‘Ilm (Cunoaștere)

‘Ilm (Cunoaștere)

‘Ilm (Cunoaștere) reprezintă informațiile obținute cu ajutorul simțurilor umane sau prin revelații sau inspirație din partea lui Dumnezeu. De asemenea, se folosește pentru a indica informațiile care sunt în concordanță cu fapte și realități, și pentru a arăta înțelegerea unui subiect în adevăratul lui sens și conținut. În plus, conceptul poate fi folosit și într-un cadru mai simplu, și anume atunci când vine vorba de a gândi, a înțelege, a cuprinde cu mintea și a trage concluzii, ca rezultate ale proceselor mintale. Uneori ne referim la termenul „cunoaștere” și ca la familiaritate.

Cu toate că știm care aspect al termenului cunoaștere din Islamul sufit este cel mai relevant în contextul acestei cărți, considerăm că este necesar să menționăm și câteva subiecte secundare, precum tipuri diverse de cunoaștere și sursele acesteia.

Cunoașterea, în primul rând, se împarte în două categorii: cunoașterea fără mijloace sau cunoașterea nedobândită și cunoașterea care este dobândiră prin diferite mijloace.

Fiecare ființă vie are propriile caracteristici și abilități distincte. Acestea sunt sursa cunoașterii sigure, lăuntrice – cunoașterea pe care o ființă o are deja și nu trebuie să o mai dobândească.[1] Capacitatea omului de a simți și de a percepe lipsa aerului, setea, foamea, durerea și bucuria, etc., știința bebelușului despre cum să sugă, cea a păsării despre cum să zboare și să construiască cuiburi, cea a peștelui despre cum să înoate, cea a puilor de animale despre cum să fugă din calea pericolelor, pe scurt, toate aceste tipuri de cunoaștere – cunoașterea cum să faci față nevoilor vieții, intră în categoria cunoașterii fără mijloace.

Cunoașterea acumulată cu ajutorul simțurilor interne și externe face parte din a doua categorie. Cunoașterea privind lumea fizică se obține de obicei cu ajutorul celor cinci simțuri externe – văz, auz, miros, gust și pipăit – în timp ce cunoașterea din sfera metafizică sau imaterială a existenței se obține cu ajutorul simțurilor lăuntrice – mintea și inima, împreună cu capacitățile lor de gândire, rațiune, descoperire și experiență spirituală, intuiția și așa mai departe.

În ceea ce privește sursele cunoașterii sau mijloacele de dobândire a ei, Islamul menționează trei categorii:

· Cele cinci simțuri externe, cu condiția ca ele să fie bune.

· Raporturi adevărate, care pot fi de două feluri: raporturi oferite în mod unanim de către un grup de oameni onești, suficient de mare, încât faptul că ar fi putut cădea de acord să mintă este de neconceput, și raporturi oferite de Mesagerii lui Dumnezeu, pe care El i-a trimis cu mesaje speciale.

· A treia sursă de cunoaștere este rațiunea. Aici se încadrează cunoașterea axiomatică și cunoașterea dobândită cu ajutorul facultăților mintale.

De asemenea, și cunoașterea este împărțită în două categorii: cea care este dobândită cu ajutorul facultăților mintale și cea declarată. Prima categorie poate fi la rândul ei divizată în trei subcategorii:

· Cunoașterea despre subiecte precum sănătatea și educația, domenii care în Islam sunt considerate obligatorii pentru orice individ sau grup din comunitate, în funcție de vremuri și circumstanțe.

· Un alt tip de cunoaștere dobândit cu ajutorul facultăților mintale este cunoașterea pe care Islamul o respinge. Aici vorbim despre vrăjitorie, prezicerea viitorului și alte științe oculte.

· Din a treia categorie fac parte științele precum geometria, matematică, medicina, fizica, chimia și istoria. Islamul consideră studierea lor obligatorie la nivel de comunitate, nu și la nivel individual, pentru a descoperi legile lui Dumnezeu atunci când a creat universul, pentru a descoperi cum funcționează acesta, dar și pentru bunăstarea întregii comunități.

