Ghayba (Absență)
În termeni literali: dispariție, inexistență. Ghayba (absență) simbolizează faptul că inima a rupt legătura cu lumea fizică pentru a se dedica exclusiv lui Dumnezeu. Cu toate că derivă din cuvântul ghayb, care înseamnă a nu fi prezent, ghaiyba (absență) semnifică anihilarea eului și întrerupea legăturilor cu lumea înconjurătoare, în ciuda prezenței fizice.
Călătorii spre Adevărul Suprem, care nu mai experimentează sentimentul de absență, sunt preocupați de legile care sunt în vigoare în viața ființelor existente și de condițiile în care ei se află. S-au eliberat pe deplin de stările specifice firii trupești sub ploaia torențială și necontenită de daruri Divine, care se revarsă asupra inimilor lor. Aflați în această stare, nu conștientizează cum și unde se află și nu își conștientizează nici măcar propria existență. Datorită intensității manifestărilor Divine pe care le experimentează, ei nu mai pot vedea, chiar dacă se uită, nu mai pot auzi, chiar dacă ascultă și sunt acaparați de sentimente de uimire în timp ce gândesc. Pentru ei, nu există nicio diferență între prezență și absență. Putem explica acest aspect, făcând o analogie cu femeile, care, atunci când l-au văzut pe profetul Iosif, au fost atât de uimite de frumusețea lui încât și-au tăiat mâinile. Frumusețea lui Iosif nu poate fi decât o umbră a Frumuseții Divine, care se reflectă de dincolo de multe văluri. Dacă fața lui Iosif a făcut ca prezența să se preschimbe într-un soi de absență, nu este nevoie să explicăm prea mult cum manifestările arzătoare ale Frumuseții Divine pot orbi privirea și pot tulbura mintea.
Prezența și absența fac schimb de locuri, una se preschimbă în cealaltă, doar atunci când omul se separă de tot ce nu are legătură cu Esența Lui. Aflat în această stare, el simte și se gândește doar la El și își ațintește privirea doar către manifestările Lui. Astfel, se simte cuprins cu toată ființa sa de Prezența Lui și nu mai vede și nici nu mai aude lucrurile din jurul lui. Dacă, sub influența unor atribute ale naturii umane, se întâmpla ca el să vadă sau să audă anumite lucruri – ceea ce poartă denumirea de „întoarcere”- toate aceste lucruri devin vizibile, iar inima lui este eclipsată, fără să mai aibă parte de lumina ce vine de la adevărata Sursă de lumină. Poate pune capăt eclipsei cu ajutorul dragostei desăvârșite pentru El, a dorinței aprinse pentru El și a unei hotărâri desăvârșite.
Asemenea fenomenului de contracție și dilatare, pot exista diferențe mari sau mici între ceea ce omul simte atunci când este învăluit de Prezența Sfântă a lui Dumnezeu și atunci când este eclipsat de El. Uneori, în primul caz, a te lăsa învăluit de Prezenta Lui poate fi asemuit cu a-L observa pe El în manifestări, uneori poate fi asemuit cu a-L vedea cu ochii minții, iar alteori a-L privi. S-ar putea ca omul aflat la început de drum să se abată de la calea cea dreaptă din cauza intensității manifestărilor lui Dumnezeu și a tuturor Numelor Sale în întreg universul sau din cauza manifestării puternice a unor Nume asupra celui aflat la început de drum sau asupra unui lucru sau unei ființe în special. Așadar, atât această oprire, cât și manifestările experimentate aici trebuie analizate din perspectiva profetică. Altfel, cel asupra cărora au fost revărsate aceste manifestări ar putea declara că a văzut Însăși Ființa Divină. În cazul în care Esența Ființei Divine și manifestările Lui nu sunt confundate și că nu se rostesc vorbe de mândrie care nu sunt după legile Shari‘a, a fi cuprins de Prezența Ființei Divine înseamnă să trăiești sub aripa Prezenței Divine și reprezintă conceptul de spiritualitate pură, care nu mai are nimic de-a face cu dimensiunea fizică a existenței noastre. Hafiz ash-Shirazi[1] spune:
Dacă tu, Hafiz, năzuiești în tot timpul să te simți
împresurat de Sfânta Lui Prezență;
nu fi nepăsător și nu-ți lăsa gândul să zboare în altă parte.
