Fana Fi’llah (Anihilarea întru Dumnezeu)
Fanâ (anihilare), care este antonimul statorniciei, se află în strânsă legătură cu alte concepte din sufism. De exemplu, pentru căință sinceră este nevoie de anihilarea rezistenței pentru a mărturisi păcatele, ascetismul implică anihilarea plăcerilor trupești, cel mai înalt vârf al devotamentului și dragostei este anihilarea așteptărilor pentru o viață plăcută atât în această lume, cât și în cealaltă, iar absența (ghayba) ca rezultat al beției este anihilare aparentă. Toate acestea reprezintă o atitudine, un sentiment și o stare de plăcere pentru călătorul aflat pe drumul spre Dumnezeu. În același timp, referitor la Ființa, Atributele și Numele Divine, ele sunt manifestările luminii Unicității Divine în sfera lucrurilor și ființelor contingente. Cei la început de drum trăiesc în perioade de existență și non-existență datorită acestor manifestări. Această viața este cunoscută sub numele de devastare (sahq). Risipirea lor înaintea Existenței Adevărului Suprem este cunoscută sub numele de distrugere (mahq), iar sentimentul că faptele lor sunt doar niște umbre ale Actelor Celui Care înfăptuiește tot ce Își dorește este cunoscut sub numele de ștergere (tams). Devastarea, distrugerea și ștergerea sunt dimensiuni ale anihilării. Ele îi reamintesc omului că totul, în afară de El, este o umbră a Existenței și Cunoașterii Adevărate și nu are nicio valoare fundamentală intrinsecă. De asemenea, aceste stări funcționează asemenea unui pod între relativitatea adevărului și percepția umană, între sentiment și înțelegere.
Adevărul absolut nu se schimbă niciodată; întotdeauna este ceea ce este fundamental. Nici presupunerile cu privire la unire sau întrupare din partea Ființei Divine și nici anihilarea umană absolută întru Dumnezeu nu au nimic în comun cu adevărul. Lucrurile și evenimentele sunt create de Dumnezeu. Ființele umane sunt slujitorii pe care El i-a creat, iar El este Cel care deține Existența și Cunoașterea absolută. Toate lucrurile existente sunt o rază a manifestării Existenței și Cunoașterii Lui, iar omenirea simte, observă și interpretează aceste manifestări. Însă oamenii fac greșeli, care ar trebui corectate. Omenirea se aseamănă unor dirijori de cor, care cântă laude Creatorului. Ei interpretează ceea ce se revarsă constant în orizontul lor sau ceea ce este prezentat înaintea ochilor lor, analizează și adaugă noi melodii luate din profunzimea sentimentelor și senzațiilor lor. Uneori, aceste melodii sunt în concordanță cu adevărul cântat, însă, alteori, se întâmplă ca stările, plăcerile, percepțiile și sentimentele indivizilor să fie disonante cu adevărul existent, astfel acordul și armonia existente sunt distruse în oglinda percepției și conștiinței. Asta duce la confuzii a punctelor de vedere cu privire la Divinitate, Unicitatea Divină și complexitatea în existența contingentă. Vorbe precum „Eu sunt Adevărul” (atribuită lui Hallaj al-Mansur), sau „Sunt un negator dacă mă rog și un necredincios dacă nu o fac” (atribuită lui ash-Shibli) sau „Stăpânul este slujitorul și slujitorul este Stăpânul, deci mi-aș dori să știu cine este responsabil pentru poruncile lui Dumnezeu” (atribuită lui Muhyi’d-Din ibnu’l-‘Arabi) și „Cine este criminalul și care este pedeapsa?” (atribuită lui Yunus Emre[1]) sunt exemple care demonstrează această confuzie.
