Chela (Suferință)

Chela (Suferință)

Desemnând abandonarea totală a plăcerilor și bucuriilor (lumești) și chinul și greutățile pe care o persoană le îndură atunci când înving corporalitatea, chila (suferință) se folosește pentru a descrie situația în care inițiatul își petrece ultimele patruzeci de zile în asprime strictă și autodisciplină, pentru a se forma spiritual. În timpul acestei perioade, el încearcă să se limiteze la strictul necesar atunci când vine vorba de nevoile trupești, precum mâncatul, băutul, dormitul și vorbitul și să își petreacă majoritatea timpului în închinare, mărturisindu-L pe Dumnezeu, meditând și deținând controlul asupra propriei persoane. Ca și cum ar fi murit înainte să moară, se axează pe moarte și este anihilat în ceea ce privește sufletul carnal și se pregătește de o viață spirituală nouă, cu înzestrarea necesară, pentru a fi devotat lui Dumnezeu.

Dervișii își petrec perioada de suferință, fie într-un colt liniștit în loja dervișilor, fie într-o cameră liniștită în casele lor. Asociată cu austeritatea și chiar cu slujirea pentru îndeplinirea unor funcții ale acesteia, suferința este încercarea de a dobândi apropierea de Dumnezeu sau o așteptare activă de a-L întâlni pe El în spirit. Cuvântul original, chila în Persană și arba‘in în arabă, înseamnă patruzeci, pentru că atât durează perioada, cel puțin patruzeci de zile, cu toate că se poate extinde la mai multe zile, luni sau chiar ani. Se poate întâmpla ca dervișul să se simtă obligat să sufere întreaga viață pentru a învinge trăsăturile animalice ale naturii sale. În ceea ce privește greutățile pe care le îndură pe calea lui Dumnezeu și pe care le consideră daruri de preț, cu cât greutățile și dificultățile ei cresc, cu atât le place viața mai mult și întâmpină suferințele cu bucuria de a trăi o viață trează și simțită din plin. Unii oameni ai inimii consideră aceste suferințe și greutăți ca fiind favoruri Divine ce au luat această formă, și de aceea le doresc și mai mult. Fuduli își exprimă gândurile pe acest subiect, folosindu-se de glasul lui Majnun, care spune:

Nu Îți restrânge Harul asupra oamenilor suferinței;

și anume, supune-mă la și mai multe necazuri.

Jalalu’d-Din Rumi asemuiește suferința și greutățile cu un oaspete ce bate la ușă în fiecare dimineață și subliniază faptul că oaspetele drag ar trebui invitat înăuntru și bine primit:

În orice moment, durerea bate la ușa inimii asemenea unui oaspete drag.

Când un sol al durerii te vizitează, invită-l ca pe un prieten.

De fapt, nu îți este străin, căci

tu și el sunteți cunoștințe.

Ibrahim Haqqi dă glas unor gânduri asemănătoare, îmbrăcându-le în stil propriu:

Dacă durerea și melancolia vin în inima ta,

suferă, căci îți sunt cunoscute.

Dacă intervine ceva din partea Adevărului Suprem,

acceptă-l cu căldură.

Durerea este un oaspete, invită-l înăuntru, astfel încât

Dumnezeu să te găsească primind cu entuziasm fiecare necaz.

...

Nu te feri de suferință, lipsit de bărbăție;

Mulți dintre cei ce se încred în Dumnezeu sunt fericiți în suferință.

Eşrefoglu Rumi[1] afirmă că otrava ar trebui acceptată asemenea mierii sau zahărului:

Eşrefoghlu Rumi, asta este de datoria

celor care îl iubesc pe Cel Preaiubit,

Să înghită otrava

ca și cum ar fi zahăr de dragul Prietenului.

