Jam‘ (Absorbire)

Jam‘ (Absorbire)

Jam‘ (absorbire) înseamnă literal a se uni și a aduce laolaltă. În limbajul sufismului, înseamnă a-și îndrepta sentimentele, privirea și conștiința către Adevărul Suprem, atât încât omul este absorbit întru El și nu mai simte existența lumii cu tot ceea ce este în ea. În funcție de cunoașterea fiecăruia, omul Îl știe doar pe El, Îl simte doar pe El, Îl vede doar pe El și nu se mai preocupă de nimic altceva. Dacă acest sens este abordat din perspectiva conceptului de unitate, el reprezintă antonimul diversității; însă dacă este înțeles drept acțiunea de a rupe orice legătură a inimii cu lucrurile care nu țin de El, atunci antonimul este diferențiere (farq), concept pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl vom aborda ca subiect separat.

Absorbirea este o stare sau un popas care aparține celor care au atins stadiul final al călătoriei spirituale. Călătorii ce se îndreaptă spre Adevărul Suprem, care sunt răsplătiți cu darul absorbirii, Îl simt mereu, Îl cunosc, și în funcție de nivelul orizontului și a plăcerilor spirituale, pot fi sau nu conștienți de oamenii din jurul lor. Însă întotdeauna Îl simt și sunt conștienți de Adevărul Suprem și trăiesc ca și cum sunt vrăjiți de observarea înțelesurilor care Îi aparțin și care se reflectă în tot. Ei văd întotdeauna manifestările Numelor și Atributelor Lui în toate lucrurile și evenimentele cu care se întâlnesc. Însetați după Însăși Ființa Divină, ei zboară în jurul manifestărilor Luminii „Chipului” Său asemenea fluturilor de noapte, care zboară în jurul luminii. Când sunt cuprinși de uimire și admirație, nu se pot abține să nu exclame: Tu ești Cel Preamărit, fii slăvit (ca Ființă Divină)!

Doi pași în fața acestei stări de plăcere este absorbirea în absorbire, ceea ce înseamnă o absență totală pentru cei la început de drum. Călătorii care se află într-un asemenea vârtej de sentimente nu mai sunt conștienți de propriile persoane și nici de ceilalți. Complet detașați de diferențiere, ei au uitat cu totul lucrurile care nu au legătură cu Adevărul Suprem – căci totul, cu excepția Lui, este o umbră a umbrei luminii Existenței lui – și se îndreaptă înspre El cu toată ființa lor.

Pentru cei la început de drum care se bazează pe unitatea absolută în toate perspectivele și considerentele lor, totul este o umbră a luminii Existenței Adevărului Suprem. Pentru cel care este în starea de absorbire, este o umbră a umbrei a luminii Existenței Lui, în timp ce o persoană care se află în starea de absorbire în absorbire vede doar razele manifestărilor Luminii „Chipului” Său în numele creației. Anumiți învățați menționează un nivel și mai avansat al absorbirii, pe care îl numesc absorbire sfântă. Acesta este nivelul în care importanți învățați ai sufismului privesc titlul apropierii de Dumnezeu, Care este mai aproape de noi decât noi înșine, prin intermediul rugăciunilor voluntare. Călătorii care au obținut acest nivel sunt conștienți că Dumnezeu este Acela care îi susține și încep să înțeleagă totul mai profund și mai clar, folosindu-se de simțurile lor lăuntrice, care au devenit mai ascuțite decât cele externe. Aud cu spiritul, văd cu puterea intuiției, analizează și examinează cu conștiința și au capacitatea de a vedea adevăratele fețe ale cunoașterii teoretice prin ușa întredeschisă, cu ajutorul viziunii lăuntrice și experienței. Acesta este stadiul în care călătorii sunt răsplătiți cu întreaga manifestare a adevărului menționat în „El este Întâiul şi Cel de pe urmă, Cel de deasupra tuturor şi Cel ascuns” (57:3), și în care ei devin oglinzi lustruite care îl reflectă. Slujitorii lui Dumnezeu, care au ajuns acest punct îndepărtat fie „călătoresc în Dumnezeu” și se rotesc în jurul lor asemenea Stelei Polare sau se rotesc în jurul propriei axe în inimile lor în timp ce se află în corpurile lor, printre oameni.

