Baqa Bi’llah (Subzistența prin Dumnezeu)
Subzistența prin Dumnezeu descrie situația în care slujitorul lui Dumnezeu consideră că întreaga existență, inclusiv a lui, nu poate exista prin ea însăși și descoperă în conștiința lui că orice ființă, cu viață sau fără viață, este o manifestare sau o umbra a luminii Cunoașterii și Existenței Divine. Cel la început de drum, care experimentează distrugerea și ștergerea în ceea ce privește sinele corporal și care dobândește o nouă existență prin permanența lui Dumnezeu sau o subzistență care există prin Existența Lui, subzistă prin Subzistența Lui, trăiește prin Viața Lui, cunoaște prin Cunoașterea Lui, își dorește prin Voința Lui, aude și vede prin Auzul și Văzul Lui. Ei văd și aud ceea ce alți oameni (obișnuiți) nu pot vedea sau auzi și primesc răsplată, rezultatul faptului că a ascultat și văzut. Cei care au atins acest nivel, care marchează apropierea de final a călătoriei și în care se simt într-o stare de plăcere excesivă, fiind eliberați de numele și existența lor, sunt calificați și menționați în termeni relativi, alături de Atributele lui Dumnezeu în ceruri și pe pământ. Cei care au o legătură cu tărâmurile spirituale pot simți în conștiința lor o imagine a acestui favor. Această stare este considerată asemenea chemării persoanelor inimii în funcție de propria percepție pe care o au față de ei. Doar cei cu suflete desăvârșite care nu văd și nici nu se gândesc la nimic altceva în afară de Cel cu Adevărat Preaiubit, și a căror inimi bat prin Existența și Subzistența Lui, și cei ale căror spirite sunt continuu reanimate de noi manifestări, pot experimenta această stare. Atât timp cât își pot menține relația cu Adevărul Suprem la nivelul pe care l-au avut până în acest punct și dacă Adevărul Suprem continuă să aibă aceeași atitudine față de ei, ei pot percepe chiar și cea mai mică alunecare sub influența celorlalți în cunoaștere, percepție, sentimente și conștiință drept eclipsă spirituală, ceea ce poate face ca scânteia lor spirituală să se stingă. Dacă observă că au alunecat, atunci, pentru a se salva, ei vor fi cu ochii în patru, pentru a vedea dacă datorită prețuirii Lui, fereastra Celui Preaiubit se deschide în spiritele lor.
Dintr-o altă perspectivă, subzistența este, după dispariția totală a lucrurilor care sunt efemere și vizibile în ochii celor la început de drum, fie o permanență temporară dependentă de propriile condiții, fie o continuitate neîntreruptă în urma confirmării extraordinare a harului Divin. Adică, în timp ce un călător își continuă călătoria, luminată de indicatoare sau semafoare, după un anumit punct, stabilit de impresiile și discernământul călătorului, nu va mai fi nevoie de indicatoare și nici nu vor mai fi vizibile. Acest stadiu, în care Cel Care este arătat prin semne și dovezi Se arată prin luminile Existenței Lui, făcând ca semnele și dovezile să nu mai fie vizibile și în care martorii Lui sunt singurele instrumente pentru lauda și patosul Lui, este un alt punct de suflare și îndreptare către un alt unghi. Dacă cel la început de drum are capacitatea și hotărârea de a continua călătoria înspre ținte viitoare, adieri de anihilare vor începe să se simtă atât în lumea lăuntrică a persoanei, cât și în cea exterioară. Când călătoria aproape că depășește timpul și spațiul, omul simte în conștiința lui anihilarea completă gata să se transforme în subzistență. Nu poate spune nimic, nu se poate gândi la nimic, nu poate încerca să înțeleagă nimic. În ciuda strălucirii martorilor care arată înspre El prin univers, ei dispar în fața luminilor Existenței Sale, asemenea stelelor care dispar atunci când soarele răsare. Așa cum spune și versetul (55:27), „Va rămâne veşnic [numai] faţa Domnului tău, Cel plin de Slavă şi de Cinste.”, doar Ființa Divină continuă să existe dincolo de percepția umană, înțelegerea și simțirea.
Cei la început pot vedea subzistența sau permanența Lui în trei stadii: primul se bazează pe cunoaștere, al doilea pe vedere și al treilea pe plăcerea de a-I experimenta Existența. În timpul călătoriei printre stadii, orice informație obținută prin mijloacele cunoscute de dobândire a informațiilor își pierde semnificația și dispare complet în ceea ce este cunoscut. Toate instanțele vizuale și tactile dispar, în timp ce sensul și conținutul care se bazează pe sau care pot fi atinse prin vizual, sentiment și cunoaștere rămân intacte. În timp ce adevărurile relative nu mai există, adevărul absolut câștigă, iar naturile existențelor, diferite una de alta, sunt înconjurate de luminile ce vin de la anihilarea lor în Existența Adevărată. În toate aceste stadii, anihilarea asigură o cale către subzistență și de fiecare dată când o persoană la început obține subzistența, se poate adresa diferitelor niveluri de simțiri și percepție, producând astfel efecte relative asupra lucrurilor. De aceea, acest nivel este denumit adesea „subzistență prin Dumnezeu cu sau în compania lui Dumnezeu” și nu doar „subzistență prin Dumnezeu”.