Cunoașterea declarată este de două feluri: cunoașterea care se bazează pe descoperiri spirituale și inspirație și cunoașterea legată de Islam și viața islamică. Cea de-a doua a fost împărțită în patru categorii:

· Cunoașterea principiilor fundamentale, care include cunoașterea Coranului, Sunna (stilul de viața, vorbele și confirmările Profetului), acordul erudiților (ijma) și analogia sau raționamentul deductiv. Acestea sunt sursele pe care se bazează legile Shari‘a.

· Cunoașterea subdiviziunilor, care include cunoașterea ritualurilor (rugăciunea prescrisă, dania prescrisă, postul, pelerinajul și așa mai departe), viața de zi cu zi a credincioșilor, căsătoria și aspectele relevante precum divorțul și pensia alimentară (dreptul civil) și sancțiunile juridice (dreptul penal), etc.

· Științele primare precum limbile, gramatica, semantica, compunerea și elocvența, cu ajutorul cărora poți înțelege mai bine științele religioase, precum Hadith (spusele Profetului), interpretarea Coranului și jurisprudența.

· Științele complementare sau secundare, adică științele adiționale celor ale Coranului. Ele se referă la științele legate de alegerea cuvintelor și compunerea Coranului, precum fonetica și recitarea; științele legate de înțelesul textelor, precum interpretarea și exegeza și cele legate de porunci, precum cele care anulează și care au fost anulate, generale sau specifice, explicite sau implicite, în sens real și literal sau în sens metaforic sau aluziv, succinte sau detaliate, clare sau ambigue, directe și categorice sau în pilde.

În ceea ce privește cunoașterea declarată bazată pe descoperiri spirituale și inspirație, se pot observa două categorii: cunoașterea care ia naștere în inima omului, ca dar de la Dumnezeu și cunoașterea care prinde contur în conștiință. De-a lungul cărții Culmile de smarald ale inimii, vom studia despre aceste tipuri de cunoaștere. Fie că este cea care ia naștere în inima omului ca dar de la Dumnezeu, fie cea care prinde contur în conștiință, cunoașterea este și trebuie să se bazeze pe Coran și Sunna. Cunoașterea, fie că pornește din inimă sau conștiință, dar care nu a trecut prin aceste două surse curate, nu este demnă de încredere. Nu poate fi o cunoaștere obligatorie nici pentru indivizii înșiși, nici pentru cei din jurul lor, nu poate fi considerată autentică și sănătoasă. Mulți lideri sufiți de seamă au subliniat importanța acestui aspect. De exemplu:

Junayd al- Baghdadi spune: „Toate drumurile care nu duc la Profet sunt închise și nu conduc către adevăr.” De asemenea, el ne amintește: „Cei care nu cunosc Cartea și Sunna nu trebuie urmați ca îndrumători.”

Abu Hafs[2] explică: „Despre cei care nu se pot stăpâni în lumina adevărurilor din Carte și Sunna nu se poate spune că sunt pe calea dreaptă.”

Abu Sulayman ad-Darani[3] avertizează: „Accept adevărul tuturor lucrurilor care iau naștere în inimă numai cu condiția să fie susținute de Carte și Sunna.”

Abu Yazid (Bayazid) al-Bistami[4] avertizează: „M-am luptat cu firea trupească aproape treizeci de ani și cel mai anevoios a fost să accept normele obiective ale Cărții și Sunna. Nu vă lăsați păcăliți de nimeni, chiar dacă fac minuni precum zborul prin văzduh, ci ar trebui să luați seama la felul în care respectă legea Shari‘a și poruncile din Carte și Sunna.”

Abu Sa‘id al-Kharraz[5] sintetizează problema: „Cunoașterea intuitivă care nu este în concordanță cu spiritul religiei este falsă.”

Abu’l-Qasim an-Nasrabadi[6] îndrumă: „Chintesența sufismului reprezintă devotamentul față de Cartea Sfântă și de Sunna, stăpânirea pornirilor amăgitoare ale firii lumești și stăpânirea prefacerilor în religie, capacitatea de a trece cu vederea greșelile celorlalți și de a nu neglija datoria de a citi zilnic spre gloria și slava Celui Atotputernic, capacitatea de a respecta poruncile cu strictețe, fără abateri sau scutiri speciale și abținerea de la opinii personale și neîntemeiate privind religia.”