Dumnezeu cunoaște intențiile și scopurile reale din spatele unor asemenea vorbe. Cu toate acestea, din câte înțeleg eu, în timp ce se pregătea pentru rugăciune, ash-Shibli este înconjurat de complexitate. Atunci când luminile Unicității Divine l-au împresurat în timpul rugăciunii, e posibil ca el, ca slujitor ascultător care Îl caută pe Dumnezeu, care a fost învăluit de luminile Unicității Divine și care s-a simțit anihilat întru Cel pe care L-a căutat și căruia i s-a supus, să-și fi exprimat sentimentele de uimire și consternare cu frazele menționate mai sus. E posibil ca cuvintele lui Ibn u’l-‘Arabi, care aparent nu sunt în concordanță cu Shari‘a, să fi fost rostite pentru a-și exprima plăcerea unei stări asemănătoare. Anumiți oameni obișnuiți printre sufiți, care sunt aproape de astfel de stări de plăcere spirituale și de manifestările Luminii „Chipului” Divin și care consideră aceste vorbe drept adevăr literal, fără a lua în considerare starea în care au fost rostite, ar putea presupune că acești oameni, după ce au atins un anumit nivel de conștientizare spirituală, nu mai trebuie să dea socoteală potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Această perspectivă este pur și simplu o abatere de la calea adevărată. De asemenea, este greșit faptul că anumiți oameni i-au acuzat pe marii sfinți care au rostit astfel de vorbe de erezie și necredință, aceste vorbe fiind rezultatul unei stări de extaz spiritual și care trebuie interpretate ca atare.
Dacă astfel de cuvinte exprimă o stare de autodevastare și distrugere, dincolo de dragoste și care se identifică cu plăcerile anihilării întru Dumnezeu – și cred că despre asta e vorba – atunci persoanele menționate mai sus, care au rostit aceste vorbe, nu ar trebui trase la răspundere pentru aceste vorbe; cuvintele trebuie interpretate. Acei eroi ai dragostei intense ar trebui considerați și văzuți din perspectiva grijii pe care ei o au în practicarea religiei. Se spune că Hallaj al-Mansur obișnuia să facă o sută rak‘ah[2] ale rugăciunii în fiecare seară, și că și ceilalți erau extrem de credincioși Celui Preaputernic. Cuvintele lor, care aparent nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a, ar trebui interpretate potrivit principiilor de bază ale Coranului și Sunna și dacă au rostit vreo vorbă care nu poate fi acceptată conform acelor principii, atunci un musulman bineînțeles că trebuie să urmeze vorbele călăuzitoare ale Mesagerului, pacea și binecuvântările fie asupra sa. Cu toate acestea, aceste persoane mărețe pot fi scuzate datorită stărilor în care se aflau atunci când au rostit cuvintele; alții care îi imită intenționat, fără a se afla în aceeași stare spirituală, vor fi trași la răspundere. Autorul operei Lujja spune:
Dacă nu te afli alături de cei buni în toate faptele tale,
ce folos va fi să porți același nume ca ei.
Unul dintre cei doi Mesia redă vederea orbilor
în timp ce celălalt are un singur ochi.[3]
A acționa asemenea profeților este calea sfinților, în timp ce a imita orbește și a-i urma pe cei care conduc în prăpastie cu siguranță va duce la moarte spirituală.
Jalalu’d-Din Rumi exprimă aceleași gânduri în următoarele versuri:
Nu te compara cu cei neprihăniți, desăvârșiți;
chiar dacă cuvintele lapte și leu au aceleași litere (shir),
nu au același înțeles.
Țărâna din mâna celui desăvârșit se preface în aur;
Aurul din mâna celui cu păcate se preface în scrum.
Anihilarea eului întru Dumnezeu a fost împărțită de către învățații sufiți în următoarele categorii:
· Anihilarea întru Actele lui Dumnezeu: Călătorii către Adevărul Suprem, care au atins acest orizont, consideră în niciun act nu există altcineva în afară de Dumnezeu. În toate momentele sau circumstanțele de sărăcie, slăbiciune, neajutorare și nevoie, ei descoperă semne ale Puterii și Bogăției Lui. Ei aud constant vocea punctelor de încredere și strigare după ajutor înrădăcinate în adâncimea conștiinței lor.
