A fi om înseamnă a fi urmașul lui Adam. În tărâmul Spiritului Universal (al-ruh al-kull), Adam reprezintă un sâmbure al adevărului grăit de Cel Preaînalt, (Ahmad = omul perfect menit să rodească). În tărâmul Spațiului Divin Infinit (al-alam al-jabarut), Adam este un sâmbure binecuvântat...
de Fethullah Gülen
Din cuprinsul acestui articol:
· Cuvântul „Adam” simbolizează un început și originea adevărului cuprinzător.
· Deși oamenii pot, pe de o parte, să fie companioni ai ființelor cerești, pe de altă parte pot să devină dominați de poftele firii și să nu se mai deosebească de demoni.
· Exemplele și misiunea marilor Profeți au fost manifestări strălucitoare ale adevăratei firi a lui Adam.
A fi om înseamnă a fi urmașul lui Adam. În tărâmul Spiritului Universal (al-ruh al-kull), Adam reprezintă un sâmbure al adevărului grăit de Cel Preaînalt, (Ahmad = omul perfect menit să rodească). În tărâmul Spațiului Divin Infinit (al-alam al-jabarut), Adam este un sâmbure binecuvântat, scânteietor, care germinează și înflorește. În lumea palpabilului și a corporalității, Adam este tatăl omenirii, robul încercat al lui Dumnezeu. Pornind de la această legătură binecuvântată, oamenii mai sunt numiți și „copiii lui Adam”.
Cuvântul „Adam” marchează un început și originea adevărului cuprinzător; esența a ceea ce noi credem că ar trebui să se numească cunoașterea și înțelepciunea divină, astfel că vom parcurge calitățile „firii adamice”, în raport cu capacitatea minimă de voință a omului și înclinațiile sale, care reprezintă condiții de bază. Deoarece are înzestrări și înclinații care pot să fie folosite înspre bine sau rău și este capabil să oscileze între „înălțimile cele mai de sus” și „adâncurile cele mai de jos”, uneori omul face gesturi care se bucură de aprecierea îngerilor, iar alteori comite atrocități care le provoacă repulsie diavolilor. Omul este o ființă pluridimensională, cu o anatomie unică față de celelalte făpturi ale pământului și cerurilor. Oamenii călătoresc uneori prin viață în nuanțele luminii binecuvântate creată de Dumnezeu la început – și în cea a lui Adam, cel încercat, văzut ca un sâmbure binecuvântat al marelui adevăr – și dau astfel dovadă de o noblețe ce le permite să fie comparați cu îngerii. Uneori aceștia se lasă pradă condiționărilor și capriciilor diavolilor, din cauza impulsurilor primare care îi predispun la greșeală și uitare, care poate deveni un vârtej al negativităților de multe feluri.
Uneori oamenii sunt admirabili și au o atitudine adamică demnă; iar alteori, „urmașii lui Adam” întruchipează doar o formă superficială și își asumă o atitudine complet diferită. În timp ce pot să fie companioni ai făpturilor cerești și să se afle într-o atmosferă a conștientizării și a iubirii pentru Dumnezeu, pe de o parte, se pot dezechilibra și pot deveni controlați de instinctele lor, ajungând să nu fie cu nimic mai diferiți decât un diavol, pe de cealaltă parte. Uneori oamenii se leapădă de lumesc, de tot ceea ce lumea oferă, și saltă cu râvnă în sus, asumându-și starea celor care se află în cercurile înalte, care își transced sinele și care ating orizonturile deschizătorilor de drumuri, devenind astfel unii dintre copiii lui Adam aflați cel mai aproape de Dumnezeu. Și vine o vreme când se prăbușesc cu capul înainte în „adâncurile cele mai de jos”...
Profeții sunt de asemenea roade ale „copacului lui Adam” datorită purității lor, aflându-se sub protecție divină absolută împotriva rătăcirii. Datorită capacităților lor, aflate în sincronicitate cu misiunile pe care le au și datorită faptului că sunt binecuvântați cu haruri speciale, percepția și înțelegerea lor sunt orientate întoteauna către Soarele Sorilor, iar umbrele li se aștern în urmă. Aceștia au pășit spre sanctuarul etern fără să se abată câtuși de puțin. Această calitate se oglindește în descrierea firii lor ca una „cu adevărat adamică”, fiind numiți „urmași ai Profetului Adam”; au dat dovadă de o „fibră spirituală” extraordinară, având o structură deosebită și fiind roade binecuvântate ale „Întâiului Intelect” sau ale ”Întâii lumini binecuvântate”.
