I’thar (Altruism)

I’thar (Altruism)

I’thar (altruism), a pune interesele celorlalți înaintea intereselor personale atunci când faci o faptă bună, înseamnă, conform filosofilor, să oferi întâietate intereselor comune ale comunității în fața intereselor personale; potrivit sufiților, altruismul înseamnă dedicarea personală în beneficiul celorlalți, uitând complet de propriile preocupări, este anihilarea proprie în interesul celorlalți.

Antonimul altruismului este avariția și egoismul, care iau naștere din lăcomia și devotamentul pentru această lume. Atât avariția, cât și egoismul sunt considerate motive pentru care omul se depărtează de Creator, de creațiile Lui și de Paradis.[1] În timp ce avariția se naște din lăcomie și devotamentul pentru lume, generozitatea, bunăvoința și bunătatea se nasc din altruism.

Generozitatea (jud) descrie situația în care credincioșii își oferă cu inima largă din bunurile personale. Bunăvoința (sakha) descrie situația în care fericirea personală depinde de fericirea altora și, mai mult, bunăstarea celorlalți este deasupra propriei fericiri. Cât despre bunătatea desăvârșită sau excelența (ihsan), înseamnă poziționarea celorlalți pe primul loc, chiar și atunci când tu însuți ești în nevoie. În Coran există un verset (59:9), care face referire la excelență sau la cel mai înalt nivel al altruismului: „nu au avut în piepturile lor nici o supărare pentru ceea ce li s-a dat lor, ci i-au preferat pe ei lor înșiși, chiar dacă ei erau în nevoie.”

Altruismul este prețios atunci când omul îl atinge și îl urmează de bună voie; nu are nicio valoare dacă omul este forțat sau nu este urmat de bună voie.

Generozitatea și bunăvoința care se nasc din altruism și care reprezintă dimensiunile acestuia, pot fi clasificate pe niveluri după cum urmează:

· Sacrificarea sufletului pentru cauza lui Dumnezeu, și în consecință pentru credință și pentru binele credincioșilor, este considerat cel mai înalt nivel de noblețe, mărinimie și demnitate.

· Capacitatea de a renunța, atunci când este nevoie, la dreptul (legitim) de a revendica o poziție de conducere sau una fruntașă pentru bunăstarea și unitatea societății, este considerat altruism, așezat pe o treaptă inferioară primului.

· A da întâietate bunăstării (economice) a celorlalți în fața propriei bunăstări este eroism de grad trei.

· A le permite celorlalți să beneficieze de cunoștințele și ideile tale, fără a cere nimic în schimb, este o virtute nu la fel de generoasă ca cele menționate anterior.

· A oferi celorlalți din venitul personal – aici se încadrează responsabilitățile de a face danii, care sunt deja reglementate, dar și danii din proprie inițiativă (zakah și sadaqa).

· Căldura afectivă, cuvintele dulci și blând, să le fi de folos celorlalți și să faci bine sub diverse forme – acestea sunt exemple de bunătate, pe care aproape toate lumea, dacă se străduiește, le poate înfăptui în orice situație.

Primul exemplu menționat este vârful generozității și bunăvoinței și reprezintă o dimensiune profundă a altruismului pe care nu toată lumea o poate ajunge. Mawlana Jami’[2], autorul cărții Baharistan („Grădina primăverii”), oferă o descriere impresionantă a generozității:

Este ușor să arăți generozitate cu aur și argint;

Demn de respect este cel care arată generozitate cu sufletul.

Drept niveluri și caracteristici ale celor care practică altruismul putem enumera:

· A oferi hrană și a-i hrăni pe alții în detrimentul propriei foame și sete și neglijarea propriei persoane pentru a-i ajuta pe ceilalți. Dacă nu sunt încălcate drepturile, aceasta este o caracteristică a celor cu adevărat pioși și înalță o persoană pe culmile desăvîrșirii umane.

· În ciuda tuturor dificultăților, cheltuirea spre slava lui Dumnezeu a averii pe care omul a primit-o ca o favoare din partea Lui, într-o manieră dezinteresată, uitând binele pe care l-a făcut. Aceasta este o virtute a celor aflați în apropierea lui Dumnezeu și care cred că e mai ferice să dai decât să primești.

· Trecerea tuturor succeselor și realizărilor în contul lui Dumnezeu, fără a se considera agent al bunătății și fără a aștepta o recompensă, fie ea sub formă spirituală, pentru că tot ceea ce face, face spre slava lui Dumnezeu, cu gândul la El și trăind ca o umbră a luminii Prezenței Lui.

Ultima caracteristică menționată reprezintă atitudinea și metoda celor care se află cel mai aproape de Dumnezeu, incluzându-l aici pe cel mai ales dintre oameni și cel mai măreț din toate timpurile și locurile, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Înălțarea lui ne demonstrează faptul că este urmat (de toți îngerii și de mulți oameni și djinni) și că i-a fost acordată cea mai înaltă favoare ca recompensă pentru eforturile sale neîncetate de a-L cunoaște cât mai bine pe Dumnezeu. Întoarcerea lui din împărățiile cerești pentru a fi alături de oamenii de pe acest pământ demonstrează un nivel atât de înalt de altruism, pe care nimeni altcineva nu l-a putut atinge. Ieșirea din Paradis și lacrimile vărsate din belșug în groapa Iadului pentru salvarea omenirii este un alt exemplu al altruismului său de nedescris.

O, Doamne! De dragul profetului Tău ales, Mahomed, fă-ne și pe noi ca cei care nu simt pic de invidie în sufletele lor atunci când privesc la semenii lor, ci mai degrabă îi așază pe aceștia înaintea lor, chiar dacă se confruntă cu sărăcia și binecuvântările și pacea fie asupra profetului nostru Mahomed, asupra Familiei și Companionilor lui.

[1] at- Tirmidhi, Sunan, “Birr,” 40. [2] Mawlana Nuru’d-Din ‘Abdu’r-Rahman ibn Ahmad al-Jami‘ (1414 –1492), important poet musulman și sfânt, a scris numeroase poezii și opere în proză. Lucrarea „Salaman și Absal” este o alegorie a iubirii profane și sfinte. Alte titluri de lucrări: Haft Awrang, Tuhfatu’l-Ahrar, Layla wu Majnun, Fatihatu’sh-Shabab, Lawa’ih, ad-Durrah.