CAUZA

Este un lucru știut: cu adevărat bun este numai Dumnezeu.

Pe coperta din spate a ediției mai-iunie 2017 a acestei reviste, ni s-a reamintit de nodul care ne ține legați în ițele cu care am făcut din existența umană o încurcătură. Eliberarea din nod, după aprecierea oricui, ar însemna, înainte de toate, să cunoaștem originea nodului, adică ce anume a produs încurcătura.

Conținutul articolului:

· Ego-ul reprezintă ceva mai mult decât o funcție mecanică, care a reușit cumva să dobândească o influență enormă asupra minții umane. Ego-ul ne este îndeosebi de folos atunci când muncim, când trebuie să prindem trenul, în acumularea de bani, dar nu și în a folosi banii în scopuri distructive.

· În rugăciunea către Dumnezeu, omul trebuie să neutralizeze influența inimii și a minții. Această lepădare de influențele lumești, care sunt de fapt necesare pentru a viețuirea în lume, în timpul rugăciunii, înseamnă a te lăsa în voia lui Dumnezeu.

· Rugăciunea îi schimbă pe oameni și oamenii schimbă lucrurile. Rugăciunea este un sentiment de speranță la mai bine care se înalță spontan în noi în fața necazului.

Pe coperta din spate a ediției mai-iunie 2017 a acestei reviste, ni s-a reamintit de nodul care ne ține legați în ițele cu care am făcut din existența umană o încurcătură. Eliberarea din nod, după aprecierea oricui, ar însemna, înainte de toate, să cunoaștem originea nodului, adică ce anume a produs încurcătura.

Suntem îngrozitor de conștienți de tot ceea ce există, dar nu prea știm cauza. Jurnaliștii se tem să spună că în ceea ce privește istoria omenirii, și a teroriștilor de astăzi, nu-i nimic nou sub soare. Aceasta nu este o scuză și sub nici o formă nu se poate afirma că prezența lor ar una dorită, însă aceștia mai au mult până să poată egala trecutul nostru colectiv sângeros. Nu-i nevoie de o listă.

Ar putea părea rezonabil să spui că frustrarea se află la baza principalelor devieri ale comportamentului uman. Teroriștii sunt frustrați de propria lor nevoie de a se elibera din persecuția pe care și-o imaginează, dar mai cu seamă a unui scop în viețile lor. Totul se reduce la adoptarea unui sistem, a unei filosofii, a unui motiv de a fi. Se aseamănă cu lucrurile cu care ne îndeletnicim și pe care le numim „interese proprii”, în termeni psihologici. Oamenii sunt frustrați de nevoia unora de a fi necivilizați, manifestată în atacurile îngrozitoare făcute în numele Profetului Mahomed, care au fost folosite ca o scuză pentru eliberarea de frustrări înrădăcinate. Chiar trebuie să ne mai îngrozim dacă ne trezim cu nasul spart după ce am insultat pe cineva? Nu vorbim acum despre bine sau rău, ci pur și simplu luăm lucrurile ca atare. Atunci când suntem loviți, lipsa noastră de înțelegere indică o egală lipsă de conștientizare a decenței umane. Acest lucru semnalează de fapt o carență proprie, pentru că până la urmă, culegi ceea ce semeni. Hindușii o numesc karma. Bun, hai să dăm un exemplu concret. „Ține-ți gura aia spurcată, prietene, sau îți iei una peste ochi!” Fix așa, oricât de crasă, grosolană sau nesofisticată e situația, așa se întâmplă. Ar trebui probabil să înțelegem că unora le sare țandăra mai repede. Chiar și așa, poate că îți poți lua un croșeu și ca persoană educată și înțeleaptă, dar n-am de gând să mă aventurez într-un cartier de negri și să scandez despre supremația albilor. Nu vreau să spun sub nici o formă că locuitorii unui cartier de negri ar fi nesofisticați, dar actul în sine necesită un pic de simț al realității, prin contrast cu lașitatea, curajul sau chiar nechibzuința. E chiar foarte evident că a-ți spune părerea se află de cele mai multe ori la mare distanță de a-ți exersara bunul simț. Dacă e să fiu sincer, pare că există o nevoie de a supune studiului ce poate fi făcut în cazul gândurilor nefolositoare. Adepții devizei „sunt liber să fiu eu însumi” ar protesta, dar eu propun un crez universal, împrumutat, din nou, de la unul dintre mistici, și anume a putea face tot ceea ce îți dorești pe această lume, atâta timp cât nu faci rău nimănui.