În acest fel, este important să fii prietenos cu suferințele și să primești cu mulțumire tot ceea ce vine de la Dumnezeu – bun sau rău, fericire sau suferință. Mai mult, mai există și alte principii, pe care dervișii ar trebui să le respecte în timpul anumitor perioade de suferință, pe care le petrec în izolare.

Suferința, care de obicei durează patruzeci de zile sau puțin mai mult de patruzeci de zile, este calea cea mai dreaptă pentru călătorii spre Dumnezeu, care sunt în căutarea unor idealuri mărețe, care să le curățească mințile și inimile și să își intensifice gândul și sentimentul în privința lumii de dincolo, și să se înalțe la nivelul vieții în orizontul inimii și spiritului, unde vor împărtăși aceeași aură cu ființele spirituale. Suferința există în toate religiile sfinte sau nu și în sistemele spirituale asemănătoare religiilor; pentru a descoperi puterea înnăscută a spiritului este nevoie de suferință. Dar nu vom discuta acest aspect în capitolul de față, deoarece face mai degrabă trimitere la mișcările mistice și parapsihologie.

Musulmanii sufiți își bazează înțelegerea despre suferință pe cele patruzeci de zile, pe care profetul Moise le-a petrecut pe Muntele Sinai înainte de a I se adresa lui Dumnezeu (vezi Coran 2:51 și 7:142). De asemenea, ei fac trimitere la cei patruzeci de ani pe care poporul Israel a fost nevoit să îi petreacă în deșertul Sinai, ca pedeapsă pentru că au evitat să se lupte și ca pregătire pentru viața lor viitoare. În creștinism, există perioada postului (o perioadă de patruzeci de zile înainte de Paște), ceea ce arată că suferința se întâlnește în aproape toate religiile și sistemele asemănătoare religiei. Mai mult, chiar dacă durează maximum zece zile, izolarea într-o moschee, fără a ieși afară în timpul ultimelor zece zile ale Ramadanului, cu scopul de a se dedica devoțiunii, poate fi considerată ca având legătura cu suferința.

În lumea musulmană, creștină și iudaică și în diferite școli de gândire în islam, întotdeauna a existat conceptul de izolare și retragere, cu scopul desăvârșirii și pregătirii spirituale. În timp ce asemenea izolări și pregătiri au avut loc în camere speciale, numite case de suferință, adepții altor religii s-au desăvârșit și pregătit în izolare în locurile lor de închinare.

Dervișii sunt duși în izolare sau într-o casă a suferinței de către îndrumătorii lor spirituali. Acolo, ei trăiesc singuri, mănâncă, beau, dorm și vorbesc puțin și își petrec majoritatea timpului în închinare. Ei se află sub control strict și autosupraveghere și respiră viață continuu în inimă, călătorind în minte între lumea lor lăuntrică și cea exterioară. Ei sunt pe deplin devotați să obțină o viață spirituală curată și încearcă să Îl simtă pe Dumnezeu cu toată ființa lor și să vadă dincolo de ușa întredeschisă a inimii. Ei tânjesc să discearnă și să dobândească unitatea și le este teamă să nu le scape semnele manifestărilor Divine, care ar putea să se ivească pe culmile inimii. Își exprimă limitele capacității și insuficiența puterii voinței, oftând a sărăcie și neajutorare și sunt mai plini de speranță atunci când se încred în Puterea infinită a Adevărului Suprem. Atunci când nu mai au niciun mijloc, se așteaptă să fie surprinși de faptul că se va deschide o ușă și că se vor putea despovăra, asemenea unui cerșetor amărât, în fața lui Dumnezeu, Care vede tot, spunând la fel ca Muhammed Lutfi Efendi:

Fii blând cu mine, o, Suveranul meu,

nu înceta să îi răsplătești pe cei în nevoie și săraci!

Oare I se potrivește Celui Preabun și Generos să nu mai reverse favoruri asupra slujitorilor Săi?