Pentru liderii sufiți, cunoașterea are întâietate în fața stării spirituale a credincioșilor sufiți, deoarece starea depinde de cunoaștere. Cunoașterea este moștenirea lăsată de profeți, iar învățații sunt moștenitorii. Vorba profetică: „Învățații sunt moștenitorii profeților”[7] se află pe cel mai înalt rang recunoscut pentru învățați.

Cunoașterea adevărului sau cunoașterea care duce către adevăr reprezintă viața inimii, lumina ochilor, cauza deschiderii pieptului (cu pace, euforie și bucurie spirituală), stimulul care activează rațiunea, sursa plăcerii pentru spirit, îndrumarea celor confuzi pe drumul cel drept, prietenul apropiat al celor singuri și un taler neprețuit cu bucate cerești oferit lumii și cărora îngerii îi acordă un deosebit respect.

Cunoașterea este un pas important pe calea credinței, un standard pentru a face deosebirea între îndrumare și eroare, între siguranță și îndoială. De asemenea, este un mister divin care arată adevăratele caracteristici omenești ale unei persoane.

Un sfânt de-al lui Dumnezeu nu exagerează cu nimic atunci când spune:

O ființă umană este cu adevărat om doar prin cunoaștere;

fără ea, este pur și simplu un animal.

Acțiunea fără cunoaștere este pur și simplu ignoranță;

așadar, prietene, nu poți descoperi Adevărul dacă nu ai cunoaștere.

Prin cunoaștere, sufiții se referă mai degrabă la lumina și la răspândirea ei care vin din tărâmurile de dincolo de lumea materială și care izvorăsc din Cunoașterea lui Dumnezeu, și nu la familiaritatea care este atinsă cu mintea, auzul și văzul. Această lumină se revarsă asupra spiritului și iese la iveală în cele mai lăuntrice unghere sufletești ale unei persoane și crește și se revarsă în darurile Celui Veșnic. Pentru a putea primi acest dar Divin, omul ar trebui în primul rând să-și îndrepte lumea lăuntrică spre Soarele Nemuritor și, scăpat de sub influența propriului corp și a plăcerilor trupești, să ducă o viață înălțătoare și să-și deschidă sufletul către Dumnezeu, Adevărul Suprem, cu credință, dragoste și farmec. Apoi, omul ar trebui să fie capabil să atingă nivelul în care, prin inspirație, poate să primească învățături direct de la Dumnezeu.

Așa cum este menționat și în Declarația Divină (18:65), „Din partea Noastră, şi l-am învăţat ştiinţă de la Noi”, cunoașterea insuflată de Dumnezeu se aseamănă cu o ploaie de îndurare, care se revarsă în adâncurile lumii lăuntrice, venită din tărâmurile Prezenței Sfinte – din acele locuri unde cei care se află cel mai aproape de Dumnezeu îi pot simți Prezența Sfântă – fără mijlocitori și ascunzișuri. Profunda devoțiune pentru Dumnezeu, cucernicia sinceră și credința față de El și de Mesagerul Lui, mulțumirea sinceră față de tot ce hotărăște și aduce Dumnezeu și încercarea de a-L mulțumi, sinceritatea și curățenia intențiilor, a acțiunilor pe care le întreprindem pentru a-L mulțumi și a acțiunilor pe care El ni le cere să le înfăptuim și inima care caută iar și iar certitudini în ceea ce privește credința – avem nevoie de toate acestea, pentru a putea fi răsplătiți din abundență cu cunoașterea insuflată de Dumnezeu.

Deoarece profeții au primit Revelația Divină și au fost îndrumați de către El, știința lor este insuflată de Dumnezeu și vine direct de la El fără mijlocitori. Cât despre știința învățaților sfinți, curați și a altor persoane sfinte, ea este tot insuflată de Dumnezeu, singura diferență fiind faptul că sursa o reprezintă razele de lumină a științei profetice. Se consideră că Khadr[8] este singurul care a primit o asemenea știință. Cu toate acestea, în acest caz vorbim despre o anumită perioadă de timp, despre un nivel spiritual și despre o stare specifică lui. Atunci când ne referim la anumite subiecte specifice, anumite persoane pot fi deasupra unora care la rândul lor le sunt superiori în termeni generali. În același fel, dacă ne referim la anumite particularități ale științei insuflate de Dumnezeu, Khadr le este superior celor care sunt mai măreți decât el. În niciun caz, nu este superior Profetului Moise, pacea fie asupra lui[9], și nici altor Mesageri importanți.