Putem analiza acest nivel din două perspective:
· Călătorii găsesc și simt lucrurile și evenimentele anihilate în funcție de propria persoană și existență. Niciun lucru nu există mai mult decât propria ființă. Când călătorii sunt înconjurați de atmosfera generată de această perspectivă, nu vor mai simți decât Existența Lui și vor descoperi că totul este anihilat întru El.
· Cel treaz poate întotdeauna distinge între Existența fundamentală și absolut adevărată și instanțele relative de existență. Așadar, în viziunea lui, toate lucrurile au o existență relativă, dependentă de Cel care Există prin Sine. În ceea ce privește aceste două tipuri de sentimente, percepții și experiențe, importanți învățați sufiți spun că pentru un călător care simte că totul este anihilat întru El, lucrurile încetează să mai existe, în timp ce pentru cel care are capacitatea de a distinge între Existența Absolută și existențele relative, lucrurile continuă să existe.
Dacă ne ocupăm de aspectele menționate de abordarea Companionilor, nimic nu există prin el însul și nici nu are vreo existență fundamentală. Totul are o existență relativă, neînsemnată și întâmplătoare ca manifestare a Existenței Adevărului Veșnic, potrivit receptivității. Lucrurile, dependente de Adevărul Absolut, au un adevăr constant, dar relativ. La început, acest aspect este o credință doctrinală bazată pe acceptare, iar la sfârșit, se bazează pe siguranța care vine din cunoaștere și viziune.
În călătoria spirituală, întreaga existență nu mai are nicio valoare sau importanță în inima omului și dispare în infinita lumină a Existenței Adevărate, la fel cum lumina unui licurici pălește la răsăritul soarelui. Inima lui este ocupată doar de către Dumnezeu și cufundat în ploaia plăcerilor spirituale sub îndrumarea și stăpânirea Voinței Lui și a luminilor Existenței Lui. Pe buzele lui se află doar „El”.
Călătorii care se găsesc într-o stare de plăcere atunci când sunt anihilați în ceea ce privește actele lor, avansează înspre dobândirea unei noi existențe și permanențe în Actele Adevărului Suprem. Ei se simt efemeri în atributele proprii și gustă din plăcerea permanenței în Atributele lui Dumnezeu. Uitând de propriile persoane – deși această uitare a fost interpretată în diferite moduri – ei obțin o nouă existență prin lumina Existenței Adevărului Suprem. În timp ce ei fac referință uneori la adevărul relativ, existențial al lucrurilor și pun accent pe diferența dintre acesta și Existența Adevărată absolută, există momente în care găsesc totul anihilat în Adevărata Existență absolută. A mai rămas un singur nivel pentru a fi atins de către călătorii care au ajuns în acest punct, și anume compania lui Dumnezeu. Cei care au dobândit subzistența prin Dumnezeu pot ajunge la acest nivel în funcție de capacitatea fiecăruia. Atingerea acestui nivel atrage uneori cu sine sentimentul de mirare, uneori sentimentul de beție, iar alteori de uimire. Mawlana Jami exprimă foarte frumos sentimentul de mirare în următoarele versuri:
Dragostea nu există fără cântărețul la fluier, iar noi nu existăm fără El.
El nu poate exista fără noi, cum nici noi nu putem exista fără El.
Fluierul înfrumusețează melodiile, dar în realitate
frumusețea cântecelor se datorează respirației cântărețului.
Următoarele versuri, care aparțin unuia dintre eroii subzistenței prin și cu Dumnezeu, fac trimitere la sentimentul de mirare și uimire:
El e lumina ochilor mei, El e direcția judecății mele;
limba mea îl rostește pe El, suspin și oftez cu El.
Inima mea călătorește în El, El e dragostea sufletului meu.
El e cel mai mare secret, El e soarele meu strălucitor.
Cei îndrăgostiți și îmbătați sunt mereu alături de El.
El este postul, sărbătoarea și ritualurile lor.
Sufletul meu s-a sacrificat în calea celui Preaiubit,
El este revederea, El este despărțirea;
El este vindecarea și suferința.
Cei care au obținut subzistența prin și cu Dumnezeu Îl simt doar pe El și se gândesc doar la El, sunt alături doar de El și încep doar cu El. Atrași de El, se lasă cufundați în plăcerile abundente care vin în urma experimentării Lui în univers și întotdeauna acționează conform plăcerii și acceptării Lui. În fața razelor Cunoașterii și Existenței Lui, care elimină complet toate celelalte aspecte din inimile și ochii lor, cu excepția Lui și a sfinților Lui, ei rostesc „O, Cel Veșnic Viu!” și au impresia că vorbesc despre ei înșiși. Ei strigă „O, Adevărule Suprem!” și se contopesc în lumina Existenței Lui.
O, Dumnezeule, Cel Veșnic Viu și Existent! O, Cel Măreț și Darnic! Toarnă în noi cunoașterea Ta și dă-ne să bem din băutura Paradisului. Ajută-ne să fim neclintiți pe calea Profetului și sub îndrumarea adevărată. Și revarsă pace și binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed, cel care ne învață calea cea bună, și asupra Companionilor săi, cei buni, demni și cucernici.
Comments