Cei care au atins nivelul absorbirii au fost răsplătiți și cu „subzistența prin Dumnezeu.” Cei care au acest nivel până în ultimul stadiu al călătoriei și care sunt desprinși de propriile atribute în absorbirea în Atributele lui Dumnezeu și de propria ființă în absorbirea Ființei lui Dumnezeu, dobândesc o nouă existență prin subzistența prin Dumnezeu. Ei încep să simtă fericirea caracterului veșnic și să respire „absorbirea”, fiind conștienți că actele lor s-au amestecat în Actele lui Dumnezeu. Un nivel mai sus, care poate fi asemuit cu intensificarea în închinare, aplecându-te după ce te-ai ridicat în timpul rugăciunii, și în care ei observă că atributele lor au fost anihilate întru Atributele cuprinzătoare ale lui Dumnezeu, ei se risipesc în plăcerea de a experimenta absorbirea în absorbire. În sfârșit, ca rezultat al faptului că propria ființă este ștearsă în fața Cunoașterii și Existenței lui Dumnezeu, ei se lasă cuprinși de sfânta absorbire cu viziunea lăuntrică și plăcerile spirituale și sunt cufundați în sentimente de uimire după uimire.

Dintr-o altă perspectivă, actul de a înțelege cu grijă, devotament și responsabilitate, condițiile sau responsabilitățile pe care le are un slujitor față de Dumnezeu, se numește „diferențiere”. A fi răsplătit cu o abundență de daruri Divine, care vin „de unde nu bănuiesc” ca răsplată pentru acest „mic capital” – mic în comparație cu favorurile lui Dumnezeu, care vin fără să bănuiești – reprezintă absorbire. Din perspectiva acestei abordări, eroii stării spirituale spun că cel care nu înțelege „diferențierea” este ignorant, în timp ce acela care nu simte absorbirea nu este conștient de faptul că Îl cunoaște pe Dumnezeu.

Versetul din Coran (1:5), „Numai pe Tine Te adorăm”, care exprimă conștiința individuală, care se dezvoltă și se traduce într-o conștiință publică, este vocea diferențierii și a slujirii, în timp ce „numai la Tine cerem ajutor” (1:5) este o expresie a absorbirii și o declarație a sărăciei umane și a neajutorării în fața lui Dumnezeu. Cei la început de drum aud vocea diferențierii la începutul călătoriei spirituale și simt plăcerea absorbirii la sfârșitul acesteia. Punctul final, pe care doar cei înzestrați cu o anumită capacitate îl pot atinge, este „absorbirea în absorbire” și „absorbirea sfântă”. În timp ce prima reprezintă nivelul ahadiya (a simți Unicitatea absolută a lui Dumnezeu în concentrarea manifestărilor Atributelor și Numelor Lui asupra lucrurilor și ființelor), cea de-a doua este un simbol al vârfului wahidiya (A simți Unitatea absolută a lui Dumnezeu în manifestarea Atributelor și Numelor Sale în întregul univers).

Potrivit lui al-Kashani,[1] diferențierea este cunoașterea lui Dumnezeu Cel Atotputernic și plăcerile spirituale ale celor care nu au putut încă să își construiască viziuni teoretice cu privire la Dumnezeu (personal, consider această perspectivă inacceptabilă), în timp ce absorbirea este imersiunea cauzată de concentrarea pe Creator, fără a te gândi la creație; absorbirea în absorbire este vârful perspectivei în care consideri că prin Creator, creația subzistă. Nivelul final este de asemenea nivelul diferențierii deasupra absorbirii. Din moment ce aici sunt observate doar Actele, Atributele și Calitățile Fundamentale ale lui Dumnezeu, pentru cei care au ajuns aici, Cel Preasfânt, Adevărul Suprem devine ochii cu care ei văd, urechile cu care aud și mâinile cu care țin. De aceea, El Își atribuie ceea ce ei fac cu liberul arbitru și ignoră cauzele aparente. Învățații sufiți sunt de părere că versetul (8:17), „Şi nu voi i‑aţi omorât, ci Allah i‑a omorât. Şi când tu ai aruncat [un pumn de ţărână], nu tu l‑ai aruncat, ci Allah l‑a aruncat.”, în afară de faptul că menționează un miracol al Mesagerului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, face referire la acest nivel.

