7 oct. 20225 min de citit

De ce plângea? Lacrimile, „poezie fără cuvinte”

De ce plângea? Lacrimile, „poezie fără cuvinte”

Cât despre de ce plângea, Gülen a avut, desigur, propriile sale răspunsuri. Primul, deloc surprinzător, a fost unul teologic. „Cred că... Dumnezeu m-a creat așa”, a spus el pur și simplu. Un al doilea răspuns a fost cel sociologic. „Am crescut într-un loc cu... dominație, opresiune... Văzând aceste lucruri, nu pot să nu mă simt trist atunci când îmi amintesc cu melancolie trecutul. Mi-a făcut sufletul moale precum al unui copil”.37 Dar Gülen a dat poate cel mai complet răspuns la întrebarea „de ce plânge?” într-un sohbet pe care l-a ținut mai târziu în viața sa (2012). În acesta, el a prezentat, de asemenea, unele dintre poveștile pe care le spunea frecvent în timpul predicilor. Sohbet-ul a fost despre un hadith care spune că „uneori Dumnezeu acordă milă întregii lumi, datorită suferinței unei inimi triste”. Gülen a început să spună că suferința și corupția erau răspândite în societate în perioada în care a trăit Profetul, dar oamenii se obișnuiseră cu acestea. Același lucru s-a întâmplat și cu oamenii în zilele noastre, chiar și din propria sa experiență. A povestit cum s-a întors după câțiva ani în satul copilăriei sale. A început spunând că: „După ce am [trăit] în oraș o vreme, l-am vizitat pe unchiul meu care locuia la sat. În momentul în care mi-am băgat capul pe ușă, am remarcat cât de urât mirosea. Auzind acest lucru, nepoții unchiului meu au început să râdă de mine... stătusem în aceeași casă aproximativ o lună în copilărie și [nu am fost] deloc deranjat”. Unii se trezesc când simt suferință, mizerie, corupție. Acestea nu erau lucruri pe care Dumnezeu le destinase oamenilor. Într-adevăr, Gülen a continuat: „Oamenii nu reușesc să își dea seama că există o poziție foarte distinsă pe care trebuie să o aibă față de Creatorul lor și că ei, în realitate, se află mult sub această poziție”. Trezirea prin suferință a fost primul pas în remedierea acestui lucru. O astfel de trezire a avut loc foarte rar fără lacrimi. Într-adevăr, pentru Gülen, trezirea prin suferință a fost „o invitație foarte importantă pentru inspirațiile divine”. Dumnezeu a dorit ca oamenii „în moduri foarte diferite, mai întâi să conștientizeze și apoi să fie mântuiți de starea tulbure în care se află cu adevărat. De exemplu”, Gülen a continuat, adaptând cuvintele lui Platon:

Dacă un om aflat pe fundul unui puț sau într-o temniță este conștient de situația sa și simte suferința respectivă, va încerca mai multe moduri diferite de a ieși și își va atinge obiectivul până la urmă prin mila lui Dumnezeu. Chiar dacă nu deține instrumente, va încerca să urce, folosindu-și mâinile ca gheare. Se străduiește și face două mici găuri în care își poate introduce picioarele. După ce a reușit să stea în ele, el face același lucru deasupra primelor. Continuând astfel, iese din puț după o anumită perioadă de timp. Dar un om care locuiește mulțumit acolo, inconștient de situația sa, nu va face niciodată un astfel de efort.38

Lacrimile lui Hogeaefendi urmau să trezească alți musulmani către suferința lor colectivă și apoi să-i inspire să scape de aceasta, folosindu-și ghearele, cu răbdare, pas cu pas. Desigur, acea lecție nu era destinată doar musulmanilor. Până la urmă, Buddha a învățat că primul Adevăr Nobil a fost această afirmație simplă: „viața este suferință”.