Pe măsură ce sporesc în cunoaștere și dragoste față de Dumnezeu, ei își întăresc relația cu El și Îi dedică în totalitate sentimentele și gândurile lor. Ei își păstrează satisfacția stric necesară și își depășesc corporalitatea, devin confidenți ai ființelor cerești în stările, atributele și ființa lor și încep să respire aerul prieteniei cu Suveranul.

Cu toate că suferința ia întotdeauna aceeași formă, dervișii o experimentează diferit, în funcție de capacitățile lor și de puterile lor de a rezista. Unii sunt aproape complet eliberați de corporalitate și lumesc și se mulțumesc cu extrem de puțin când vine vorba de nevoile de bază în viață, petrecându-și tot timpul în închinare, gândindu-se și mărturisindu-L pe Dumnezeu. Alții încearcă să trăiască conștient în fiecare oră, minut, secundă, nelăsând vreo clipă să treacă, fără ca ei să nu încerce să dobândească apropierea de El. Orele trec, săptămânile se succed una după alta, iar foamea, setea și alte greutăți continuă, fără a părea că se opresc, însă un derviș obișnuit cu suferința ca mod de viață, nu își dorește de această perioadă de suferință să se sfârșească. Cu toate acestea, când prima perioadă de patruzeci de zile se încheie, îndrumătorul analizează să vadă în ce stadiu se află dervișul. Îndrumătorul se uită în inima dervișului sau reflectă asupra unor vise sau viziuni descrise. Dacă dervișul a atins punctul în care este capabil să își ducă viața la nivelul inimii și spiritului, îndrumătorul îi va încheia perioada de suferință, cu anumite ceremonii. Însă, este posibil și ca perioada să prelungească, dacă îndrumătorul consideră că dervișul are nevoie de mai multă suferință pentru a-și încheia purificarea spirituală.

În plus față de sufiții Mevlevi – adepții ordinului sufit atribuit lui Mawlana Jalalu’d-Din Rumi – persanii, azerii și chiar câțiva din ordinul Bektașī – adepți ai misticului ordin turcesc – au ceremonii pentru propriile suferințe. Indiferent de ordinul spiritual sau de calea de care aparține dervișul, scopul suferinței este ca cei aflați pe drumul spre Dumnezeu să se curățească, să își descopere lumea lăuntrică, să avanseze spre noi orizonturi prin pașii pe care îi vor face de-a lungul călătoriei spirituale, să ducă o viață la nivelul inimii, să și-o îmbogățească cu ajutorul capacităților ascunse, precum „secret” și „privat” și „mai privat”, să analizeze relațiile lor cu îndrumătorul și îndatoririle față de el, să înțeleagă importanța respectării poruncilor, să își înzestreze spiritul cu umilință și sentimentul nimicniciei și să adopte cu sinceritate principiul de a fi o ființă umană simplă printre ceilalți oameni. Acestea sunt lucrurile pe care îndrumătorii, care îi învață pe derviși suferința, și dervișii care suferă, le caută și le așteaptă de pe urma suferinței. Scopul final este ca ei să devină ființe umane adevărate și desăvârșite.

Cu toate acestea, dervișul trebuie să sufere o anumită perioadă de timp, pentru a dobândi ceea ce se așteaptă să dobândească prin suferință. Poți obține rezultatele așteptate prin abstinență de la lucrurile îndoielnice, nu doar de la cele interzise, prin satisfacția față de plăcerile cuprinse în sfera îngăduită, sub supravegherea unui îndrumător care a fost cu adevărat urmașul Mesagerului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și care a dobândit nivelul de mare sfințenie, prin recunoașterea sărăciei și neajutorării înnăscute în fața lui Dumnezeu, prin recunoștința față de El, prin zel în servirea cauzei Lui și printr-o pioșenie excepțională, abstinență și sinceritate. Este absolut necesar ca noi să nu ne apropiem de lucrurile interzise, ar trebui să fim cu luare aminte la lucrurile îndoielnice și ar trebui să beneficiem de cele îngăduite doar în măsura în care sunt necesare.

