Inima și câteva dintre mecanismele ei
Inima, ca resursă spirituală, are două aspecte; pe de o parte se îndreaptă către universul spiritual, pe de cealaltă parte, se conectează cu universul fizic. Dacă trupul se subordonează spiritului conform legii Shari‘a, atunci inima se bucură de darurile grăitoare pe care le primește datorită universului spiritual și aduce adieri de pace și mulțumire în suflet.
Așa cum inima se aseamănă unui pod important pe care binecuvântările și lucrurile bune îl traversează pentru a ajunge la o persoană, tot așa poate fi un mijloc prin care pot lua naștere toate impulsurile satanice și trupești, ispitele și relațiile. Atât timp cât inima se îndreptă către Adevărul Suprem, ea va reprezenta o sursă de lumină care își trimite razele strălucitoare chiar și în cele mai îndepărtate și întunecate colțuri ale sufletului persoanei. Însă, dacă va rămâne îndreptată mult timp spre păcatele trupești, atunci va deveni ținta săgeților otrăvitoare pe care Șeitan le aruncă.
Inima este un lăcaș al credinței, închinării și a bunătății desăvârșite sau excelenței (ihsan) și prin ea, curge un râu de strălucire și inspirații, care se ivesc în urma legăturilor cu Dumnezeu, omenirea și universul. Însă acestei capacități atât de prețioase a inimii i se opun mulți dușmani, care încearcă să o dea la o parte sau să o abată de pe drumul său. Printre dușmani se numără înăsprirea caracterului (pierderea capacității de a simți și de a crede), necredința, trufia, aroganța, ambiția lumească, lăcomia, poftele trupești exagerate, indiferența, egoismul și afecțiunea pentru statut și poziție socială – scopul lor este de a găsi punctele slabe ale inimii și de a o distruge.
Credința este viața inimii, închinarea este sângele care îi curge prin vene, iar supravegherea și critica aduse propriei persoane sunt fundamentele pe care se bazează trăinicia inimii. Inima necredinciosului este moartă; inima credinciosului care nu se închină se află în agonia morții; iar inima credinciosului care practică închinarea, dar care nu cugetă asupra sufletului și nu are stăpânire de sine și nici nu înfruntă greșelile și păcatele, este expusă tuturor pericolelor și bolilor. Cu toate că celor din prima categorie despre care am discutat le „bate” ceva în piept, nu putem spune că au o inimă. Cei din a doua categorie trăiesc într-o lume tulbure și vagă, marcată de propriile bănuieli și îndoieli; trăiesc captivi, departe de Dumnezeu, și nu vor putea niciodată să ajungă la destinație. Cât despre a treia categorie, deși au parcurs o bună bucată de drum pentru a ajunge la destinație, încă sunt expuși pericolelor – ei înaintează șovăielnic; pe calea lor spre Dumnezeu, au parte de eșecuri și succese unul după altul, iar încercarea lor de a ajunge în vârf se poate asemăna unei munci sisifice.
O inimă sănătoasă este unul dintre mijloacele care conduc o persoană direct la Dumnezeu, fără abateri, iar cea mai măreață și satisfăcătoare calitate a inimii este bunătatea desăvârșită sau excelența în închinare (ihsan). Perfecțiunea este cel mai sigur mod de a ajunge la sinceritate, de a urca pe culmile aprobării din partea lui Dumnezeu și de asemenea, este conștiința stăpânirii de sine înaintea Martorului Veșnic. Sute de mii de oameni, înarmați cu credința, cu frică și reverența față de El, s-au înalțat pe aripile faptelor bune și au pornit în călătoria spre El, dar doar câțiva au reuși să ajungă pe culme. Să-i lăsăm pe cei care încă nu au ajuns, să își dea toată silința în zborul lor. Ceilalți, care au reușit să ajungă pe culmi, au înțeles urâciunile care îi displac lui Dumnezeu și s-au îndepărtat de ele; în același timp, sunt dispuși să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu și să le îmbrățișeze până când acestea devin obișnuință – o a doua natură a omului.
Comments