Istighraq (Imersiune)
Literal, cuvântul înseamnă absorbire, cufundare, implicare pe deplin. Istighraq (imersiune) înseamnă a aduce pe cineva într-o stare de bucurie, a da uitării lumea, a îndepărta din inimă toate grijile acestei lumi, pentru a te putea întoarce la Dumnezeu cu toată inima și în consecință, a experimenta stări atât de profunde de extaz încât uiți de propria persoană și ești copleșit de uimire. Cei care au dobândit dragostea și prietenia lui Dumnezeu și cei care au avut onoarea de a fi în apropierea Lui și de a fi lăudați, călătoresc între dragostea și prezența adevărurilor Lui. Și-au golit inima de toate lucrurile care nu sunt despre El, își ațintesc privirea doar spre El și sunt Îi admiră frumusețile, lăsându-se absorbiți.
Cei la început de drum care se află în această stare, a percepțiilor și sentimentelor lăuntrice care vin din nimicirea eului în Dumnezeu, văd totul din aceeași perspectivă, a nimicirii în Dumnezeu. Cei care sunt fascinați de plăcerea care pornește din această stare vor striga: „Eu sunt Adevărul!” sau „Mărire mie, cum îmi tresaltă ființa!” Cu toate că aceste cuvinte ies din gurile celor aflați sub influența stării și a plăcerii spirituale, care au acaparat ființa, uneori au fost luate drept adevăruri. Uneori se pare că cei aflați la început nu pot face diferența dintre lucrurile care țin de substanță și cele superficiale și confundă ființa lor precum o picătură cu oceanul infinit la Existenței Divine, rostind astfel vorbe nepotrivite de mândrie ce nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a și cu stăpânirea de sine, pe care omul trebuie să o arate în fața lui Dumnezeu. Chiar dacă nu toți cei la început de drum nu pot experimenta trăiri atât de profunde de anihilare a eului și de plăcere ce decurge de aici, majoritatea simt și experimentează această stare. Se consideră că unii dintre ei au fost învățați direct de către un mare sfânt care a murit sau chiar de către Profet, fără a mai avea nevoie de un alt învățător sau îndrumător; asta poartă denumirea de „calea lui Uwaysu Uwaysu’l-Qarani.”[1] Muallim Naji[2] descrie această cale după cum urmează:
Privește ce imersiune mi-ai pricinuit;
Ochii mei te văd ca și cum ai fi lacrimile pe care le varsă.
Imersiunea are trei stadii:
Primul stadiu este imersiunea cunoașterii în starea spirituală. Și anume, la început, omul dobândește cunoașterea unor adevăruri, însă nu este capabil să experimenteze lucrurile știute, nu este pe deplin conștient de adevărul lor. Cunoașterea diferă de experiență. Orice cunoaștere cu privire la adevărurile Divine este de obicei la nivel teoretic, până în momentul în care credința, dragostea și plăcerea spirituală devin a doua natură a omului. Când cel la început de drum simte și experimentează toate aceste lucruri cu toată conștiința lui, atunci cunoașterea a fost absorbită în starea spirituală. O asemenea cunoaștere absorbită și încorporată în conștiință este cunoașterea Profetului. O numim așa doar pentru că, la început, este cunoaștere. La finalul călătoriei, atunci când cunoașterea este pe deplin absorbită și încorporată în conștiința care îl provoacă pe cel la început de drum și îl îndrumă în faptele sale, devine starea spirituală și poziția în care acesta găsește pacea. În ceea ce privește Profeția, cea mai bună descriere al primului stadiu al imersiunii se poate descoperi în versetul (37:103): Şi când s‑au supus (voinței lui Allah) amândoi(Avraam și Ismail), Avraam l‑a întins pe Ismail pe o tâmplă (pentru a-l sacrifica). Ultimul stadiu, nivelul perfecțiunii atins de cunoașterea profetică, care a devenit stare profetică, este imposibil să fie cuprins cu mintea noastră.
Cei a căror cunoaștere a devenit starea lor au fost dintotdeauna exemple demne de urmat. Este greu să descrii asemenea oameni, chiar și cu ajutorul comparațiilor și parabolelor. De cealaltă parte, există și persoane care au fost descrise în Coran asemenea unui măgar ce cară cărți (62:5). Nu există nicio diferență între un învățat care nu conștientizează cunoașterea pe care a dobândit-o sau a cărui știință nu s-a transformat în starea lui și un măgar care pur și simplu cară niște cărți. Starea care nu se bazează pe cunoaștere este echivalentă cu erezia și eroare, în timp ce cunoașterea care nu a devenit stare este echivalentă cu ignoranța și nepăsarea. Simplitatea prin cunoaștere înseamnă a te înălța către cer, purtat pe aripile stării bazate pe cunoaștere.
