Ghurba (Separare)
Referindu-se literal la statutul de a fi străin, lipsa unui adăpost, singurătate, separare și a fi străin în propria țară, în Sufism, ghurba (separare) a fost definit ca renunțarea la lumea aceasta cu toate farmecele ei, de care omul este atașat, pe drumul spre Cel Adevărat, Cel Dorit și Căutat sau ca dedicarea vieții lumii celeilalte, deși omul este înconjurat această lume și de mrejele ei. Separarea poate fi privită ca stările în care se află cei care încearcă să facă lumea un loc mai bun din punct de vedere spiritual. Anumite astfel de stări, pe care le putem considera tipuri de separare, sunt trecerea de la o stare la alta, îndreptarea privirii de la creație la Creator și coborârea din tărâmul divin infinit în lumea ființelor, pentru a le îndruma să se înalțe în cea divină.
Următoarele cuvinte au fost atribuite celui mai vestit Mesager al lui Dumnezeu, Profetul Mahomed, cel mai mare erou, care a urcat la Dumnezeu și apoi, după finalizarea ascensiunii, a coborât printre oameni pentru a-i îndruma către Dumnezeu: Cei mai dragi dintre slujitorii Săi Îi sunt cei care sunt separați. Întrebat cine sunt acești oameni, el a răspuns: Cei care s-au separat de oameni de dragul religiei lor și duc o viață spirituală adevărată. Ei vor fi readuși la viață împreună cu Isus, fiul Mariei.[1]Ideea de a face primii pași către viața veșnică împreună cu stăpânul nostru Isus este un mijloc important de a exprima și de a înțelege profunzimea sentimentului lui de separare.
Există scrieri profetice care spun că o persoană care moare departe de casa, moare ca martir.[2] Separarea menționată în aceste scrieri menționează și: separarea slujitorilor sfinți ai lui Dumnezeu de cei care nu sunt conștienți de stările spirituale și legate de spiritualitate, separarea pe care o îndură cei drepți printre cei păcătoși, separarea pe care oamenii credinței o îndură printre necredincioși și eretici, separarea pe care oamenii științei și rațiunii o îndură printre cei vulgari și ignoranți și separarea pe care oamenii spiritualității și ai adevărului o simt printre habotnicii, care se limitează doar la formularea exterioară a legilor religioase.
În alte scrieri privind lipsa unui adăpost, separarea și sentimentul de singurătate în propria țară, Mesagerul atrage atenția asupra celor sfinți, indiferent de vârstă, care încearcă din toate răsputerile să înalțe Cuvântul lui Dumnezeu în această lume. De exemplu: Islamul a început neajutorat, cu cei neajutorați sau considerați ciudați și neadaptați și se va întoarce la aceeași condiție de neajutorare și va fi reprezentat și readus la viață de către cei care vor fi considerați ciudați și neadaptați. Vești bune pentru cei neadaptați care încearcă să construiască când toți ceilalți sunt ocupați cu distrugeri și corupție[3] (sau, potrivit unei alte narațiuni, cei care cresc în credință și dreptate, în timp ce ceilalți le pierd). Oamenii adevărului consideră separarea asemenea trăirii în sfera existenței trupești, în ciuda faptului că se bucură să fie în compania lui Dumnezeu și asemenea unei cerințe pe care cei aflați pe calea către Dumnezeu trebuie să o îndeplinească. Ei trebuie să facă față separării, indiferent de cât de dificil e, și trebuie să fie întotdeauna pregătiți și dornici să își înalțe aripile către tărâmurile unde zboară sufletele. Ei – aceia care îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat – întotdeauna îndură separarea de la un nivel superior al ființelor spirituale, loc pe care îl consideră casa lor sau țara lor natală. Ei tânjesc după revederea în fortăreața vieții lumești. Următoarele versuri ale lui Jalalu’d-Din Rumi, din Mathnawi descrie această separare:
Ascultă fluierul, cum povestește;
cum se jelește din pricina despărțirii.