Pentru cei care i-au urmat pe profeți, suferința este, mai degrabă decât retragerea pentru a-ți ocupa timpul cu închinarea și recitarea Numelor lui Dumnezeu și abandonarea unei vieți ușoare, pentru a te îndrepta spre suferință, o căutare a aprobării și a bunei plăceri a lui Dumnezeu, o stare de totală conștiență față de compania lui Dumnezeu, chiar și atunci când te afli printre oameni, acțiunea de a trezi în inimi zelul pentru închinarea la Dumnezeu, cu ajutorul gândurilor, sentimentelor și atitudinii în concordanță cu islamul, reprezentarea islamului în viața de zi cu zi în cel mai bun mod cu putință, acțiunea de a trezi sentimente islamice în ceilalți și acțiunea de a dezvolta în ceilalți dorința de a crede. Aceasta este calea Companionilor.

O asemenea suferință înseamnă, dincolo de progresul nostru spiritual, să ne dedicăm viețile noastre fericirii celorlalți în ambele lumi și să trăim pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne căutam progresul spiritual în fericirea celorlalți. Acesta este cel mai recomandat și aprobat mod de a suferi: adică, murim și suntem aduși la viață de câteva ori pe zi pentru îndrumarea și fericirea celorlalți, simțim în inima noastră focul dezlănțuit în inima altuia și simțim în spiritele noastre suferința tuturor celorlalți. Decât o suferință egoistă, precum „Cel care nu a suferit nu știe ce înseamnă suferința”, gemem din cauza suferințelor și durerilor pe care le îndură cei din imediata noastră apropiere sau de mai departe.

A aștepta activ (depunând eforturile necesare în această direcție) ca furtunile de negare și erezie să se sfârșească reprezintă o suferință incredibilă, în timp ce a îndura cu umilință și eleganță viața printre oamenii ignoranți și nepoliticoși, cu scopul de a-i lumina, atât mental, cât și spiritual, este o dublă suferință. Lupta cu oamenii răi, care cred că credința și supunerea față de Dumnezeu sunt doar un joc și care resping valorile islamice este o suferință peste suferință. În cele din urmă, într-o atmosferă în care există toate cauzele suferinței deja menționate și în care prietenii nu sunt credincioși, în care timpul și condițiile sunt nemiloase, în care există foarte multe probleme, în care leacurile sunt puține, inamicii puternici, în care evenimentele îți schimbă traiectoria în partea opusă, a răsufla necontenit în atmosfera Adevărului Suprem, în timp ce clipă de clipă trăiești viața ca și cum bei otravă este cea mai mare dintre suferințe. Toate acestea îi vor ajuta pe călătorii spre Dumnezeu să ajungă în punctul final într-un timp foarte scurt.

Cei care suferă cel mai mult din cauza acestor lucruri sunt Profeții, iar la stânga și la dreaptă lor sunt învățații fără de păcat, care i-au succedat, și sfinții. Hadith-ul, „Cei care sunt supuși celor mai mare greutăți și suferințe sunt profeții, urmați apoi de către ceilalți (în funcție de profunzimea credinței lor)”[2], indică acest lucru și ne amintește că intensitatea suferinței este direct proporțională cu rezistența celui care suferă.