Dar dacă Gülen s-ar fi oprit acolo, n-ar fi existat nicio Mișcare Hizmet, la fel cum dacă Buddha nu ar fi arătat calea de ieșire din suferință, nu ar fi existat budism. Provocarea a reprezentat-o transformarea suferinței într-un scop implicat în lume. Tinerii, care au fost, din nou, printre cei mai de seamă membri ai publicului lui Gülen, uneori nu aveau călirea (sau domolirea) ce vine odată cu anii. Acest lucru ar putea duce la un sentiment exagerat al propriei suferințe, imaginându-și că nimeni nu a mai experi- mentat vreodată agonia pe care o îndură în prezent. Astfel, pe lângă predicarea sa, Gülen a început în acești ani o altă inițiativă pentru a-i ajuta pe tineri. În noaptea de vineri, după rugăciune sau, uneori, sâmbăta sau duminica, când nu erau cursuri, Gülen va organiza sesiuni de întrebări și răspunsuri, deschise publicului. Majoritatea celor care au participat au fost studenți. Întrebările erau trimise la începutul ședinței și Gülen alegea dintr-o cutie hârtii pe care erau scrise întrebările. Alaaddin Kırkan și-a amintit că Hogeaefendi începea aceste ședințe spunând: „Nu sunt Imamul Ghazali [poate cel mai faimos teolog musulman]. Nu știu totul. Dacă pot răspunde, o voi face, dacă nu, voi face câteva cercetări și voi răspunde săptămâna viitoare. Nu voi răspunde la două genuri de întrebări: despre politică, aceasta este o moschee și nu voi răspunde la întrebări despre per- soane anume”.39 Având în vedere agitația politică din Turcia, prima limită a fost fără îndoială la fel de înțeleaptă pe cât a fost cea de-a doua de morală. Dar deoarece mare parte dintre suferințele pe care le întâmpinau tinerii în Turcia au avut cauze politice, întrebările au atins adesea indirect starea tulburată a societății turcești. Gülen a fost atent să nu își creeze o imagine de partizan. Dar Muhammed Çetin, sociolog și participant în Hizmet, el însuși deținând un mandat în Parlamentul turc între 2011 și 2015, a amintit că, în unele dintre aceste prime seesiuni de întrebări și răspunsuri, Gülen a vorbit constant împotriva anarhiei, violenței și terorii, teme care sunt în concordanță cu scrierile sale ulterioare.40 Dar întrebările erau foarte variate. Kırkan a declarat: „Am numărat și au fost în jur de 1200 de întrebări pe parcursul a cinci ani”.41

Poate că este corect să spunem că tinerii din anii '70 în Turcia împărtășeau ghurba lui Gülen. Au simțit în el un spirit înrudit, chiar și când vârsta lui Hogeaefendi se apropia de patruzeci de ani. Într-un interviu ulterior, jurnalistul Nevval Sevindi i-a adresat lui Gülen o întrebare punctuală (și mai mult sugestivă) cu privire la propria suferință. „Ai suferit multe greutăți în viața ta”, a remarcat ea. „Cum privești acum evenimentele care au sufocat bucuria din interiorul tău, care aveau drept scop să te zdrobească?” Gülen a răspuns:

Am încercat întotdeauna să fiu util. Alții dinaintea mea au suferit foarte mult din cauza acestei misiuni. Aceste lucruri se pot în- tâmpla atunci când ai un ideal în interiorul tău. Încă din copilărie am purtat lumina și atmosfera locuințele dervișilor... în sufletul meu. Nu am putut niciodată să [împac] micimea unei națiuni cu o istorie atât de mare. Am trăit întotdeauna cu sentimente care ar pu- tea fi considerate utopice. Uneori le-am dat glas acestor lacrimi din disperare. În opinia mea, lacrimile sunt poezie fără cuvinte sau sunet.42

În anii 1970, din ce în ce mai mulți oameni care auziseră de „poezia fără cuvinte” a lui Gülen i s-au alăturat în a găsi modalități de a ieși din orice fântână în care se întâmpla să rămână blocați.

Cu alte cuvinte, o mișcare dedicată serviciului la care făceau referire predicile lui Fethullah Gülen era în plină dezvoltare. În cea mai mare parte a deceniului, Hizmet a crescut în mare parte „sub radarul” statului turc. Acest guvern s-a străduit să se mențină pe poziții în timp ce anarhiștii, comuniștii, naționaliștii și islamiștii ieșeau din nou în stradă. Liniștit, nu în secret, dar în același timp fără a atrage atenția asupra lor, voluntarii inspirați de Fethullah Gülen din toată Turcia au început să construiască instituții pentru a transforma suferința ghurba în comunitatea uns. Au început acțiunea pozitivă de dezvoltare a păcii prin empatie implicată. Lacrimile lui Hogeaefendi au început să ude speranța. Și speranța a început, așa cum se întâmplă adesea, prin inițiativele celor tineri.

De ce plângea? Lacrimile, „poezie fără cuvinte”

Postări recente

Comments

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur