai de la tot ceea ce este interzis, ci și de la fapte de la care este indicată abținerea. De asemenea, semnifică, ca opusul speranței sau așteptării, că un călător pe calea către Adevărul Suprem nu se simte în siguranță împotriva abaterii și, prin urmare, se teme că va suporta pedeapsa divină în Viața de Apoi. De asemenea, îl împiedică pe călător să facă acte și emită afirmații care sunt incompatibile cu Shari‘a și sugerează îngâmfare și laudă de sine.
Potrivit lui Al-Qushayri, frica este un sentiment în adâncul inimii care forțează un călător pe calea spirituală să se abțină și să se dea înapoi de la orice neplăcut lui Dumnezeu.[1] Ca atare, frica ține de viitor. Frica apare din teama cuiva de a fi supus la ceva neplăcut sau din neliniștea de a nu obține ceea ce se dorește. Și în acest sens, frica ține de viitor. În multe versete, Coranul indică rezultatele viitoare ale faptelor și acțiunilor și, prin urmare, încearcă să stabilească o lume care să cuprindă viitorul, una în care să fie posibil să se discearnă viitorul atât cu elementele sale bune, cât și cu cele rele.
Insuflând frica în inimile adepților săi, teama cu privire la sfârșitul lor sau dacă vor muri ca musulmani credincioși, Coranul îi avertizează să fie fermi în credința și practicarea Islamului. Multe versete fac inimile să tremure de frică și sunt ca ațele cu care să țeasă firul vieții. De exemplu: li se va arăta lor de la Allah ceea ce ei n‑au pus în socoteală niciodată, (39:47); și Spune: Voiţi să vă vestim Noi care sunt aceia care vor avea cel mai mult de pierdut din faptele lor? Aceia a căror râvnă în această lume este rătăcită, în vreme ce ei îşi închipuie că fac bine (18:103-4). Cât de fericiți și prosperi sunt cei care împletesc „firele” vieții lor cu aceste „ațe”! Cu astfel de avertismente, Coranul ne orientează către Viața de Apoi și ne încurajează să o considerăm mai importantă decât orice altceva.
În Cuvântarea Sa luminoasă, Dumnezeu Atotputernicul folosește frica ca pe un bici pentru a ne forța la Prezența Sa și a ne onora cu compania Sa. Asemenea mustrărilor unei mame la adresa copilului ei, pe care îl trage către brațele ei calde și afectuoase, acest bici îl atrage pe credincios spre adâncurile Milosteniei Divine și îl îmbogățește cu binecuvântările și bunătățile lui Dumnezeu; binecuvântări și dovezi de bunătate pe care El obligă omenirea să le merite și să le primească din Mila și Milostivirea Sa. Din acest motiv, chiar dacă fiecare decret și poruncă menționate în Coran și impuse omenirii sunt alarmante și amenințătoare într-un anumit punct, ele își au originea de fapt în Mila Divină și înalță sufletele.
Cel a cărui inimă este plină de frică și de venerație față de Atotputernicul este eliberat de frica inutilă și sufocantă a celorlalți. În Cuvântul Său luminos, dătător de speranță, Atotputernicul le spune oamenilor să nu se teamă de nimic sau de nimeni altul decât de El: Dar voi nu vă temeţi de ei! Ci temeţi‑vă de Mine, dacă sunteţi credincioşi! (3:175); îi îndeamnă să nu sufere de fobii fără de temei: de Mine temeţi‑vă; (2:40) și: Se tem de Domnul lor, de deasupra lor, şi fac ceea ce li se porunceşte. (16:50); și laudă acele inimi care se tem și cărora le e teamă numai de El: Când coastele lor părăsesc culcuşurile, pentru a‑L chema pe Domnul lor cu frică şi cu nădejde(32:16).