Sunt foarte puțini cei care suferă așa cum am menționat noi în acest capitol. Suferința la care sunt supuși oamenii, în vieților lor de zi cu zi, nu este o suferință adevărată. Cei care suferă cu adevărat simt suferința și o îndură în lumea lor personală. Nu se poate împărtăși cu ceilalți. Profetul Iosif, pacea fie asupra lui, a cărui suferință a început atunci când a fost aruncat într-o fântână, a experimentat suferința de două ori mai mult, într-o țară străină când a fost vândut ca sclav și aruncat în temniță și când a fost lăsat printre oamenii, care aveau o cultură și o limbă diferite și care nu empatizau cu el. Suferința pe care a experimentat-o l-a curățit și l-a desăvârșit în numele misiunii lui ca Mesager; iar Dumnezeu l-a apropiat de El. Profetul Adam, pacea fie asupra lui, a îndurat suferința cu lacrimi, iar Noe, pacea fie asupra lui, a fost nevoit să țină piept unor dezastre groaznice și distrugerii, în timp ce Avraam, pacea fie asupra lui, pe care Dumnezeu l-a luat la El ca prieten apropiat, a fost întotdeauna nevoie să călătorească în cercuri de foc. Profetul Moise, pacea fie asupra sa, căruia Dumnezeu i s-a adresat direct, s-a luptat cu putere împotriva răzvrătirii forței brute. Isus, pacea fie asupra lui, un spirit curat de la Dumnezeu, a chemat poporul la Dumnezeu în umbra fatală a crucificării. Și în cele din urmă, maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a suferit tot ceea ce au suferit ceilalți Profeți și Mesageri. A vărsat lacrimi, a oftat și s-a consumat din interior pentru salvarea și fericirea celorlalți, însă fără a arăta vreun strop de suferință.

Sute de persoane care au suferit, încă din prima zi a istoriei omenirii, au pregustat din plăcerea suferinței pentru salvarea și fericirea celorlalți în ambele lumi, într-o supunere deplină față de Dumnezeu și și-au dedicat întreaga viața celorlalți, fără să se gândească că vor experimenta cea mai mare dintre suferințe. Mai mult, au întâmpinat cu bucurie o asemenea suferință și au fost amețiți de plăcerea pe care au primit-o.

Suferința gândirii este o altă suferință mare. A gândi, a-i îndruma pe ceilalți să raționeze, îndemnându-i să rezolve problemele cele mai serioase și enigmele mondiale, printre care cea a existenței, este o formă de suferință. Fără să cedeze, a face compoziții și sintetizări din gândire, sub îndrumarea Revelației Divine și a prezenta esențele pure rezultate din acestea inimilor și minților „înfometate” și „însetate”: aceasta este suferința în care eroii suferinței, care sunt la fel de sinceri precum îngerii și care l-au urmat pe Mesager, au găsit un antidot pentru otravă, chiar în otravă, au găsit pace și liniște în foc și le-au trăit cu cea mai mare plăcere. Asemenea oameni sunt norocoși că perioadele lor de suferință nu au sfârșit; ei nu sunt mulțumiți, gândindu-se că o asemenea suferință va lua sfârșit. Dacă încerci să îi scoți din grădinile suferinței, nu vei avea sorți de izbândă; dacă ai reuși să faci acest lucru, le-ai stinge focul, iar ei ar muri.

Această formă de suferință este cea mai pură sursă, care hrănește spiritul unui derviș adevărat și este cea mai puternică metodă prin care călătorii către Adevărul Suprem pot atinge veșnicia.

Dumnezeul nostru! În Tine ne încredem și la Tine ne întoarcem în căință și către Tine este întoarcerea noastră acasă. Dumnezeul nostru! Revarsă asupra noastră răbdare, dă putere pașilor noștri și ajută-ne să biruim necredincioșii. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, conducătorul celor mai apropiați de Tine și cei mai iubiți, și asupra Familiei și Companionilor săi, răbdători și credincioși.

[1] Eşrefoglu Abdullah Rumi (d., 1484) a fost un învățat sufit și poet care a trăit în Iznik, oraș aflat în nord-vestul Turciei. A fost învățat de Haji Bayram Veli în Ankara și de Husayn Hamawi în Hama, Siria. Lucrarea Muzak ki’n-Nufus („Cartea care desăvârșește sufletele”) este foarte cunoscută. [2] at-Tirmidhi, „Zuhd,” 57; Ibn Maja, „Fitan,” 23.