Fasl și Wasl (Despărțire și Revedere)
În limbajul sufismului, fasl (despărțire) înseamnă a renunța la lume și la Lumea de Apoi din punct de vedere al existenței lor, dar a nu renunța la aspectele care te conduc către Creator. De asemenea, cuvântul simbolizează faptul că pentru a nu se lăsa prins în orgoliu și mândrie, omul trebuie să renunțe chiar și la gândul că a renunțat la lumea aceasta și la Lumea de Apoi și într-adevăr să renunțe la ideea renunțării.
Să opui rezistență firii trupești care vrea să îți acapareze viața și să le permiți capacităților adevăratei omeniri să câștige sunt primii pași spre despărțire. Următorii pași sunt: inima rupe orice legătură cu tot ceea ce nu ține de Cel cu Adevărat Dorit, menționându-L și păstrând omul ocupat cu El în funcție de relația pe care o are cu El; toate celelalte tipuri de iubire, cu excepția iubirii pentru Ființa Divină sunt abandonate – a iubi alte lucruri datorită Lui este un alt mod de a-L iubi pe El; omul este salvat de toate celelalte tipuri de frici și îngrijorări, adăpostindu-se sub aripa temerii și admirației față de El, îndreptându-și toate așteptările spre El, văzându-L, cunoscându-L și menționându-L doar pe El și lăsându-se anihilat întru El.
Așadar, primul pas spre despărțire este dorința de întoarcere la Dumnezeu și de salvare din fața tuturor îngrijorările cu privire la lumea aceasta și la Lumea de Apoi. Pașii pe care omul trebuie să îi urmeze sunt să uite pe deplin că s-a întors la Dumnezeu cu toată inima; căci, dacă își amintește, s-ar putea să dea naștere vanității, fie ea chiar și greu sesizabilă. Omul trebuie să fie întotdeauna atent și conștient de realitatea că nu există o altă putere și o altă forță în afară de Dumnezeu. Ultimul pas spre despărțire este să se elibereze de toate aspectele dualității în ceea ce privește existența și creativitatea adevărată. Omul este anihilat întru El și puterea voinței și rezultatele acesteia sunt imaginile Atributelor Sanctității, el trăiește cufundat în luminile Unității. Oamenii cu temperamente diferite care au ajuns la acest nivel, au tendința de a confunda ceea ce este universal cu ceea ce este specific, originalul cu umbra. Chiar dacă ei vorbesc despre Unitatea Ființei, ceea ce simt și experimentează poate fi doar plăcerea care vine din observarea Lui pe parcursul creației.
Wasl (Revedere) a fost interpretat ca fiind întâlnirea dintre inițiat și Adevărul Suprem prin cunoașterea care vine din observarea Lui și a semnelor Lui. Nu înseamnă că slujitorul se alătură Creatorului sau că Creatorul devine una cu slujitorul. Cel Veșnic nu poate fi și nu este asemenea vreunei ființei care vine pe lume și apoi moare în limitele temporale. Cineva care este constrâns timpului nu poate reprezenta un mijloc pentru Cel Veșnic. Din moment ce astfel de concepte precum unire sau revedere pot duce la o înțelegere greșită, anumiți învățați riguroși subliniază faptul că Ființa Adevărată nu acceptă unirea și despărțirea, iar acești învățați au interpretat versul din Coran (57:4), „El este cu voi, oriunde v‑aţi afla.”, afirmând că Ființa Divină este prezentă peste tot, fără a fi constrânsă însă de timp și spațiu; asta înseamnă că El nu are nimic de-a face cu materia, spațiul sau timpul. Ei consideră că revederea este sentimentul care apare în conștiința unui căutător al Adevărului Suprem ca rezultat al îndepărtării vălurilor negre care acopereau gândirea, iar ochii inimii s-au obișnuit cu tainele și lumina companiei Divine. Astfel de companie și apropiere de Dumnezeu nu pot fi în acord cu conceptele de amestec (ittisal) în sensul în care o ființă creată nu poate fi amestecată cu Creatorul pentru a forma o singură entitate și conceptul de separare (infisal), în sensul în care o parte a Creatorului se separă și formează o nouă entitate. Deoarece căutătorii se află într-un continuu proces de transformare și sunt conduși de Voința și Puterea Divină, chiar dacă ei au liber arbitru și acționează după cum vor într-un domeniu limitat, stabilit pentru ei. De aceea, ei sunt beneficiarii, influențați, atinși, asemenea unei oglinzi care reflectă, și nu sunt persoane care au creativitate sau reprezintă o sursă. Cu privire la acest lucru, Jalalu’d-Din Rumi a spus:
Dacă venim cu ignoranță, ignoranța este temnița Lui;
Dacă venim cu cunoaștere, cunoașterea este grădina Lui.