· Anihilarea întru Atributele lui Dumnezeu: Cei care au atins acest punct simt că întreaga viață, cunoaștere și putere, întreaga vorbire, voință, auz și vedere sunt raze ale Atributelor Gloriei Lui și reflecții ale luminii lor. Văzându-se fără vreo putere sau forță înnăscută, sunt extrem de uimiți de luminile Celui Preasfânt, strigat prin toate Numele Preafrumoase și experimentează uimire profundă atunci când Îl simt pe Cel Preasfânt și toate Atributele Sale Sfinte, și tânjesc să Îl întâlnească dincolo de toate conceptele de modalitate.
· Anihilarea în Ființa Divină: O persoană a adevărului, care a ajuns în punctul de a obține o nouă existență în care toate direcțiilor se unesc într-una singură, se lasă pradă unei asemenea stări, încât nu se poate abține să nu rostească: „Nu mai există nimic altceva în afară de Dumnezeu.” Aceste persoane văd spațiul și timpul ca existând în Cunoașterea Lui și ca decurgând din Cunoașterea lui și consideră toate lucrurile existente drept manifestări a luminilor Existenței Sale. Învăluiți de plăcerile spirituale, ei declară la fiecare suflare că totul vine de la El și consideră anihilarea în lumina Existenței Lui drept prețul pentru că le-a fost oferită existența.
Așadar, așa cum spune și versetul (37:96), „Allah v‑a creat pe voi, precum şi ceea ce faceţi voi”, călătorii spre Adevărul Suprem primesc primul semn al anihilării cu privire la tărâmul actelor. Spunând, „Totul vine de la Tine și Tu ești Adevăratul Creator”, ei avansează spre stăpânirea de sine. Apoi, așa cum spune și declarația Divină (8:17), „Şi când tu ai aruncat, nu tu l‑ai aruncat, ci Allah l‑a aruncat.”, ei își înțeleg nimicnicia și se risipesc în umbra Atributelor Lui și devin asemenea unor oglinzi care le reflectă. Unii chiar se înalță până în punctul în care oamenii și djinii încep să le dea târcoale. Dacă pot avansa, ei vor ajunge tărâmurile de dincolo, așa cum spune și următoarea frază: „Dumnezeu a existat dinainte ca alte lucruri să existe. Acum El este ca mai înainte.”[4] Ei simt că se găsesc într-o stare de plăcere de nedescris, dar nu de neatins, în care existența lor este trecătoare și unde au fost anihilați pe deplin pe drumul spre veșnicie. Un astfel de sentiment este asemănător celui în care o picătură recunoaște că originea, abilitatea și sfârșitul ei se află în ocean. De asemenea, sugerează că totul există datorită Lui, Care Există prin Sine și prin Care există toate lucrurile și că nimic nu poate veni pe lume sau nu își poate menține existența, dacă nu este dependent de El. Așadar, efemeritatea și declinul sunt esențiale naturii umane – un aspect de care toți ar trebui să fim conștienți, în timp ce Permanența este necesară Celui Care Există prin Sine. Când călătoria ajunge la sfârșit, iar slujitorii înțeleg această parte importantă a naturii și existenței lor, Împăratul Sfânt și Stăpânul îi răsplătește cu permanență. În limbajul sufismului, această favoare se numește „anihilarea întru Dumnezeu” și „existența prin Dumnezeu cu sau în companie Lui.”
Eroii care merg pe calea grupului Sunna wa’l-Jama‘a și care își pot fundamenta perspectivele, cuvintele și comportamentul pe Unitatea și Unicitatea absolută a lui Dumnezeu, au văzut întotdeauna anihilarea în oceanul nesfârșit al Cunoașterii și Existenței Divine potrivit aspectelor mai sus menționate. Ei au observat cu atenție legile care vin din Sfera Stăpânirii Divine și obiceiurile necesare stăpânirii de sine și stării de veghe, chiar și în stările de beție și absență. În cuvintele pe care le rostesc și în acțiunile pe care le întreprind, nu e urmă de cuvânt sau obicei extrem, contrar stăpânirii de sine, chiar dacă ei se află sub stăpânirea stării și plăcerii spirituale. Unul dintre ei a spune:
Sunetele emoționante care vin de la instrumentul de lemn și
pe care cântărețul le cântă, vin de fapt de la El.