Atunci când i s-a arătat orizontul Tărâmului Eternității, Bilal al-Habashi[4] a descris același sentiment de separare și dor de reîntâlnire: „Mă întorc în patria mamă din patria separării.”
Venim singuri în această lume, care se aseamănă unui caravanserai, unde caravanele vin și pleacă după o scurtă perioadă de timp. Toți pleacă singuri, fără a avea ocazia de a fi eliberați de sentimentul de separare. De aceea, cei care tânjesc după lumile de dincolo simt separarea, în timp ce aceia care și-au aplecat inima către lumea, unde proprietățile, stăpânirea și fericirea sunt toate trecătoare, au parte de un alt fel de separare. În această lume, fiecare dintre noi este asemenea lui Khuswar Dahlawi, care a spus: „Inima mea a obosit, tânjește după patria mamă”. Toți sunt osteniți din cauza îngustimii acestei lumi, suntem în căutare de noi orizonturi, tânjim după țara noastră natală.
În lumina celor explicate până acum, separarea poate fi de trei feluri – folositoare, dăunătoare și neutră:
Separarea folositoare și căreia cel care a adus Legea Divină îi aduce laude, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este cea pe care o simt slujitorii sfinți ai lui Dumnezeu. Atunci când ne referim la separare, acest tip ne vine în minte prima dată. Este cea încununată de prietenia cu Dumnezeu, care are profunzimea oferită de cunoașterea Lui și dimensiunea dragostei și dorului pentru El. Cei care simt o astfel de separare se bucură de prietenia lui Dumnezeu, fără a se simți vreodată complet singuri. Ei consideră că momentele trecătoare de singurătate sunt semne că se află pe drumul ascensiunii către El și cred că sunt sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu, a îndrumării ilustrului Său Mesager și în compania celor credincioși. Ei păstrează legătura cu lumea direct proporțional cu valorile ei esențiale. Sunt asceți și petrec fiecare clipă în devoțiune față de El. Sunt asceți și se luptă constant cu sentimentele de mândrie și faimă. Așa cum este menționat și într-o Tradiție Profetică, ei sunt membrii familiei regale în Grădinile Paradisului, însă duc o viață atât de simplă și umilă încât lumea nu le acordă nicio importanță. În ceea ce privește comportamentul, înfățișarea, realitatea, modul în care se îmbracă și se comportă, ei sunt muritori de rând, înconjurați de alți muritori, care nu îi consideră mai presus de ceilalți. Ei consideră că favorurile din această lume și cele de dincolo sunt metode prin care îl pot menționa pe Stăpânul lor adevărat, metode prin care Îi pot fi mereu recunoscători și sunt dornici să lupte pentru cauza Lui. Indiferent de darul cu care Dumnezeu îi înzestrează, ei îl consideră doar un lucru trecător, la care nu trebuie să se gândească constant și pentru care să nu se întristeze atunci când îl vor pierde.
Privind dintr-o altă perspectivă, acești neadaptați, admirați chiar și de către sfinții, cei puri și evlavioși aflați deasupra lor, dar și de către cei din apropierea lui Dumnezeu, merg înainte pe calea Profetului, se țin strâns cu dinții de ea, așa cum este menționat și în Tradiția Profetică.[5] Atunci când alții de depărtează de ea, declară război noutăților în religie, își concentrează gândurile și sentimentele asupra Unicității supreme a lui Dumnezeu, își trăiesc viețile în plăcerea și entuziasmul pe care le aduce cu sine alipirea de Dumnezeu, consideră ascultarea stăpânului creaturilor, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, asemenea supunerii în fața căpitanului de navă care își conduce pasagerii către Cel Puternic și consideră că a urma un îndrumător la vremea lor înseamnă a-l urma în esență.