Dacă venim în uimire, suntem amețiți de El.
Dacă zâmbim, suntem lumina Lui.
Dacă venim cu mânie și luptă,
atunci aceasta este imaginea pedepsei Lui;
Dacă venim cu pace și motive, acesta este bunul pe care ni-L oferă.
Fiind îndoiți în această lume, suntem oare demni
de a pretinde să ne aflăm în apropierea Lui?
Suntem asemenea unui alif[1], care nu are nicio valoare demnă de luată în seamă.
Revederea are trei stadii:
Primul stadiu este revederea însoțită de legătura strânsă (cu Dumnezeu), care simbolizează dependența, a cere ajutor, angajamentul și a căuta adăpost. Se află în strânsă legătură cu nivelurile de credință și supunere și se bazează pe versete precum: „Iar acela care se va ţine neclintit de Allah, va fi călăuzit pe un drum drept.” (3:101); „Şi ţineţi‑vă cu toţii strâns de Frânghia lui Allah” (3:103); și „Legaţi‑vă strâns de Allah” (22:78).
Revederea care este însoțită de observarea lui Dumnezeu în semnele Sale reprezintă al doilea stadiu. Asta demonstrează dobândirea salvării prin acțiune și sinceritate, și este independentă de raționamente precum deducție și inducție, deoarece omul a dobândit siguranță și a fost salvat de la ezitare, fixându-și inima asupra singurei ținte adevărate. Acest stadiu se află în strânsă legătură cu stadiul bunătății desăvârșite sau excelența – să I te închini lui Dumnezeu ca și cum Îl vezi sau fiind conștient că Dumnezeu ne vede.
Revederea în existență, care este al treilea stadiu, se întâlnește atunci când luminile apropierii de Dumnezeu împresoară căutătorii din toate părțile. Dragostea se transformă în dragoste intensă sau pasiune, iar pasiunea ia forma unui foc arzător, astfel că sufletul este acaparat de adierile care vin din compania lui Dumnezeu, iar lumea lăuntrică o doboară pe cea exterioară. Cei care nu pot atinge acest nivel nici nu îl pot simți, nici nu îl pot înțelege. Atunci când drumul ajunge în acest punct, călătorii își dau seama că sunt săraci în gândire, incapabili de înțelegere și le lipsesc cuvintele. Ei pot exclama doar: „Nu există altă putere sau forță afară de Dumnezeu” sau „Cel care nu gustă, nu știe.” Ei călătoresc în lumea sentimentelor lor care se aseamănă cu Gradina Edenului și, dacă își pot aduna forțele pentru a rosti câteva cuvinte, vorbesc asemenea lui Mawlana Jalalu’d-Din Rumi:
Dacă vrei să vezi cum intenția se transformă în certitudine,
vino și izbește cu sabia negării în țeasta tuturor, în afară de El.
După ce ai negat ființele create, afirmă-L pe Creator.
Dacă poți face asta, atunci te vei cufunda
în oceanul manifestării Existenței Adevărului Suprem.
„Eu” și „noi” nu mai există, iar cel sărac în sine
devine bogat, asemenea unui rege, cu ajutorul Lui.
Când tărâmul Unității devine evident pentru tine,
vei crede în tot ceea ce spunem.
Cuvintele celui care are cunoașterea lui Dumnezeu
nu se bazează pe conjunctură sau imitare,
ci sunt verificate și recunoscute și se bazează pe siguranță.
O, Dumnezeule! Îți cerem iertare, sănătate și acceptare; și revarsă pace și binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed și asupra Familiei și Companionilor săi, asupra tuturor.
[1] Alif este o mișcare scurtă verticală, forma primei litere din alfabetul arab, prin care Jalalu ’d-Din Rumi sugerează „nimicnicia” celui creat.
Comments