Dacă tânjești să-L întâlnești pe Cel Preaiubit,
leapădă-te de această lume și de oamenii lumești.
Aceste cuvinte ale lui Hafiz sunt de asemenea importante atunci când dorim să relatăm modul în care percepem austeritatea. „Shaykhu’l-Akbar” Muhy i’d -Dinibnu’l-‘Arabi împărtășește aceeași opinie: „Trăirea inimii învăluite de Prezența lui Dumnezeu depinde de cât de mult s-a depărtat de oameni.”
Starea care este considerată absență în ceea ce ne privește pe noi și prezență în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, Adevărul Suprem, are trei stadii, în funcție de nivelul la care se află oamenii:
· Cel care îl iubește pe Dumnezeu are loc în inima sa doar pentru El; își ațintește privirea doar spre El și se raportează la celelalte ființe sau lucruri normal doar datorită Lui; în toate lucrurile care îi apar în cale în timpul călătoriei spirituale, el Îl simte, Îl vede și Îl aude pe Dumnezeu.
· Cel atent la regulile călătoriei simte cum cunoașterea s-a transformat într-o stare în profunzimea spiritului său. Cu alte cuvinte, la stadiul la care a ajuns, cunoașterea a devenit o a doua natură sau o stare. Fiind salvat de la a comite erori ce duc la încurcături din punct de vedere al cunoașterii, erori ce se numesc informații simple (adică cunoașterea nu a devenit o stare) și de la a deveni neglijent, problemă care apare din cauza stării care nu se bazează pe cunoaștere, omului i se acordă favoarea absenței celor care îl înconjoară și a prezenței Creatorului.
· Un sfânt al lui Dumnezeu care a ajuns la stadiul în care totul este văzut ca fiind cuprins în Ființa Divină, nu doar că simte că a ajuns la respectivul stadiu și și-a însușit respectiva stare, ci este atât de absorbit de manifestările Esenței Ființei Divine încât chiar și Numele și Atributele Sale nu mai sunt propriu-zis deslușite. Omul se poate elibera de povară, rostind vorbe care uneori trimit la Unitatea Ființei transcendentale, alteori la Unitatea celor întâmplate. Uneori poate părea că vorbele rostite implică un soi de panteism sau monism. Nu ar trebui să uităm faptul că acestea se nasc în urma confuziei dintre adevăr cu ceva care reprezintă o experiență completă și care este percepută de către spirit. ‘Abdu’n-Nafi‘ își exprimă astfel sentimentele care provin din stadiu în care omul se poate lasă pradă mirării și uimirii extreme foarte ușor:
Ia aminte, ce stare minunată!
Mă întreb: oare este absență?
Mintea nu o poate cuprinde, e ca un ocean
Îmi e cu neputință să mă opun valurilor.
De asemenea, acest stadiu este cel în care omul cunoaște Ființa Divină prin Sine, dincolo de a-L cunoaște prin Numele și Atributele Sale. Aici, omul cunoaște Ființa Divină prin Sine, prezumă Existența Sa din El Însuși și ajunge la El prin El Însuși. Consideră este El este Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel de deasupra tuturor şi Cel ascuns; nu asemenea unui spirit sau a unui trup, nu asemenea unei esențe sau a unui accident, ci mai degrabă asemenea cuiva care s-a eliberat de nevoia de a ocupa un loc, de a mânca sau bea, de a fi constrâns de timp, asemenea cuiva care se schimbă și se transformă, care prinde contur și culoare. În acest stadiu, fiind unul dintre cele mai înalte și din care se poate cădea și decădea, Cel Preasfânt este considerat a fi dincolo de conceptele de modalitate, iar omul speră să-L vadă prin ochii plini de uimire ai inimii.
Dumnezeul nostru, nu ne lăsa inimile să se abată după ce Tu ne-ai îndrumat, și revarsă asupra noastră îndurarea Ta. Cu siguranță Tu, doar Tu, ești Acela care revarsă binecuvântări. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, care s-a îndreptat către Dumnezeu cu pocăință, și asupra Familiei și Companionilor Săi, cei aleși, buni și evlavioși.
[1] Hafiz ash-Shirazi (1230–1291) este cel mai mare poet din Persia, care a dus ghazal (un tip de poezie) spre culmile de neatins ale fineței și frumuseții.
コメント