Absorbirea nu poate reprezenta unitatea ființei – unitatea (unirea) lui Dumnezeu și universul sau Dumnezeu și universul fiind unul și același lucru – în sensul pe care îl susține panteismul, și nici diferențierea nu este un concept total opus. Cel Veșnic (dincolo de timp și spațiu) este veșnic, iar ființele care sunt conținute în timp și care vin în existență în timp, sunt muritoare și diferă de Cel Veșnic. Creatorul nu poate fi și nici nu este la fel cu ființele create. Relația dintre ei nu vine din înfățișare; adică universul nu este o formă aparentă a lui Dumnezeu. Mai degrabă, această relație este cea între Creator și creație. De asemenea, putem considera creația ca fiind totalitatea manifestărilor Numelor lui Dumnezeu. Aceste manifestări sunt complet curate și transparente, în timp ce manifestarea care vine de la creație este de obicei tangibilă. Ființele umane au atât un aspect sau o dimensiune curată, transparentă, cât și una densă/tangibilă. Motivul este că, așa cum spune și versetul (17:84), „Fiecare purcede după orânduiala lui”, ele pot afișa un comportament atât în funcție de dimensiunea trupească, cât și de spirit. Fiind făcuți din trup și suflet carnal, ei își ațintesc privirea spre natură și corporalitate, în timp ce înclină spre lumile spirituale, glorificate, pentru că există în compoziția lor un spirit imaterial. Prin metodele pe care Shari‘a le-a stabilit și asigurat, călătorii pe drumul spre Dumnezeu întrerup orice legătură cu lucrurile trecătoare și decăzute și se îndreaptă spre veșnicie. Așa cum se menționează și în versetul (39:22), „Oare acela căruia i‑a deschis Allah pieptul pentru Islam şi care are lumină de la Domnul său?”, când călătorii spre Dumnezeu se îndreaptă înspre El în supunere, ei călătoresc în orizonturile însuflețite de stăpânire de sine și conștientizare, sub îndrumarea luminii Stăpânului lor. Chiar dacă uneori se pot confrunta cu confuzie sau derută, le pot depăși cu ușurință, ajutați de îndrumarea, care nu înșală niciodată, a stăpânului creației, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Ei întotdeauna se îndreaptă înspre sursele cunoașterii, pe care Dumnezeu le-a stabilit și asigurat prin profeții lui, care niciodată nu conduc către erorile comise de panteiști.

Dintr-o altă perspectivă, absorbirea a fost împărțită în categoriile „absorbirea în ceea ce privește cunoașterea”, „absorbirea în ceea ce privește existența” și „absorbirea în ceea ce privește Însăși Ființa (Divină).”

„Absorbirea în ceea ce privește cunoașterea” înseamnă că la începutul călătoriei, călătorii spre Dumnezeu se bazează pe cunoașterea care vine dinspre, sau care este dobândiră prin dovezile și indicațiile lui Dumnezeu. Apoi, această cunoașterea se dezvoltă de la siguranța bazată pe cunoaștere la siguranța bazată pe observare și în final la siguranța bazată pe experiență. Totuși, în lume poate fi atins doar un nivel obscur al siguranței bazate pe experiență. În cele din urmă, această cunoaștere provine din cunoașterea pură a Prezenței Lui. Cu toate că reprezintă rezultatul urmării căii deducției, nu este același lucru cu cunoașterea dobândită prin dovada care își are originea în lumea exterioară sau în lumea lăuntrică. Dar nici nu este complet diferit. Este un dar special oferit de Cel Atotputernic, pentru ca oamenii să își folosească corect liberul arbitru, cu care Dumnezeu i-a înzestrat, și care este de fapt, o metodă simplă, care le-a fost oferită pentru a duce la îndeplinire poruncile Divine. Totuși, asemenea altor daruri Divine, acest dar nu este niciodată proporțional cu liberul arbitru. Asemenea tuturor celorlalte daruri din partea lui Dumnezeu Atotputernic, este mult mai măreț decât ceea ce merităm noi cu adevărat.