O astfel de separare, considerată cea mai importantă și binecuvântată sursă de sfințenie, aparține celor care au trăit în Epoca Fericirii – vremea Mesagerului – și a celor care vor ajunge sfârșitul timpului și îi vor urma pentru a adera la religia lui Dumnezeu și pentru a o sluji, este calea către perfecțiune. Este extrem de dificil să mergi înainte pe această cale, care nu pare foarte atractivă pentru oameni, însă este o cale foarte importantă, care nu ține cont de promovarea propriei persoane și de vorbe de mândrie, ce nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a și cu stăpânirea de sine. În fiecare epocă, câteva suflete curate s-au adunat în jurul acestui izvor, au ținut piept greutăților cu care se confrunta comunitatea, au luptat împotriva pericolelor gata să atace spiritul, au înconjurat ființele umane cu dragoste, le-au ajutat să înțeleagă care sunt așteptările lor în această lume, dar și în lumea cealaltă, iar apoi și-au luat la revedere de la această lume, fără a-i gusta plăcerile. Au făcut acest lucru, deoarece o viață ușoară și plăcerile trupești sunt pentru ei ca otrava mortală și a se bucura de ele ar fi însemnat să se contrazică. În loc să trăiască în contradicții și controverse, care reprezintă cea mai amară separare, mai rău decât moartea pentru cei care își trăiesc viața, nu pentru ei, ci pentru fericirea altora, aceștia preferă să fie eliberați de responsabilitățile lumești și să poate merge către lumile unde se află sfinții.
Al doilea tip de separare este cel nefolositor și care are asupra celui suferind același efect precum un dezastru. Ia naștere din negarea lui Dumnezeu, din erezii și erori. Continuă și în lumea de mijloc a mormântului și chiar și în cea de dincolo, fără a aduce vreo răsplată celui care suferă. Acest tip de separare este cel mai vrednic de plâns.
Al treilea tip de separare nu este nici folositor, dar nici nefolositor, este o separare care începe din pântecul mamei și continuă până în mormânt. Toți muritorii sunt meniți să îndure această separare. Cu toate că uneori cei care o îndură primesc răsplată, datorită intențiilor lor curate, de obicei, îi chinuie pe cei care s-au depărtat de Cel Preaputernic și care nu au reușit să țină calea dreaptă în lumea lăuntrică. Următoarele versuri ale unui poet ne ajută să înțelegem stările celor care îndură o astfel de separare:
Dacă cineva este departe de casa sa, chiar și pentru o clipă,
puterea lui se aseamănă cu cea a unui pai,
chiar dacă este tot așa de rezistent precum un munte.
Acest sărac și neajutorat poate părea de neclintit,
dar suspină când își amintește de cămin.
Am ascultat plângerile prietenilor mei, plângeri de separare;
însă, nu este nici timpul, nici locul să vi le împărtășesc.
O, Doamne! Transformă-mă în cel care își amintește de Tine, care Te cheamă, Îți mulțumește, se teme de Tine, este nerăbdător să Te cunoască, Îți este devotat, are privirea ațintită spre Tine în căință și pocăință. Și revarsă binecuvântări și pace peste Profetul nostru Mahomed, profetul tuturor ce se pleacă în căință, și peste Familia și Companionii lui, miloși și supuși.
[1] Ibn Qayyim al-Jawziya, Madaricu’s-Salikin, 3: 195. [2] Abu Ya‘la, al- Musnad, 4:269; Ibn Maja, „Jana’iz,” 61. [3] Muslim, „Iman,” 232; at- Tirmidhi, „Iman,” 13. [4] Bilal al-Habashi: Primul muezinI al Sfântului Profet. A fost un sclav din Etiopia și unul dintre primii credincioși ai Islamului. În timpul sclaviei, a suferit torturi inumane din cauza credinței sale. Bilal i-a plăcut foarte mult Profetului și în anul al doilea AH, când a fost realizată Rugăciunea și citit Adhan (chemarea la rugăciune), Bilal a avut onoarea de a chema la rugăciune. [5] Abu Dawud, „Sunna,” 5; at- Tirmidhi, „“Ilm,” 5.
Comments