El îi laudă pe astfel de credincioși deoarece aceia care își aranjează viața în funcție de frica lor de Dumnezeu își folosesc voința cu grijă și se străduiesc să evite păcatele. Astfel de suflete sensibile și atente zboară în cerurile aprobării și plăcerii lui Dumnezeu. Următoarea este o zicală potrivită a lui ‘Abdu’r-Rahman ibn Ahmad al-Jami’[2],autorul Lujja:
Dacă vă este frică de mânia lui Dumnezeu, fiți statornici în religie,
căci un copac ține strâns de pământ cu rădăcinile împotriva furtunilor violente.
Cel mai redus grad de frică este cel cerut de credință: Temeţi‑vă de Mine, dacă sunteţi credincioşi! (3:175). Un grad oarecum mai înalt de frică este cel care decurge din cunoaștere sau învățare: Singurii ce se tem de Allah sunt învăţaţii dintre robii Săi (35:28). Cel mai înalt grad de frică este acela combinat cu venerația și care decurge din cunoașterea cuiva a lui Dumnezeu: Dar Allah vă avertizează [asupra pedepsei] Lui.(3:28).
Unii sufiți împart frica în două categorii: venerație și evlavie. Deși acești termeni sunt foarte apropiați ca înțeles, venerația denotă sentimentul care îl determină pe inițiat să fugă către Dumnezeu, în timp ce evlavia îl face pe inițiat să se refugieze în El. Un credincios la început de drum care simte încontinuu venerație se gândește să fugă, în timp ce cel care caută adăpost se străduiește să se refugieze în El. Cei care aleg să fugă fac progrese pe cale dificilă pentru ei înșiși, pentru că trăiesc o viață ascetică și suferă durerile despărțirii de Atotputernic. Cu toate acestea, cei care Îl țin cu evlavie beau apa dulce și însuflețitoare a apropierii, care vine din refugierea în El.
Evlavia desăvârșită a fost o caracteristică a tuturor Profeților, asupra lor fie pacea. Când se aflau în această stare, Profeții au căzut aproape morți, de parcă ar fi auzit Trompeta lui Israfil și ar fi fost aduși în fața Maiestății și Măreției depline a Adevărului Suprem. Ei au fost întotdeauna conștienți de semnificația: Şi când s‑a arătat Domnul său Muntelui, l‑a prefăcut în pulbere, iar Moise s‑a prăbuşit leşinat.(7:143). Printre cei apropiați de Dumnezeu, cel mai aproape de El și maestrul evlaviei, pacea și binecuvântările fie asupra lui a spus:
Eu văd ceea ce tu nu vezi și aud ce nu auzi. Dacă ai ști cu ce scârțâie și gem cerurile. De fapt, ele trebuie să facă acest lucru, pentru că nu există nici măcar un spațiu de patru degete în lățime în ceruri unde îngerii să nu se prosterneze. Jur pe Dumnezeu că dacă ai ști ceea ce știu eu (cu privire la Măreția lui Dumnezeu), ai râde puțin, dar ai plânge mult. Ai evita să te culci cu soțiile tale și ți-ai striga rugăciunile către Dumnezeu pe câmp și în munți.[3]
Aici, Profetul își dezvăluie evlavia care îl face să se refugieze în Dumnezeu și descrie teama celorlalți care îi face să fugă. Abu Dharr exprimă această atitudine de a fugi în completarea sa la această Tradiție Profetică: Aș fi vrut să fi fost un copac scos din rădăcini și tăiat în bucăți.[4]
Cel al cărui suflet este plin de evlavie și venerație față de Dumnezeu se abține întotdeauna de la a comite păcate, chiar dacă nu pare să simtă frică. Suhayb ar-Rumi a fost unul dintre cei copleșiți de venerație față de Dumnezeu. Mesagerul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, l-a lăudat spunând: Ce slujitor excelent este Suhayb! Chiar dacă nu s-ar teme de Dumnezeu, el nu ar comite păcate.[5]