Al doilea stadiu al imersiunii este imersiunea semnelor în cazul descoperirii sau scoaterii la lumină. Adică, inițiatul care a atins cel de-al doilea stadiu al imersiunii și al cărui spirit al adevărului cu privire la Esența Ființei Divine s-a amplificat, accede la nivelul în care Acela Care revarsă favoruri, îi acordă privilegiul de a se bucura de daruri speciale. În acest punct, spiritul întrerupe orice legătură cu lucrurile lumești și se îndreaptă către orizonturile, pe care inima recunoscătoare le-a arătat. Din perspectiva celor la început de drum, care au fost privilegiați cu favoruri, diferențele dintre manifestările Numelor Divine dispar și totul le pare asemenea unei manifestări a Atributelor Divine, absorbit în lumina Esenței Divine. Căutătorii Adevărului Suprem, care înainte de a ajunge la acest nivel, îl menționează pe Cel Veșnic Care îi răsplătește cu Numele Lui, precum Cel Preafrumos, Cel Preamăreț, Cel Blând și Cel care Acoperă, se transportă într-o viață ce abundă în daruri primite direct de la Însuși Acela, Care este Lumina. Ei nu se gândesc să facă vreo diferență între Esența Ființei Divine și manifestările Lui.
Pentru a descrie această stare, Jalalu’d-Din Rumi, cel mai cufundat în starea de euforie, spune:
O, musulmani! Nu știu nimic despre mine: ce lămuriri îmi dați?
Nu sunt nici din această lume, nici din cealaltă,
nici din Paradis, nici din Iad;
nu vin nici din Adam, nici din Eva,
și nici din cel mai înalt sălaș al Paradisului.
Vin din necunoscut și necunoscutul nu are semne
cu care să mă facă cunoscut.
Sunt dezbrăcat de trup și suflet,
în corul regal al celui Preaiubit.
Mi-am irosit privirile,
văzând cele două lumi laolaltă, și
doar pe El îl cunosc ca fiind Acela, doar pe El îl amintesc,
Îl caut, Îl citesc.
O, Shams din Tabriz! Sunt atât de amețit în această lume, încât
nimic nu mă mai poate vindeca în acest sălaș, nimic, doar amețeala.
Al treilea stadiu este imersiune în care semnele sugerează absorbția. Adică, omul poate atinge spiritual punctul dincolo de sfera manifestărilor Atributelor Divine și devine absorbit în cea mai sfântă manifestare a Esenței Ființei Divine, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel de deasupra tuturor şi Cel ascuns. Această stare este de asemenea considerată drept reîntoarcere la punctul de oprire în care inima omului îl recunoaște pe Cel Puternic drept Comoară Ascunsă, sau drept reîntoarcere pe tărâmul necondiționat unde tot ce aparține lumii create dispare. Spiritul care ajunge aici de obicei exclamă: „Dumnezeu a existat dinainte ca alte lucruri să existe. Acum El este ca mai înainte.”[3] Se adresează confidenților:
Locul în care mă aflu s-a transformat în non-spațiu;
Acest trup al meu a devenit cu totul suflet;
Dumnezeu și-a întors Fața către mine; și
am simțit fiorii euforiei cum mă inundă.
(Nasimi)
Nu este nimic mai frumos pentru oamenii stării și a plăcerii spirituale decât să-și declare în această strofă legătura și diferența dintre Existența celui Care Există prin Sine și bucata de existență a tuturor celorlalte ființe, a căror existență depinde doar de El. Cu toate acestea, și următoarele versuri scrise de ‘Abdu’r-Rahman Khalis sunt extrem de frumoase:
O, musulmani! Ce este această stare în care mă găsesc și care mă tulbură?
Uneori sunt un iubit îndrăgostit, alteori un nenorocit, nebun.
Uneori sunt unul sărac, fără adăpost,
și alteori sunt regele vremurilor.
Căci m-am îmbătat cu vinul dragostei, și nu mai știu nimic.
Sunt unul care nu bea cu cumpătare.
Toată lauda și recunoștința îndrept către Dumnezeu, căci am băut din vinul dragostei;
Mă adresez în țara Celui Unic, cu cuvintele Lui, Singurul,
nu mă îngrijorez, căci nu îmi poate face nimic,
și nici nu mă tem de cei cu robe lungi.
Am lăsat deoparte vorbele rostite în starea de beție totală, fiind împotriva Cărții și a Sunnei Mesagerului. Chiar dacă a nu rosti astfel de cuvinte este o auto-contradicție pentru sfinții lui Dumnezeu, care sunt sub influența copleșitoare a stării spirituale, aceeași acțiune ar putea reprezenta îndepărtarea de calea celor care sunt treji și care pot discerne între Creatorul în Transcendența Lui și cele create. Este o erezie ca oamenii obișnuiți să rostească astfel de vorbe doar pentru a-i imita pe cei care au fost copleșiți de starea spirituală.
O, Doamne! Tu, Acela care îi îndrumi pe cei rătăciți, îndrumă-ne pe Calea Dreaptă și revarsă pace și binecuvântări asupra celui care este cea mai bună creație a Ta – Mahomed – și asupra Familiei și Companionilor, care sunt pe calea cea bună. Amin, o, Tu Cel care ne ajuți în toate!
[1] Uwaysu’l-Qarani (d. 656) este considerat unul dintre cei mai mari sfinți musulmani din primul secol islamic. [2] Muallim Naji (1850–1893). Cunoscut poet turc, ale cărui perspective asupra literaturii și educației au influențat foarte multe persoane. El a luptat pentru poezia clasică turcă. Istilahat-i Adabiya („Regulile literaturii”) este cea mai cunoscută operă a sa. [3] al- Bu khari, „Tawhid,” 1; Ibn Hanbal, al- Musnad, 4:431.
Comments