M. Fethullah Gulen
‘Ibada, ‘Ubudiya și ‘Ubuda (Închinare, Slujire și Devotament profund)
Deși unii consideră închinarea, slujirea și devotamentul ca fiind sinonime, majoritatea învățaților și maeștrilor sufiți spun că aceste cuvinte au semnificații și conotații diferite.
‘Ibada (închinarea) înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în viața de zi cu zi și îndeplinirea obligațiilor de a fi slujitorul Său, în timp ce ‘ubuda (slujirea) este interpretată ca trăire cu conștiința de a fi slujitor. Astfel, cel care își respectă îndatoririle religioase este numit ‘abid (închinător), în timp ce cel care trăiește cu conștiința de a fi un slujitor al lui Dumnezeu este de obicei numit ‘abd (slujitor).
Există o altă diferență, mai subtilă, între închinare și slujire. Responsabilitățile care necesită resurse financiare suficiente și capacitate fizică de îndeplinit și care sunt realizate cu greu, cu frică și speranță și cu intenția de a-i face pe plac lui Dumnezeu (de exemplu, cele cinci rugăciuni zilnice, post, pomană, pelerinaj la Mecca, oferirea unui sacrificiu și recitarea Numelor lui Dumnezeu) sunt acte de închinare. Îndatoririle sau lucrările care nu implică dificultăți similare sunt incluse în serviciu. Un slujitor își îndeplinește îndatoririle cu o mai mare conștientizare.
Cea mai profundă dimensiune a îndatoririlor religioase este devotamentul, care necesită îngrijire și conștientizare totală. Ibnu’l-Farid[1] afirmă:
Toate actele de închinare și îndatoririle de slujire cerute de fiecare stație pe care am atins-o în timpul călătoriei mele spirituale —
le-am îndeplinit prin devotamentul meu.
Unii sufiți au definit devotamentul ca fiind serviciul oamenilor simpli, serviciul așa cum cere datoria, de a fi un rob al lui Dumnezeu, care este efectuat de cei care au discernământ și conștientizare, și devotamentul drept responsabilitatea celor care se disting prin apropierea lor de Dumnezeu. Primul grup îi cuprinde pe cei care se străduiesc să avanseze pe calea lui Dumnezeu; al doilea grup îi cuprinde pe cei ale căror atitudini mentale și spirituale le permit să depășească toate obstacolele și dificultățile aparent insurmontabile pe care le întâmpină; al treilea grup îi cuprinde pe cei ale căror stări mentale și spirituale îi determină să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima și cu un sentiment profund de a fi în compania Lui.
Alți sufiți au rezumat explicațiile de mai sus în doi termeni: închinarea în sine și închinarea descriptibilă. Primul termen înseamnă a fi mereu conștient de relația dintre Creator și creat, Cel Atotvenerat și închinător, Atotveghetorul și cel supravegheat, Atotsusținătorul și cel susținut, și gândirea, simțirea și acționarea în cea mai profundă conștientizare a acestor relații. Al doilea termen înseamnă îndeplinirea îndatoririlor de închinare așa cum sunt cerute de această conștientizare și fără nicio neglijență, ceea ce face ca conștientizarea credinciosului să crească. Cei care îndeplinesc aceste îndatoriri pot fi clasificați în funcție de intenția, hotărârea, determinarea și sinceritatea închinătorilor, după cum urmează: cei care se închină cu dorința de a intra în Paradis, cei care se închină cu speranța de a fi scăpați din Iad, cei care se închină grație dragostei și respectului față de Dumnezeu și cei care se închină pentru că trebuie să o facă ca o cerință a relației dintre Dumnezeu ca Creator (Cel Care singur merită închinare) și ființe umane (ființe create care trebuie să se închine Creatorului lor).
Fiecare grup a primit un nume: negustori, sclavi, îndrăgostiți și devotați sau credincioși. Aceste cuvinte ale lui Rabi‘atu’l-‘Adawiya, o sfântă musulmană care a trăit în timpul celui de-al doilea secol al Islamului, sunt destul de potrivite:
O, Doamne. Jur pe frumusețea apropierii de Tine că nu m-am închinat Ție nici de frica Iadului, nici din dorința de a ajunge Paradis. M-am închinat Ţie din pricina Ta.[2]
Slujirea este o sursă de onoare și demnitate pentru bărbați și femei. Nimic nu este mai stimat sau mai valoros decât să fii onorat ca slujitor și devotat al lui Dumnezeu. Deși alte ranguri mai valoroase pot fi conferite pentru o perioadă limitată de timp, slujirea este constantă și continuă și, prin urmare, rangul cel mai valoros. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu Atotputernicul a descris ceea ce este mai bun din creație, peste el să fie pacea și binecuvântările, pe slujitorul Său în cele mai frumoase cuvinte: Nu există nicio zeitate în afară de Dumnezeu, iar Mahomed este slujitorul și Mesagerul Său, și El și-a încununat slujirea și aceste cuvinte binecuvântate prin Solia Sa.