Ca Profet însărcinat cu propovăduirea poruncilor lui Dumnezeu către oameni și cu îndrumarea lor prin viață astfel încât să atingă fericirea în ambele vieți, Profetul Moise cunoștea poruncile lui Dumnezeu privind individul uman, viața socială și relația sensibilă dintre el și aspectele sau dimensiunile exterioare și interioare ale lucrurilor. Dar, știința lui Khadr se limitează la dimensiunea lăuntrică a lucrurilor. El arată această diferență în conversația cu Moise: „Moise! Dețin acel soi de știință cu care Dumnezeu m-a înzestrat și pe care tu nu o deții, dar tu te bucuri de un alt soi de știință, pe care Dumnezeu ți-a dat-o ție și nu mie.”[10]

În concluzie, cunoașterea insuflată de Dumnezeu nu se poate obține prin studiu sau prin învățăturile primite de la alții. Este un dar special din partea lui Dumnezeu și un tip de luminare, dintr-o sursă sfântă, care își are originea în inimă. Cunoașterea insuflată mai degrabă se revarsă de la Creator asupra Operelor Sale de artă și nu este acel tip de cunoaștere despre Creator obținută prin studiul creației și care conduce de la creație la Creator. Chiar este considerată punctul de plecare în spiritul uman al cunoașterii unor taine cu privire la Dumnezeu, Adevărul Suprem, ca daruri speciale din partea Lui.

În orice caz, Dumnezeu este Acela care, întotdeauna, știe cel mai bine adevărul în fiecare chestiune.

[1] Termenul științific modern pentru acest tip de cunoaștere este instinct. [2] Abu Hafs ‘Amr b. Salama al-Haddad an-Naysaburi (d. 879). Fierar din Naysaburi, a vizitat Bagdadul și l-a întâlnit pe Junayd, care i-a admirat devotamentul. De asemenea, i-a întâlnit și pe ash- Shibli și alți sufiți de la școala din Bagdad. Întorcându-se la Nishapur, și-a reluat activitatea comercială, urmând să moară în același loc în 879. [3] Abu Sulayman ad- Darani (d. 830). Ascetic cunoscut pentru plânsul său din timpul rugăciunii. Sufiții i-au oferit onoruri și a fost numit „busuiocul dulce al inimilor” (rayhan-i dilha). Se distinge prin austeritatea sa severă. El a vorbit în termeni delicați despre practicarea devoțiunii. [4] Abu Yazid (Bayazid) al- Bistami (d. 873). Unul dintre cei mai mari învățați sufiți. Junayd a spus: „Abu Yazid printre noi este precum Gabriel printre îngeri.” Viața lui s-a bazat pe mortificarea propriei persoane și pe practicarea devoțiunii. [5] Abu Sa‘id Ah mad ibn ‘I sa al-Khar raz al- Baghdadi, cizmar de meserie, l-a întâlnit pe Dhu’n-Nun al-Misri și s-a asociat cu Bishr al-Khafi și Sarias-Saqati. A scris multe cărți, dintre care unele au supraviețuit timpului; data nașterii nu se cunoaște cu exactitate, dar cel mai probabil a fost între 891 și 899. [6] Abu’l-Qasim Ibrahim ibn Muhammad ibn Mahmud an-Nasrabadi (d. 977): Unul dintre cei mai cunoscuți învățați sufiți. S-a născut la Nishabur și a murit la Makka. Cunoscut pentru devotamentul lui și pentru înfrânarea de la păcat. [7] al- Bukhari, al-Jami‘us-Sahih, “„Ilm,” 10. [8] Așa cum se relatează în Coran (18:60-82), Khadr este cel cu care a călătorit Profetul Moise pentru a învăța despre lumile spirituale ale existenței și despre natura acțiunilor lui Dumnezeu. Dacă el a fost Profet sau un sfânt cu o misiune specială este un subiect controversat. Se crede că el se bucură de viața în care nu simte nevoile pe care le-ar simți un om normal. [9] Autorul se referă la întâlnirea importantă și experiența dintre Moise și Khadr, care este relatată în Coran, 18:60-82. [10] al- Bukhari, „Tafsir,” 18:4.