Asta înseamnă că acel erou al anihilării și stăpânirii de sine consideră că toate lucrurile, cu excepția Lui, nu sunt altceva decât picături de apă din oceanul nesfârșit al Existenței Divine, cu toate că el nu poate distinge picătura de ocean, particula de soare, oglinda de reflecție, pentru că este cu totul cuprins în Existența lui Dumnezeu. Așa cum a spus unul dintre ei:
O, iubite, te-ai transformat într-un râu ce se varsă în acest ocean;
cât de greu deosebești oceanul de râu!
el s-a pierdut în ocean sau în cerul Unicității sau Unității Divine în care a fost cuprins. Doborât de valurile oceanului, cărora nu le poți rezista, sau de profunzimea cerurilor, el nici nu poate vedea țărmul și nici nu are puterea sau luciditatea de a veni la mal.
Un altul dintre cei amețiți, cei care au atins orizontul anihilării întru Dumnezeu și care au fost răsplătiți de către Stăpân cu darul unei noi existențe, a văzut întreaga existență ca într-o oglindă, în care s-a privit și în care a fost amețit, și a spus:
Uneori El s-a coborât să apară înveșmântat precum Layla,
iar alteori El ne-a răsplătit asemenea lui Majnun.
Când Cel Preaiubit a ieșit din intimitatea sălii de așteptare,
Decorațiunile și ornamentele interioare au devenit vizibile.
Eroii imersiunii, care au atins cel mai înalt punct, își exprimă senzația Existenței și Unicității Divine, bucuria și plăcerea, își mărturisesc răsplata care le-a fost oferită, și anume compania lui Dumnezeu și entuziasmul pe care îl experimentează atunci când Îl simt, fie atunci când plâng sau strigă, fie atunci când se pierd și cad leșinați, fie atunci când intră în stări de extaz și dans. Toate acestea au loc în timpul călătoriei spirituale pe culmile inimii. Unul dintre cei care s-au scufundat în acest ocean a scris următoarele versuri în potopul de extaz care a cuprins inima:
Sunt un șoim al dragostei
Locul meu nu e niciunde.
Sunt un phoenix al secretelor
Nu mai arăt nicio urmă a existenței.
Am vânat cele două lumi cu sprâncenele mele
într-un fel plăcut.
Privește și află că
nu am nici săgeți și nici arc.
Am devenit o voce ca să vorbesc
și o ureche ca să aud toate limbile,
și o ureche ca să ascult.
Dar ce ciudat este,
căci nu am nici urechi și nici limbă.
Importanți învățați sufiți au analizat anihilarea și au împărțit-o în următoarele patru categorii:
· Anihilarea întru renunțarea la oameni: cel la început este salvat de frica de oameni și de a avea așteptări de la ei.
· Anihilarea cu privire la dorințe: înseamnă renunțarea la egoism și la toate dorințele și aspirațiile lumești și la dorințele trupești.
· Anihilarea puterii voinței: supunerea totală față de Voința lui Dumnezeu.
· Anihilarea rațiunii: supunerea rațiunii în fața lui Dumnezeu și a manifestărilor Atributelor. Atrage după sine uimirea și uluirea pe care cel la început de drum le simte, astfel ei nu mai pot înțelege criteriul gândirii, judecății și acționării, care sunt valabile în sfera cauzalității. De obicei nu se pot stăpâni și vor da glas acestor stări. De exemplu, Junayd al- Baghdadi spune: „Pentru o perioadă de timp, locuitorii pământului și cerului au vărsat lacrimi pentru uimirea mea, iar alteori eu am vărsat lacrimi pentru uimirea lor. Acum mă aflu într-o asemenea stare încât nu sunt conștient nici de mine, nici de ei.”
Trebuie să menționăm și sentimentele de mirare și uimire ale lui Gedai:
Nu mă cunoșteam așa cum mă văd acum,
mă întreb oare El este eu sau Eu sunt el?
Acesta este momentul în care îndrăgostiții se pierd;
Ard, deci dați-mi apă!
