INTRODUCERE

CULMILE DE SMARALD ALE INIMII

CONCEPTE CHEIE ÎN PRACTICAREA SUFISMULUI

Culmile de smarald ale inimii, o colecție de patru volume ce cuprinde scrierile lui Fethullah Gülen, apărute de-a lungul anilor în publicația lunară Sızıntı, descoperă profund și cuprinzător „misiunea” sau caracterul autorului de a fi un îndrumător al sufletului trupesc uman. În această serie, Gülen lămurește principiile sufismului sau, mai exact, fațetele spirituale și morale ale islamului – într-un anumit sens, acele fațete care sunt esențiale. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui cadru conceptual. Cei care i-au citit articolele pot vedea că expunerea și stilul de analiză a subiectului sunt fundamental diferite de metodele, pe care alții le-au abordat, punând accent pe conceptele sufite. Printre aceștia, îi enumerăm pe Abu’l-Qasim Abdulkarim al-Kushayri[1] în ar-Risala, ‘Ali ibn ‘Uthman al-Hujwiri[2] în Kashf al-Mahjub sau Ibn Qayyim al-Jawziyya[3] în Madarij as-Salikin.

Fethullah Gülen analizează inima, care în terminologia sufită semnifică aspectul spiritual al inimii biologice și despre care Coranul face referire ca fiind intelectul spiritual și mintea, centru al tuturor emoțiilor și facultăților (intelectuale și spirituale), precum percepția, conștiința, sentimentele, raționamentul și puterea voinței. Adevărata natură a unei persoane se află în inimă. Prin această facultate intelectuală și spirituală, omul poate să cunoască, să perceapă și să înțeleagă. Spiritul este esența și dimensiunea interioară a acestei facultăți; spiritul biologic sau sufletul este suportul lui. Dumnezeu i se adresează inimii omului, iar aceasta preia asupra ei responsabilitățile, este pedepsită sau răsplătită, este înălțată prin îndrumări adevărate sau înjosită prin abatere, este onorată sau umilită. De asemenea, inima este „oglinda clară” în care se reflectă cunoașterea Divină.

Inima percepe și este percepută. Credinciosul se folosește de ea pentru a pătrunde în sufletul lui, în existența lui corporală și în mintea lui, căci este asemenea unui ochi al spiritului. Perspicacitatea poate fi privită ca simțul vederii, rațiunea ca spiritul său, iar voința ca dinamica sa interioară. Credința, cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu și plăcerea spirituală obținute prin iubirea Divină reprezintă cauza creațiunii și scopul ultim al inimii.

Inima este centrul existenței umane, iar Dumnezeu ține cont de ea atunci când îi evaluează pe oameni. Dumnezeu tratează oamenii în funcție de calitatea inimii lor, deoarece inima este bastionul multor elemente vitale pentru viața spirituală a credinciosului și pentru omenire: rațiunea, cunoașterea, cunoașterea lui Dumnezeu, intenția, credința, înțelepciunea și apropierea de Dumnezeu Cel Atotputernic. Dacă inima este vie, toate aceste elemente și facultăți sunt vii; dacă inima este bolnavă, este greu ca elementele și facultățile menționate să rămână sănătoase. În aceeași măsură în care viața fizică și existența corpului depind de inimă, organul care este situat în partea stângă a pieptului, la fel și viața spirituală sau existența reală a oamenilor se bazează pe echivalentul ceresc a inimii biologice, iar cele două inimi reprezintă două fațete ale aceleiași realități, în ceea ce privește relațiile lor reciproce.

Inima mai are un aspect sau o funcție vitală. Facultățile „încrederii” și „căutării ajutorului” sunt înrădăcinate în ea și în natura umană, ceea ce permite individului să -L perceapă pe Dumnezeu ca fiind Cel care ajută în toate și Cel care susține totul. Adică, îi reamintește omului de Dumnezeu, vorbindu-i pe limba nevoii și a căutării de ajutor și protecție. Acest lucru este foarte frumos subliniat într-o Tradiție Profetică, pe care Ibrahim Haqqi din Erzurum[4] o relatează astfel:

„Nu pot fi cuprins nici de cer, nici de pământ”, a spus Dumnezeu.

El este cunoscut inimii drept Comoara Ascunsă din inimă.

Credința este viața inimii; închinarea este sângele care îi curge prin vene; iar reflecția, autosupravegherea și autocritica sunt bazele permanenței sale. Inima unui necredincios este moartă; inima unui credincios care nu se închină este pe moarte; iar inima unui credincios care se închină, dar nu practică reflecția, autosupravegherea și autocritică, este expusă multor pericole și boli spirituale.[5] Prin urmare, Culmile de smarald ale inimii prezintă toate condițiile pentru existența și subzistența inimii, indicatorii ei de sănătate, alături de stările, gradele și virtuțile dobândite în urma unei asemenea vitalități. Mai exact, reprezintă un efort de a prezenta viața spirituală a islamului dintr-un cadru conceptual, care are în vedere mai degrabă sufismul ca aspect spiritual al islamului sau pur și simplu o viață spirituală per se și nu sufismul ca o știință intangibilă cu concepte neobișnuite.