Este un lucru știut: cu adevărat bun este numai Dumnezeu.

Pământenii și-au aruncat insulte de la începutul timpurilor. Bineînțeles că în spatele acestui gest există mai multe cauze. Istoria ne arată că majoritatea națiunilor s-au aflat la un moment dat în vârf, atât din punct de vedere politic, cultural, cât și financiar. S-a observat apoi o coborâre (Roma este un exemplu clar). Cum așa? Aveau totul! E bine cunoscută vorba că bogăția aduce cu sine responsabilitate. Dar atunci când dispui de grămezi de bani, decadența devine o opțiune ușoară și tentantă. Pe deasupra, suntem obligați să recunoaștem că decăderea este palpitantă, deși dezastruoasă, și cu atât mai rapidă cu cât mijloacele financiare ale unei națiuni sunt mai mari.

Se poate spune, de asemenea, că în ceea ce îi privește pe teroriști, aceștia pot fi încadrați într-un program universal de tipul „acum e momentul nostru”. Roata comportamentului uman s-a întors - cineva chiar a sugerat că există un ciclu istoric evident în schimbarea socială - și că acum avem de-a face cu un alt abuzator care o învârte. Să ne amintim că nici una dintre așa-numitele națiuni avansate nu au ajuns în vârf fără abuzuri, de obicei asupra băștinașilor țării. Acest lucru cauzează frustrare și o nevoie a grupului oprimat de a ieși la suprafață. Prima dată este percepută insulta, iar apoi are loc riposta instictivă, care devine plănuită ulterior.

Să luăm în calcul faptul că teroriștii, într-un fel sau altul, au împânzit viețile și existența umană timp de sute de ani. Numele, cauza și stindardul sub care ucid poate că a variat în mod superficial, însă cauza de bază, motivația, a fost întotdeauna aceeași. Oamenii au o poftă de furie! Mai exact, furia este o poftă.

Există studii asupra poftei? Misticii vorbesc despre ea. Misticul islamic, Sheikh Jihani a identificat instinctele primare ale oamenilor, în arabă nafs. Nafs nu reprezintă doar ego-ul nostru, ci mai degrabă se aseamănă cu poftele pe care le asociem cu instinctele noastre primare. Despic prea mult firul în patru? Fie că le numim nafs, ca în arabă, sau altfel, instinctele noastre primare sunt o caracteristică universală a întregii omenirii.