Cuvintele autorului operei al-Minhaj ne demonstrează o aură mai profundă a dragostei și uimirii:
Nu știu dacă sunt eu însumi sau El.
Sunt uimit, dar sunt sigur că nu sunt eu însumi.
Iubesc sau sunt iubit sau sunt însăși iubirea?
Sunt îmbătat din paharul Unicului și nu sunt eu însumi.
Ce sunt eu? Sunt o pasăre phoenix fără renume sau însemnătate?
Sunt departe de casă și nu sunt eu însumi.
Sunt efemer în suflet, dar statornic prin Cel Preaiubit.
Mă înalț în zbor, dar nu sunt eu însumi.
Dacă luăm în considerare ceea ce reprezintă anihilarea, aceste cuvinte par naturale pentru un erou al anihilării. Anihilarea reprezintă situația în care călătorii spre Dumnezeu, potrivit nivelului fiecăruia, nu văd nimic altceva în afară de Dumnezeu și își îndreaptă inimile doar spre El. Atunci când ajung în punctul în care lumile lor lăuntrice și exterioare, percepția și conștiința sunt luminate de cunoașterea adevărului, atunci ei încep să vadă clar Cine ține frâiele tuturor lucrurilor și sunt mereu îndreptați înspre El, căci existența și supraviețuirea lor stă în Mâna Lui. Apoi, cu cât se adâncesc mai mult în adevăr, concentrându-și toate gândurile asupra Lui și tânjind după întâlnirea cu El, înțeleg că întreaga existență este o manifestare a luminii Existenței Lui. Ei ating orizontul din care pot vedea toate lucrurile și întâmplările diferit, în ceea ce privește Unitatea, și li se oferă drept răsplată posibilitatea de a simți și interpreta totul, folosindu-se de caracteristicile lor fundamentale, pe care vălul corporalității le ascunde.
Călătorii pe drumul spre Adevărul Suprem fac un pas în față și pot înțelege cu siguranță absolută că toate întâmplările din univers, inclusiv actele și dorințele umane, depind doar de Numele și Atributele lui Dumnezeu și că totul se naște și înflorește în inima acestor Surse. De asemenea, ei înțeleg că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă datorită Puterii Lui și văd mai limpede limitele puterii voinței în toate faptele lor. Abandonând întreaga existență neclară, ei se adăpostesc sub aripa Celui Cu Adevărat Existent, și astfel, prin El, dobândesc o nouă existență.
Dacă un călător face un pas în față, atunci poate simți cu ceva siguranță, o siguranță care vine din experiența că toate lucrurile și/sau ființele împreună cu existența, atributele și caracteristicile lor sunt transferate din existența lor în Cunoașterea lui Dumnezeu și sunt acoperite în existența externă de Puterea Lui ca manifestare a Existenței Lui. Călătorii dobândesc o profunzime a sentimentelor și sunt absorbiți în viziunea adevărului, conform căruia totul există și subzistă prin El. Ei înțeleg în conștiință că adevărul versetului (55:26), „Toţi cei care se află pe faţa pământului (sau în ceruri) sunt pieritori (în afară de El)”, se ondulează prin univers, asemenea unui steag, iar toate lucrurile create mai mult ca sigur vor decădea. Acest adevăr este păstrat de către manifestarea caracteristicii lui Dumnezeu de a Subzista prin El, și prin care toate lucrurile subzistă. De asemenea, ei simt în conștiința lor că dacă o ființă are parte de o întrerupere de moment a acestei manifestări, va dispărea, și ei vor atinge un orizont mai îndepărtat al percepției Unicității Divine.
Primul pas aparține învățaților care verifică, al doilea celor care călătoresc pe calea spre Adevărul Suprem și care au o voință puternică și rezistentă, iar al treilea aparține celor care dețin adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și viziunea.