De asemenea, când l-a invitat pe Profet, slava umanității și pe cel fără egal, unic al timpului și al creației, să onoreze cerurile prin Înălțare,[3] El și-a început invitația cu fraza complimentară: Mărire Celui care l‑a dus pe robul Său în timpul unei nopţi de la Moscheea Al‑Haram ( 17:1), referindu-se astfel la măreția fără egal a slujirii sale. Acest lucru este cu atât mai semnificativ, cu cât cu această ocazie în care spațiul și timpul au fost aproape depășiți și lumina atotpătrunzătoare a Harului și Frumuseții Divine l-a întâmpinat, Dumnezeu Atotputernic a subliniat din nou slujirea și a declarat: Şi i‑a revelat Robului Său ceea ce i‑a fost revelat (53:10).
Rumi nu se prezintă ca un sfânt sau un individ de profundă profunzime spirituală, ci ca un slujitor:
Am devenit slujitor, slujitor, slujitor;
M-am închinat și m-am dublat slujindu-Te.
Slujitorii sau sclavii se bucură când sunt emancipați;
pe când eu mă bucur când devin robul Tău.
Potrivit unora, următoarele ar trebui luate în considerare atunci când discutăm despre închinare și slujire. Slujitorii ar trebui să:
• Fie conștienți de greșelile lor și să se îngrijoreze pentru ele, chiar dacă ei cred că își îndeplinesc actele de închinare perfect.
• Să se străduiască să se închine perfect și apoi să atribuie lui Dumnezeu tot ceea ce obțin în numele slujirii. Ei ar trebui să-și petreacă fiecare moment al vieții conștienți că slujirea este datoria lor ca răspuns la Domnia veșnică a lui Dumnezeu.
• Privească toate fațetele existenței ca umbre ale Luminii Existenței Sale și nu-și atribuie niciodată existența a ceva sau a vreunei realizări. Nu ar trebui să existe mândrie de sine cu privire la binecuvântările conferite sau disperare cu privire la reținerea tuturor darurilor și luminii spirituale.
• Fie conștienți de onoarea și demnitatea de a fi atașați de El și nu-ți imagineze niciodată că sunt onorați cu alte tipuri de ranguri.
Nici un alt rang sau onoare nu este la fel de mare sau mai mare decât slujirea. Dacă vreun rang sau onoare poate fi considerat ca atare, poate fi libertatea, dar numai în sensul de a nu-și pune inima pe altceva decât pe Dumnezeu și de a renunța la orice este altul decât El. Cei care nu au făcut progrese mari pe calea către Dumnezeu pot simți doar libertatea, în timp ce cei care au ajuns la destinație o experimentează din plin. Cred că adevărata libertate la care trebuie să se aspire, una care va fi potrivită pentru gradul și demnitatea umană, este aceasta. Un prieten al lui Dumnezeu atrage atenția asupra acestui fapt:
O, fiule! Dezlănțuie-te și devii liber!
Cât timp vei rămâne sclavul argintului și al aurului?
Junayd al-Baghdadi avertizează că, dacă o persoană nu este eliberată din sclavia altora, ea nu poate atinge adevărata slujire a lui Dumnezeu.[4] Un alt prieten al lui Dumnezeu exprimă semnificația slujirii și libertății sfătuind că un slujitor al lui Dumnezeu nu trebuie să ia în considerare niciodată pe altcineva decât pe Dumnezeu în toate gândurile, imaginațiile, sentimentele și manierele sale:
Dacă vrei să bati toba onoarei, treci dincolo de roata stelelor; întrucât acest cerc plin de inele este o tobă de umilire.
O, Doamne! Călăuzește-ne către ceea ce iubești și ce Te mulțumește și dăruiește-i binecuvântare și pace lui Mahomed, cel cu care Ești mulțumit, și Companionilor săi credincioși.
[1] ‘Umar ibn ‘Ali ibnu’l-Farid (1181–1235 CE) a fost unul din cei mai de seamă poeți musulmani sufiți. A trăit la Cairo și la Mecca. Unele dintre poemele sale au fost scrise în extaz. Cele mai faimoase opere ale sale sunt are Hamriyya (“Oda vinului”) despre “vinul” iubirii Divine , și Nazmu’s-Suluk (“Poemul urmării căii sufite”) (Tr.) [2] Muhammad Hajjar, al-Hubbu’l-Khalid, 57. [3] Înălțarea (Mi‘raj) a fost un eveniment miraculos prin care Profetul a călătorit din tărâmul existenței către Dumnezeu. [4] al-Qushayri, ar-Risala, 201.
Comments