Ego-ul rămâne într-adevăr nepătat până când devine pofticios. Forțele care ne motivează (adesea de natură animalică sau materialistă) pot să fie necesare în viețile noastre de zi cu zi, însă unii dintre noi au capacitatea de a le folosi sub cârmuirea conștiinței, respectând îndrumarea lui Dumnezeu. Totuși, a spune că avem nevoie și de instinctele noastre primare pentru a ne trezi din pat motivați dimineața poate produce confuzie în jurul acestui subiect. Cu alte cuvinte, ego-ul este ceva mai mult decât o funcție mecanică, care a reușit cumva să dobândească o influență enormă asupra minții umane. Ego-ul ne este îndeosebi de folos atunci când muncim, când trebuie să ajungem la timp la tren, în acumularea de bani, dar nu și în a folosi banii în scopuri distructive. De exemplu, a finanța un război cu ajutorul unei industrii de război. Iată că a face ceea ce te simți înclinat să faci și nimic altceva se dovedește a fi destul de complicat. Mintea va găsi mereu un motiv pentru a te face să cedezi în fața poftei tale pentru sex, droguri... (OK, omitem partea cu rock ‘n’ roll) și lucrurile lumești. Una dintre problemele care apare atunci când discutăm despre ego este încărcătura sa de conotații. Toată lumea spune că egoismul este ceva rău, dar asta nu este adevărat! Ceea ce faci cu ego-ul tău poate să nu fie tocmai potrivit. Despre asta e vorba, despre noțiunea că acțiunile proprii reprezintă esențialul. Ideea principală, desigur, rămâne să îți separi sinele de ego. Cu alte cuvinte: ego-ul meu, slujitorul meu și nu invers. Mai mult, mintea mea, slujitorul meu, și nu invers. Luată invers, ar însemna retrogradarea minții de pe rolul cuvenit în ansamblul care alcătuiește un om. Poate că asta pare o idee bună, în teorie. Oamenii ar trebui să își poată folosi liber voința pentru a duce această idee la îndeplinire. Problema este că voința majorității de pe acest pământ nu prea este liberă. (Întrebați orice părinte care trebuie să își trimită copilul la școală.) Întotdeauna apar și elementele extra, un plus de culoare care vine odată cu experiența.

În gândirea hindusă „... a trăi viața raportându-te la experiențele proprii este cel mai amar mod cu putință”. Un alt mistic a afirmat de asemenea că oamenii fac cele mai multe greșeli când se simt fericiți. O afirmație care poate părea ciudată și scriitorul cu pricina își cere scuze că nu a oferit un exemplu. Aș avea nevoie să petrec o lună pe o insulă pustie pentru a-mi da seama dacă e așa sau nu.

Să medităm un pic asupra sintagmei „mintea mea, slujitorul meu”. O minte care slujește și nu conduce? O minte umilă este, desigur, o raritate. O minte care se neagă pe sine, în cazul majorității dintre noi, ar fi, ei bine, ceva inimaginabil. Același scriitor își cere scuze pentru sofisme; sunt modalitatea prin care un scriitor ne testează credința. Dar asta înseamnă că adevăratul sine al omului ar trebui să fie – dar rareori este – independent de forțele care îl motivează. De aici și conflictul interior.

În rugăciunea către Dumnezeu, omul trebuie să neutralizeze influența inimii și a minții. Această lepădare de influențele lumești, care sunt de fapt necesare pentru a viețuirea în lume, în timpul rugăciunii, înseamnă a te lăsa în voia lui Dumnezeu. Dacă neutralizăm inima și mintea, instinctele noastre primare (nafs), se vor supune. La sfârșitul rugăciunii, acestea vor încerca din nou să apuce cârma, adesea în mod răzbunător. A te ruga de cinci ori pe zi înseamnă a te întoarce în mod constant la Dumnezeu. Apoi, prin harul lui Dumnezeu, putem încerca să vedem instinctele din interiorul nostru ca pe ceea ce reprezintă cu adevărat. Este de mare însemnătate capacitatea de disocere de instinctele noastre primare și aducerea lor în prim-plan, nu pentru a le eradica, pentru că altfel n-am mai avea cum să scăpăm vii de pe o insulă pustie. Am putea la fel de bine să medităm pe vârfurile mărețe din Himalaya și chiar să „dăm” mâna cu Dumnezeu, dar am fi incapabili să ne mai întoarcem în valea în care viața omenească merge înainte.