Aceste personaje distinse și nobile care au strălucit pe calea profetică a lui Adam și a căror inimi au bătut în ritmuri transcedentale au fost urmate întâi de către companionii lor profund devotați, iar apoi de către eroii binecuvântați cu alte haruri, care au reușit să se apropie de Dumnezeu pășind în urma lor. În cele din urmă, robii sfinți i-au urmat, visând la acel cerc ilustru. Numai Dumnezeu le știe cu adevărat numărul și inimile, nouă revenindu-ne datoria de a ne exprima reverența față de cei care ne sunt cunoscuți.
Însetoșați de profunzime și de a trăi totul cu întreaga lor ființă, aceste etaloane ale omenirii adamice sunt într-o perpetuă căutare a brizelor divine și se disting prin inimile lor care Îl simt și Îl iubesc pe Dumnezeu. Nopțile tânjesc și visează la reîntâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiecare atitudine și gest de-al lor este precum o oglindă strălucitoare în care se reflectă Divinul. Graiul le este guvernat de inimi, și repetă în mod constant numele Celui Etern Preaiubit. Inimile lor tresaltă cu îngrijorare precum o frunză la gândul c-ar putea să-i îndrume greșit pe cei ce vin din urmă. Faptul că primesc iertare înseamnă pentru ei că îi vor avea îndeaproape pe companionii lor de drum. Pentru ei, a pătrunde totul în profunzime este o condiție a slujirii companionilor lor în deplină uitare de sine și smerenie. Ca rezultat al revărsărilor de har și binecuvântărilor cu inspirație, se îngrijorează că pot cădea pradă înșelăciunii divine (istidraj). Mințile lor rămân umile în timp ce așteaptă la ușa lui Dumnezeu, cu un entuziasm constant, în cel mai profund sens, care le face inimile să stea în loc, continuând să îl implore: „O, Doamne, te rog, nu mă alunga de la Ușa Ta, deși asta este ceea ce merit.”
Deși sunt binecuvântați cu o credință vastă precum munții, faptele bune, recunoașterea profundă și iubirea pentru Dumnezeu, precum și cu bucurii spirituale deosebite, ei primesc aceste binecuvântări cu precauție, deoarece se tem că pot fi semnele unei înșelăciuni divine. Nu uită să-l slăvească pe Dumnezeu pentru cele mai mari reușite și daruri divine cu care au fost onorați, nu le acordă atenție și nu se supraapreciază niciodată.
Deși aceste suflete amintesc de Dumnezeu și aduc extazul sutelor de inimi prin prezența lor, ele închid ochii la acest gen de atenție primită și iau aminte la așa-numitele „greșeli” la care sunt susceptibili cei mai apropiați de Dumnezeu, spunând:
DACĂ CEL PREAMILOSTIV CÂNTĂREȘTE PĂCATELE MELE LA MĂSURA LOR ADEVĂRATĂ, TEMU-MĂ CĂ ÎN ZIUA JUDECĂȚII TALERELE SE VOR SFĂRÂMA SUB GREUTATEA LOR!
și se înfricoșează de acest gând. Atunci când primesc aprecierea celor din jur, o resping, considerând-o o presupunere pozitivă a acestora și răspunzând astfel:
FIE CA DUMNEZEU SĂ NU TE LASE SĂ CUNOȘTI DEZAMĂGIREA DIN CAUZA MEA! FIE CA EL SĂ ÎMI DEA BINECUVÂNTAREA DE A MĂ ȚINE STRÂNS DE TRADIȚIA PROFETICĂ CU AMBELE MÂINI!
Astfel, aceștia alungă gândul rău și își continuă întotdeauna viețile plecați cu smerenie înaintea lui Dumnezeu.