„Absorbirea în ceea ce privește existența” se referă la situația în care călătorii spre Dumnezeu sunt perfect conștienți de modul în care apar lucrurile și evenimentele și de modul în care sunt susținute. Întreaga existență dispare din ochii lor, astfel încât ei nu mai știu în ce parte este dreapta și în ce parte este stânga. Eroii vieții spirituale, care au pășit în acest popas, simt doar razele Existenței Preasfinte și Veșnice și Cunoașterii și văd celelalte lucruri ca mișcări ale razelor. Manifestarea oferită nu se confundă cu aparența, iar umbra cu originalul, cei care au atins orizontul simte sau aud nenumărate lucruri și/sau ființe în orice colț al universului, invocându-I Numele și spunând: „Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veşnicul” (2:255).

„Absorbirea în ceea ce privește Însăși Ființa (Divină)” înseamnă că toate indicațiile și dovezile lui Dumnezeu care își au originea în lumea oamenilor exterioară și interioară, nu mai sunt vizibile în fața luminii cunoașterii lui Dumnezeu și a plăcerii spirituale, pe care Cel Atotputernic o revarsă în inimile călătorilor. Unii au considerat că acest nivel este popasul final al călătoriei spirituale. Dacă ei pun acest aspect pe baza întoarcerii constante către Dumnezeu în timpul călătoriei de la starea de veghe la stăpânirea de sine și prin urmare, la căință, pocăință și remușcare una după alta, și pe baza relației dintre Dumnezeu și omenire ca fiind relația dintre Creator și creație, dintre Singura Țintă a Închinării și închinător, dintre Stăpân și slujitor, nu poate exista nicio obiecție. Dar, dacă ei sugerează prin absorbire că lucrurile nu au nicio realitate și nu este folositor și nici important să se folosească de facultățile mintale pentru a extrage din lucruri și evenimente existența lui Dumnezeu și astfel să dobândească o anumită cunoaștere despre El, și că oamenii nu mai sunt responsabili de îndeplinirea obligațiilor religioase după ce au trecut de un anumit punct în călătoria lor și că nu există nicio diferență importantă între eu, tu și El, atunci cu siguranță este vorba despre un derapaj grav de idei și principii. Poate fi fie o fantezie a celor care caută „originalitatea” de dragul faimei, fie o perspectivă a unor panteiști și moniști care se înșală pe sine.

Cât despre profeții și învățații sfinți și fără de păcat, ei consideră că drumul spre Cel Veșnic este nesfârșit și au experimentat popasul final pe care îl poți atinge în călătorie, în funcție de capacitatea fiecăruia, cu aceeași solemnitate, stare de veghe și conștiinciozitate cu care au început călătoria. Au acceptat întotdeauna că scopul vieții lor este de a sluji Adevărul Suprem cu cea mai mare smerenie. Cel Atotputernic i-a poruncit stăpânului creației, slujitorul Lui cel desăvârșit, „Şi adoră‑L pe Domnul tău până ce‑ţi va veni sfârşitul!” (15:99). Astfel, ordonându-i să Îl adore până ce îi va veni sfârșitul, El subliniază faptul că moartea marchează sfârșitul acestei responsabilități și îl îmbărbătează pe Mesager cu privire la suferințele și supliciile la care a fost supus, reamintindu-i de întâlnirea cu Dumnezeu. Deoarece a-L întâlni pe Dumnezeu însemna pentru el să atingă siguranța bazată pe experiența la nivel propriu și unic.

O, Dumnezeule! Fă-ne și pe noi sinceri slujitori (în credință și în practicarea religiei), înzestrează-ne cu sinceritate, adorare față de Dumnezeu, pioșenie și abstinență de la toate lucrurile interzise, mici sau mari, și fă-ne părtași printre cei care stau în apropierea Ta și care sunt fericiți cu Tine și care Te fericesc. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, conducătorul celor care Îl adoră pe Dumnezeu, pioși și conducătorul celor înzestrați cu sinceritate, și asupra Familiei și Companionilor săi, cei care stau lângă Tine și care sunt fericiți cu Tine și care Te fericesc. Amin!

[1] ‘Abdu’r-Razzaq al-Kashani (d. 1335) este unul dintre interpreții lui Ibnu’l-‘Arabi. Lucrarea lui, Ta’wilatu’l-Qur’an, este foarte cunoscută și importantă.