Dintr-o anumită perspectivă, Culmile de smarald ale inimii creează un cadru, în timp ce dintr-un alt punct de vedere, desființează toate limitele și cadrele. Întrucât viața spirituală are mai degrabă o natură „ezoterică” și întrucât înaintarea pe calea „ezoterică” este atât dificilă, cât și extrem de obositoare, o astfel de călătorie trebuie întreprinsă într-un cadru specific. Bediüzzaman Said Nursi avertizează că toate facțiunile care s-au abătut (de la calea sufită) au fost conduse în rătăcire de lideri care au pornit călătoria în dimensiunea interioară a existenței, care au făcut progrese pentru un moment, dar pentru că nu au respectat Sunna, au presupus că ceea ce au primit demonstra că au atins vârful și, astfel, au decăzut, inducând în eroare atât propriile persoane, cât și pe ceilalți.[6] Întrucât călătoria pe calea spirituală este foarte riscantă, iar această cale are foarte multe caracteristici specifice, cei care pornesc trebuie să respecte cu strictețe principiile jurisprudenței islamice și să încerce să înainteze în lumina acestora, pentru a evita posibilele rătăciri. De-a lungul istoriei, din cauza faptului că au ignorat sau au neglijat într-o oarecare măsură aceste principii sau pur și simplu din cauza faptului că s-au depărtat de ele în urma unor alte considerații teoretice, au apărut multe secte sufite, înșelătoare în înclinațiile lor ezoterice sau, în alte cazuri, multe alte secte sau facțiuni deviante au căutat un adăpost sigur sub aripa sufismului. Prin urmare, pentru ca viața spirituală sau sufită să progreseze, fără abatere, pe baza principiilor islamice sau de-a lungul direcțiilor impuse de jurisprudența islamică, Culmile de smarald ale inimii stabilește limitele căii spirituale, luminând-o în același timp la fiecare etapă sau popas.

În timp ce trasează aceste limite, Culmile de smarald ale inimii, așa cum am mai spus, distruge toate limitele și granițele impuse înainte de călătoria spirituală. Un astfel de progres spiritual este practic infinit și cuprinde tot atâtea trepte și ranguri câți credincioși există, de la cel mai onorabil din întreaga creațiune, Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, până la cel mai obișnuit musulman. În plus, deși pe de o parte această cale este accesibilă tuturor, din altă perspectivă are cărări speciale, unde doar foarte puțini oameni pot merge. De exemplu, școala lui Muhyi'd-Din ibn al-'Arabi[7] sau doctrina lui Wahdat al-Wujud, care literal înseamnă „Unitatea Transcendentă a Ființei”, pot face parte din acest grup al cărărilor speciale. De asemenea, calea spirituală are diverse caracteristici sau particularități subtile distinctive care pot fi înțelese doar de cei care au capacitatea de a înfrunta aceste terenuri accidentate. Ele sunt de așa natură încât, din moment ce cele care au fost menționate de Mansur al-Hallaj[8] (858–922) și Suhrawardi Martirul[9] (1155–1191) pare că s-au opus limitelor jurisprudențiale ale căii, i-au costat viața. Totuși, Culmile de smarald ale inimii este capabilă să analizeze aceste caracteristici atât în limitele măsurilor islamice, cât și în enorma profunzime și nemărginire a vieții spirituale.

Culmile de smarald ale inimii Îl prezintă pe Dumnezeu prin Atributele și Numele Sale precum Unicitatea, Unitatea, Cel Dintâi, Cel de pe urmă, Cel de deasupra tuturor și Cel Ascuns, luminând astfel calea. Acest lucru permite științelor teologiei, sufismului și înțelepciunii sau Hikmah, așa cum este numită în islam și care este diferită de filosofie, să își facă apariția în carte ca o știință a Ma'rifah sau cunoașterea Dumnezeu. Toate aceste științe expun o hartă sinoptică detaliată a manifestării Divine și a relației dintre Creator și creațiune, la care se face adesea referire în sufismul islamic reprezentat de anumite persoane, precum Muhyi'd-Din ibn al-'Arabi, în umbra anumitor simboluri și expresii enigmatice, foarte greu de înțeles. În plus, atât prin conceptele și subiectele menționate, cât și prin alte concepte și subiecte pe care le abordează, precum „Tărâmurile Cerești”, „Arhetipurile și lumea reprezentărilor sau a formelor ideale”, Culmile de smarald ale inimii prezintă ontologia și trasează o hartă metafizică, care poate face lumină în cazul unor subiecte precum fizica și astrofizica. Mai mult, prin utilizarea unor ranguri spirituale precum Nujaba (Nobilii), Nukaba (Custozii), Awtad (Stâlpii), Qutb (Pilonul), Qutb al-Aktab (Pilonul Pilonilor) și Ghawth ( Ajutorul), cartea abordează relația dintre Dumnezeu și creația Sa umană în aspectele cele mai unice și sensibile ale acestei relații, în timp ce se concentrează, în același timp, asupra identității oamenilor ca având cel mai bun statut și fiind modelul perfect al creației și locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, folosind conceptul de Om Perfect, Desăvârșit.