Cei care se află la primul pas sunt anihilați în funcție de profunzimea conștiinței lor cu privire la Dumnezeu și pornesc pe drumul spre „reînviere după moarte”. Cei care au lăsat acest pas în urmă experimentează absența și imersiunea în ceea ce privește lumea lăuntrică, prin metode precum viziunea și descoperirea spirituală; ei găsesc singurătatea în mulțime și liniște în zgomot și vacarm. Alții, care au atins al treilea pas, renunța la toate dorințele și aspirațiile omenești și oriunde ar privi, sunt scufundați în manifestările Cunoașterii și Existenței Divine; simt că sunt înconjurați peste tot de semnele Lui, așa cum spune și versetul (2:115): „Oriîncotro vă veţi întoarce, acolo este Faţa lui Allah.” Oriceea ce văd, simt teamă atunci când sunt înconjurați de razele Lui și oriceea ce observă, sunt uimiți de manifestările arzătoare ale Luminii „Chipului” Lui și Îl menționează, folosindu-se de multe alegorii.
Când călătorii spre Adevărul Suprem au trecut dincolo de toți acești pași și au devenit eroi ai anihilării întru Dumnezeu, culorile subzistenței prin Dumnezeu încep să li se arate dinspre toate orizonturile. În fiecare clipă în timpul călătoriei, ei trec dincolo de dimensiunea „nu există divinitate” (de exemplu, nimeni cu adevărat existent, nimeni pe care să îl observăm, niciun creator, nimeni care să poarte de grijă, etc.). Fiecare dimensiune nouă de care ei trec, le pune în față o nouă dimensiune a „în afară de Dumnezeu”. Datorită pașilor mai mari și datorită revărsării fără încetare a favorurilor Divine, Stăpânirea universale și Subzistența deplină încep să se manifeste la orizonturile lor. Sosește timpul, iar ei simt că Tronul Lui a cuprins întreg universul și urcând scara căinței, a pocăinței și a regretului, care reprezintă drumul prin care ei se îndreaptă cu toată ființa spre El, sunt cufundați în luminile Divinității Lui. Se scufundă în plăcerile extraordinare ale sentimentelor de admirație și teamă față de El în închinare. Să asculte Cuvântul Divin – Coranul – este o plăcere imensă pentru ei. Uneori, se află într-o stare de stăpânire de sine, amestecată cu teamă, alteori într-o stare de vigilență amestecată cu venerație, uneori în oceanele milei, experimentează frica și speranța sau așteptarea, tristețea sau bucuria, toate în același timp și încearcă să nu se depărteze de ușa Lui. Își despovărează gândul, imaginația, vorbirea și suflarea și devin eroi, care urmează poruncile Divine (15:99), „Şi adoră‑L pe Domnul tău până ce‑ţi va veni sfârşitul!”, și care fără să fie mulțumiți de închinarea lor, își continuă avansarea. Știu că atunci când se vor opri, atât drumul, cât și călătoria vor ajunge la final, iar ei nu vor mai avea ambiția necesară de a ajunge la destinație. Căci călătoria se îndreaptă înspre Cel Infinit, iar strădania fără de sfârșit în această lumea este oglindită asemenea favorurilor fără de sfârșit de dincolo de tărâmuri.
O, Dumnezeule! Îndrumă-ne pe Calea Dreaptă, calea celor pe care Tu i-ai răsplătit, nu a celor care au atras mânia Ta (pedeapsă și condamnare), nici a celor care au rătăcit. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, asupra Familiei și Companionilor săi, asupra tuturor.
[1] Yunus Emre (1240–1320). Unul dintre cei mai cunoscuți poeți populari sufiți, care a avut un impact deosebit asupra culturii musulmano-turce. Filosofia lui, metafizica și umanismul au fost analizate în cadrul multor simpozioane și conferințe atât în Turcia, cât și în străinătate. [2] N.T. Unitatea de măsură a rugăciunii [3] Poetul se referă la Isus Mesia și la Dajjal, care va apărea înainte de sfârșitul timpului ca dușman de temut al islamului. Faptul că are un singur ochi este de obicei interpretat ca faptul că este orb în fața religiei și a Vieții de Apoi. [4] al- Bukhari, „Tawhid,” 1; Ibn Hanbal, al- Musnad, 4:431.
Comments