Ightirab (Dubla Separare)

Ightirab (Dubla Separare)

Ightirab (dubla separare) este un sentiment asemănător celui care apare atunci omul cade pradă greșelii după ce s-a îndreptat, sau asemănător nopții care îi urmează zilei sau asemănător întunericului suferinței care cuprinde inima după euforie. Cei cărora Mesagerul le-a adus laude atunci când a spus Vești bune pentru cei neadaptați, au simțit dintotdeauna un astfel de sentiment îngrozitor.

Dubla separare se aseamănă cu separarea descrisă anterior în mai multe moduri. Ea poate lua naștere fie dintr-o stare fizică sau dintr-un spirituală, fie din profunzimile spirituale și cunoașterea lui Dumnezeu. În al treilea caz, omul poate simți mult mai intens sentimentul de dublă separare.

Dubla separare care ia naștere dintr-o stare fizică reprezintă dorul de casă, separarea de familie, rude și prieteni. Mai ales în cazul în care o revedere nu se întrezărește prea curând la orizont, spiritul se afundă într-un sentiment de separare, pe care cu greu îl poate îndura. Dacă o asemenea separare nu este susțină de credința în Dumnezeu și Înviere, sentimentul devine foarte greu de răbdat. Dacă omul îndură cu credință, va muri ca un martir, așa cum spune Tradiția Profetică, Cel care moare departe de casa, moare ca martir.[1] Dacă separarea nu este însoțită de erezie și necredință, atunci, așa cum spune citatul După nenoroc vine și răsplata, ea este un dar folositor din partea lui Dumnezeu, luând în considerare că îndrumă omul spre El. Potrivit unor voci, o astfel de separare, durerea alinată de credință, reprezintă o suferință dulce, care vine cu o răsplată – puterea de a o răbda. Chiar dacă omul poate suspina sau poate geme din cauza suferinței, conștiința umană o acceptă și o îmbrățișează. Următoarele versuri ale unui poet redau minunat acest aspect:

Pe cei departe de casă și pe cei care mă privesc într-o astfel de stare,

Lasă-i să-mi stea lângă mormânt, când vremea va sosi.

Căci doar cei ce îndură separarea, cunosc a mea durere;

ei sunt aduceri aminte unul pentru altul.

O, Dumnezeul meu! Tu deschizi calea celor rătăciți;

doar Tu ne deschizi calea mie și celorlalți.

Din noapte Tu faci zi, iar lacrimile

le transformi în bucurie și fericire.

Sentimentul de separare care ia naștere din starea spirituală este apreciat și lăudat în citatul Profetic „Vești bune pentru cei neadaptați”. Acești oameni sunt drepți și se luptă cu faptele corupte ale acestei lumi: un învățat credincios adevărului pierdut într-o societate afundată în ignoranță; un credincios dăruit adevărului într-o lume adâncită în ipocrizie – toți aceștia îndură separarea în interiorul separării. Atunci când ei sunt martorii valurilor de corupție care cuprind întreaga țară, a distrugerii maselor ignorante și a atenției acordate ipocriziei și ipocriților, descoperă că se află într-o stare de singurătate care se adâncește din ce în ce mai mult și în ei se aprinde o dorință arzătoare de a le spune tuturor adevărul pentru a-i îndruma.

Cât despre separarea care ia naștere din profunzimile spirituale și cunoașterea lui Dumnezeu, cei care experimentează acest sentiment așteaptă să se bucure de cel care se găsește doar pe Tărâmurile Divine și se află în adâncimea plăcerilor spirituale. Totuși, până în momentul în care se vor întâlni cu Cel Atotputernic, descoperă în sufletele lor sentimentul de separare față de cei din jurul lor care sunt aproape de Adevărul Suprem și nu vor putea să se elibereze de acest sentiment care apare în timpul călătoriei spre Dumnezeu. Deși ei tânjesc fără încetare să fie lângă Dumnezeu și să-L întâlnească, să-I simtă căldura prieteniei, sunt uneori dominați de sentimente precum frică, îngrijorare și sensibilitate, pe care le experimentează în timpul călătoriei; uneori inima le este întunecată de gânduri sau închipuiri malefice, care apar fără ca ei să își dorească. Ei simt separarea în funcție de statutul personal. Cu toate că unii o pot simți mai intens, cei mai mulți se luptă cu o separare imaginară sau cu una care apare în urma grijilor sau a sensibilității excesive. Ei tremură de frică la gândul că, separarea care ia naștere în timpul legăturii cu Cel Preaputernic, le-ar putea afecta credința, devotamentul și apropierea de Dumnezeu, și le-ar putea provoca răni spirituale. Din moment ce oamenii aflați la început consideră o astfel de separare drept semn al unei pierderi, în timp ce ei se luptă și merg spre câștig, se simt descurajați. Îngrijorările sau gândul că au fost abandonați sau lăsați singuri le provoacă o durerea imensă, iar ei ar putea striga: „Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată.”

Cei care suferă de separarea de casă se consolează la gândul revederii veșnice în Viața de Apoi, iar cei a căror stare spirituală dă naștere separării pot găsi liniște într-o nouă căutare și în licăririle cunoașterii și dragostei lui Dumnezeu, separarea pe care o simt cei care au atins starea de mulțumiri în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu este absolut insuportabilă. Cei lumești, care nici nu au văzut și nici nu știu ce se află dincolo de lumea materială, nu conștientizează starea în care acești oameni se află. Nici cei cunoscuți fie pentru închinarea în mod regulat, fie pentru ascetism nu le pot înțelege condiția, deoarece nu pot trece dincolo de închinarea și ascetismul lor. Dar orizonturile și tărâmurile celor înzestrați cu cunoașterea lui Dumnezeu și eforturile pe care le fac pentru a ajunge acolo și pentru a-și atinge țintele sunt la fel de intense precum măreția relației pe care o au cu Acela pe care Îl adoră.

O, Doamne! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și fă-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed și asupra Familie și Companionilor săi. Amin, O, Dumnezeule care în toate ne ajuți!

[1] Ibn Maja, „Jana’iz,” 5; Abu Ya’la, a- Musnad, 4:269.