Cine se teme de Dumnezeu uneori oftează și alteori plânge, mai ales când este singur, în încercarea de a stinge durerea de a fi despărțit de El, precum și de focul Iadului pentru credincios, care este cea mai mare distanță dintre el și Dumnezeu. După cum se spune în Tradiție: Un om care plânge de frica lui Dumnezeu nu va intra în iad până când laptele extras (de la un mamifer) nu este pus înapoi în sânii (din care a fost extras). [6] Vărsarea lacrimilor este cel mai eficient mod de a stinge focurile Iadului. Un credincios uneori confundă ceea ce a făcut cu ceea ce nu a făcut și, temându-se că ceea ce a făcut a apărut din dorința sa sau din ispita sufletului său trupesc, iar ceea ce nu a făcut a fost provocat de Șeitan, simte un mare regret și caută refugiu în Dumnezeu. Descrierea unor astfel de suflete se găsește în următoarea Tradiție:
Când a fost arătat versetul:Şi aceia care dau ce dau cu inimile pline de frică [la gândul că] se vor întoarce la Domnul lor, (23:60), A’isha, soția Profetului, l-a întrebat pe Profet, asupra lui fie pace și binecuvântări: sunt aceia (ale căror inimi tremură) cei care comit păcate atât de mari precum preacurvia, furtul și consumul de alcool? Profetul, slava omenirii, a răspuns: Nu, ‘A’isha. Cei menționați în verset sunt aceia care, deși îndeplinesc Rugăciunile prescrise, postesc și fac acte de milostenie, tremură de teamă ca actele lor de închinare să nu fie acceptate de Dumnezeu.[7]
Abu Sulayman ad-Darani[8] spune că, deși un slujitor trebuie să fie întotdeauna temător (ca Dumnezeu să nu fie mulțumit și, prin urmare, să-l pedepsească) și plin de speranță (că Dumnezeu poate fi mulțumit), este mai sigur ca inima sa să bată cu frică și evlavie.[9] .Împărtășind punctul de vedere al lui Darani, Shaykh Ghalib[10] își exprimă sentimentele de frică: „Deschide-mi ochii sufletului cu o frică de o mie de ori!”
O Doamne! Confirmă-ne cu un spirit din prezența Ta și ghidează-ne către ceea ce iubești și cu ce ești mulțumit. Și dă-I binecuvântare și pace lui Mahomed, cel de care ești mulțumit.
[1] al-Qushayri, ar-Risala, 214. [2] Mawlana Nuru’d-Din ‘Abdu’r-Rahman ibn Ahmad al-Jami‘ (1414–1492 CE),numit în mod obișnuit Mulla Jami‘ este văzut ca ultimul poet clasic al Persiei, și ca sfânt. Opera sa Salaman și Absal este o alegorie a profanului și iubirii sacre. Câteva din operele sale includ: Haft Awrang, Tuhfatu’l-Ahrar, Layla wu Majnun, Fatihat ash-Shabab, and Lawa’ih. (Tr.) [3] at-Tirmidhi, “Zuhd,” 9; Ibn Maja, “Zuhd,” 19. [4] at-Tirmidhi, “Zuhd,” 9; Ibn Hanbal, al-Musnad, 5:173. [5] ad-Daylami, al-Musnad, 1:234; al-’Ajluni, Kashfu’l-Khafa’, 2:428. [6] at-Tirmidhi, “Fada’ilu’l-Jihad,” 8; an-Nasa’i, “Jihad,” 8. [7] at-Tirmidhi, “Tafsiru Sura 23,” 9; Ibn Maja, “Zuhd,” 20. [8] Abu Sulayman ad-Darani (d. 830)Un ascet cunoscut pentru plângerea sa în venerație. A fost onorat de sufiți și a fost (numit) busuiocul dulce al inimii (rayhan-i dilha). El este distins de austeritatea sa severă. Vorbea în termeni subtili referitor la practica devotamentului. (Tr.) [9] al-Qushayri, ar-Risala, 218. [10] Shaykh Ghalib: (1758–1799): A trăit la Istanbul și a fost unul dintre cei cinci mari reprezentanți ai literaturii Diwan Otomane. A fost învățat în clasicii Islamici și a scris un Diwan înainte de 24 de ani. A devenit interesat de operele lui Rumi și s-a alăturat și ordinului Mevlevi Sufi. Faima sa stă în Mathnawi – “Husn u Ashq” (Frumusețe și Iubire) (Tr.)
Comments