Instinctele noastre primare ar trebui să fie – și sunt, de fapt – instrumente care ni s-au pus la dispoziție pentru a munci, pentru munca științifică, de exemplu pentru a ne hrăni pe noi înșine și familiile noastre, deci pentru a ne ocupa de responsabilitățile noastre lumești. Multe persoane cu înclinații ascetice s-au îndepărtat de „lume” în încercarea de a-și înăbuși instinctele primare. În schimb, Mahomed a mers în peșteră, Iisus s-a retras în deșert timp de 40 de zile și 40 de nopți. Însă instinctul care i-a motivat a fost supunerea, atitudinea de a primi și nu de a crea. Până la urmă, suntem noi mai înțelepți decât Dumnezeu? Acești oameni s-au întors apoi în lume pentru a ajuta restul oamenilor. Scriitorul la care fac referire își amintește povestea unui călugăr budist care ajunsese la nirvana, după care se întorsese în târg, în lume, să ajute omenirea. Pe scurt, totul se reduce la a ști ce îi face pe oameni să sufere, ce îi face să fie temători și ce îi face să își folosească instinctele primare ca răspuns și ca ripostă. În germană avem conceptul de Existenzangst, folosit pentru a descrie ceea ce se află la baza condiției umane.

Iisus s-a întors știind ce anume îi face pe oameni să fie așa cum sunt, Mahomed la fel, și se spune că ar fi plâns cu disperare din cauza acestui lucru. Buddha a ajuns să afle ce îi făcea pe oameni nefericiți, adică, evident, dorința.

Tradiția islamică se bazează – și pe bună dreptate, cred eu – pe știință, pe folosirea minții în serviciul binelui omenirii. Nu este un scop mistic, dar este generat de un instinct mistic. Întâi apare conștientizarea, iar apoi slujirea. Mai mult, a ne folosi mintea pentru a cultiva o grădină, a obține energie solară sau pur și simplu a ne îndeplini rolul profesional poate reprezenta soluția ideală lăsată de Dumnezeu pentru a ne ține departe de bucluc. Cei de formare teologică pot afirma că este imposibil să intri pe porțile raiului doar muncind. Atunci când vorbește despre muncă, acest scriitor nu se referă neapărat la un business. Ar putea fi rezonabil să spunem că orice se face după cum a rânduit Dumnezeu are deja binecuvântarea sa, oricât de lumesc ar părea.

În general, filosofii, scriitorii și cei care se preocupă de lucruri mai profunde sunt expuși riscului în mod natural. Este un teren alunecos, chiar un mers pe frânghie deasupra unei prăpăstii deschise care se ivește în inimă și minte, cel mai sofisticat act dublu care s-a produs vreodată pe scena comportamentului uman. Acest scriitor s-a aflat de asemenea în prezența unui mistic care a susținut la un moment dat că nu știa ce avea să spună (era un coșmar să-ți iei notițe). Inspirația venea de sus.

Astfel, după rugăciunile noastre de zi cu zi ne întoarcem în lume, sperăm, echilibrați. Poftele noastre, care, să fim sinceri, în momentul de față urlă pe toată planeta, sunt guvernate pentru un timp de o forță superioară.

Să nu mă înțelegeți greșit, dar s-a spus că rugăciunea n-ar schimba nimic. Rugăciunea îi schimbă pe oameni și oamenii schimbă lucrurile. Acest scriitor tinde să considere rugăciunea un sentiment de speranță la mai bine care se înalță în noi spontan în fața necazului. Astfel, a spera la mai bine și a nu ne dori să ucidem, este un har.

S-ar părea că singurul mod de a ne lăsa în voia lui Dumnezeu este de a ne subjuga pentru un timp instinctele primare care ne motivează. Dar să nu încercăm niciodată să le eradicăm.

În cele din urmă, același scriitor citește Iberia de James Michener. La începutul cărții, Michener ne vorbește despre duende (conștientizarea harului) și shibui (simplitate estetică). Ambele explicații din paranteze sunt niște încercări de echivalare a termenului. Înclinația mea pentru aceste lucruri, temperamentul meu, m-au făcut să devin entuziasmat. Începutul promițător a fost unul scurt însă, deoarece dl. Michener poartă apoi cititorul prin 800 de pagini scrise cu litere mici în care vorbește în principiu despre istoria, arta și cultura Peninsulei Iberice. Dl. Michener ne spune ce a fost atunci și ce e acum, dar nu și care este cauza.