Un alt atribut important al cărții Culmile de smarald ale inimii, la fel de important ca celelalte atribute menționate mai sus, sau poate chiar mai important, este că prezintă viața spirituală islamică care constituie miezul islamului nu ca pe un subiect teoretic, ci ca pe un subiect trăit de Companionii Profetului. Prezintă această viață asemenea unei experiențe profunde a inimii, minții și corpului descrisă și desemnată de islam. De asemenea, investighează modul în care a prins contur de-a lungul istoriei. Culmile de smarald ale inimii lasă moștenire veacurilor viitoare - o perioadă în care poate, diferite tărâmuri ale religiei și rațiunii, științei, tehnologiei, retoricii și bunăstării, în cooperare, vor face progrese fără precedent și de neimaginat – tradiția sufismului cu toate dimensiunile sale, sau viața spirituală a islamului în totalitatea ei ca o cale sigură, care a fost apărată de orice fel de rătăcire.

Notă pentru cititor: În această carte, pronumele masculin se folosește atât pentru îndrumători, cât și pentru inițiați. Cu toate acestea, nu trebuie să înțelegem că este un lucru exclusiv; pur și simplu, utilizarea repetitivă a „el sau ea” și „lui” sau „ei” este greoaie și adaugă o complexitate inutilă unui text care se dorește a fi, în primul rând, o invitație deschisă pentru a înțelege sufismul, care este o disciplină tolerantă și care acceptă întreaga omenire.

Ali Ünal

[1] Abu’l-Qasim Abdulkarim al-Kushayri (d. 1077): Muhaddith (erudit în Hadith) și mufassir (interpret al Coranului). A locuit în mare parte în Naysabur, în estul Iranului. A fost discipolul marelui șah sufit Abu ‘Ali ad-Daqqaq. Deși este autorul mai multor cărți importante, el este cunoscut mai ales pentru ar-Risala ila as-Sufiyya („O epistolă către sufiți”), una dintre cele mai vechi cărți despre sufism. [2] ‘Ali ibn ‘Uthman al-Hujwiri (d. 1073): A fost unul dintre marii sfinți și scriitori timpurii care au scris despre sufism și maeștri sufiți. A locuit în Ghazni și Lahore în Afganistan și, respectiv, Pakistan. Timp de nouă secole, Kashf al-Mahjub („Descoperirea celor ascunse”) s-a bucurat de o mare recunoaștere din partea celor care au studiat sufismul. Conține biografii ale anumitor sfinți și sfaturi cu privire la mai multe subiecte, precum reflecția, generozitatea, curtoazia spirituală, rugăciunea și dragostea. [3] Ibn Qayyim al-Jawziyya, Muhammad ibn Abi Bakr (d. 1350): Cunoscut învățat, erudit complet, discipol al lui Ibn Taymiyya (d. 1328) și considerat printre cei mai buni reprezentanți ai școlii sale de gândire. Madarij as-Salikin este un comentariu în trei volume la Manazil as-Sairin al lui Abdullah al-Ansari, un ghid către maqamat sau popasurile spirituale ale căii sufite. [4] Ibrahim Haqqi din Erzurum (1703–1780) a fost una dintre cele mai remarcabile figuri din Turcia otomană a secolului al XVIII-lea. A locuit în Erzurum și Siirt în estul Turciei. A fost un îndrumător sufit și un autor prolific, care a scris despre multe subiecte precum teologie, morală, matematică, astronomie și medicină. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Ma‘rifatname („Cartea cunoștințelor și aptitudinilor”), care încă se citește la scară largă. [5] Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, Vol I [6] Said Nursi, al-Mathnawi al-Nuri („Sedbed of the Light” – în română „Sămânța luminii”), The Light, NJ, 2007, p. 190. [7] Muhyi’d-Din ibn al-‘Arabi (1165–1240): Unul dintre cei mai mari și mai cunoscuți maeștri sufiți. Doctrina sa despre Unitatea Transcendentală a Ființei, pe care cei mai mulți au considerat-o monism și panteism, l-a făcut ținta unor polemici nesfârșite. A scris multe cărți, dintre care cele mai cunoscute sunt Fusus al-Hikam și al-Futuhat al-Makkiyyah. [8] Husayn ibn Mansur al-Hallaj (857–922) a fost unul dintre cei mai cunoscuți musulmani sufiți. S-a născut la Shushtar, în vestul Iranului, și a locuit la Bagdad. Este renumit pentru vorbele lui „Eu sunt Adevărul”. De asemenea, este renumit pentru austeritatea lui. [9] Shihabu’d-Din Yahya as-Suhrawardi (1155–1191) a fost un filozof musulman sufit și fondatorul Școlii Iluminării. S-a născut în Suhraward, în nord-vestul Iranului actual. Cel mai mult timp l-a petrecut în Siria. Kitab al-Maqamat („Cartea popasurilor”), Kitab Hikmat al-Ishraq („Cartea despre înțelepciunea iluminării”) și Hayakil an-Nur („Templele luminii”) sunt printre cele mai cunoscute cărți ale sale.