La fel cum cei mai evoluați au urmat întotdeauna calea Profetului Adam, cei din urma lor au pășit pe aceeași cale nestăviliți, precum niște porumbei ai „renunțării de sine pentru Dumnezeu” (fanafillah) și ai „vieții eterne în uniune cu Dumnezeu” (baqabillah). S-au îndreptat într-o smerenie desăvârșită către sanctuarul lor etern. Și-au smerit glasul în fața înaintemergătorilor; a celor care au pășit delicat dinspre formalitate spre spiritualitate pe urma pașilor lor și care au arătat că sunt capabili de a face asta, au cântat cele mai emoționante versuri ale acestora și i-au încântat pe cei care au venit înspre ei. Au întâmpinat sublimul destinației cu puritatea inimii, cu ambiția și perseverența de a respira aerul celor de sus, au spus cu glas tare ceea ce trebuia să fie spus, într-un spectacol în care au împărtășit inspirația și harurile predecesorilor lor prin expresii contemplative, de deliberare și reflecție și s-au concentrat în mod constant asupra a ceea ce înseamnă să fii om, în sensul adamic. Au mers înainte și în timp ce din afară părea că sunt alături de noi, ei se aflau într-o încercare continuă de a rămâne pe calea celor din cercurile nobile.
Exemplele și misiunea marilor Profeți au fost manifestări strălucitoare ale adevăratei firi a lui Adam. Această manifestare a luat forma unei luni strălucitoare prin Mahomed, Ultimul Profet (pacea fie asupra Sa). În ceea ce îi privește pe companionii săi, loiali prin excelență, aceștia urmau să intre în centrul atenției, datorită calităților și profunzimii apartenenței lor la acel grup nobil. Deși au existat eclipse ocazionale pe calea urmașilor, nu s-a pus niciodată problema unei eclipse fără de sfârșit. Datorită bogăției Milei Sale Divine, nu va exista un asemenea lucru până la sfârșitul timpurilor. Atunci, porțile înțelepciunii se vor închide cu totul, în timp ce porțile puterii divine și ale providenței vor fi larg deschise. Cei care își trăiesc viața pe calea adamică vor fi binecuvântați cu daruri incomparabil mai mari decât lucrurile mărunte pe care le-au pierdut, într-atât încât nu vor regreta niciodată acele pierderi.
În ceea ce îi privește pe cei care sunt adamici doar în sensul preocupărilor fizice și a înfățișării exterioare, în ciuda faptului că sunt roade ale aceluiași sâmbure, aceștia au suferit o deformare greu de reparat, dominați fiind de poftele firii. Deși par a fi umani din punctul de vedere al anatomiei fizice și a formei, și au un mecanism al conștiinței și facultățile inimii, spiritului și sir (facultatea secretă internă), adoptă un stil de viață situat mult sub „calibrul” de care ar trebui să fie, într-o ignoranță completă față de anatomia lor spirituală. Din moment ce trăiesc deformări concentrice în lumile lor spirituale, se pierd în vârtejul caracterului lor corupt, își înnegresc umanitatea adamică și decad sub limita adevăratei umanități, transformându-se astfel în animale, din punct de vedere spiritual. Nu reușesc să își dea seama care este scopul creației și calitățile care trebuie îndeplinite pentru a fi binecuvântați cu cel mai bun model al creației, subliniat în versetul divin „Nu i-am creat pe djinni și oameni decât ca să mă adore” (Sura Adh-Dhariyat, 51:56). În goana după închipuirile lor, au fost prinși în cârligul Satanei; deși și-au păstrat forma umană, și-au distrus anatomia spirituală, preferând în mod conștient lumea materială în favoarea lumilor de dincolo. Deși au avut parte de multe momente de succes, au trecut dizgrațios prin dezamăgiri succesive. Mai mult, din moment ce majoritatea dintre ei au decăzut la nivelul la care o ființă își petrece viața doar mâncând, bând și rumegând, au ajuns să ilustreze mai degrabă o stare descrisă în următorul verset divin „Aceștia sunt asemenea dobitoacelor, ba ei sunt chiar mai rătăciți” (Sura Al-A’raf 7:179).
Ignoranții cu diplome au uitat să încoroneze știința cu fapte bune, faptele bune cu recunoașterea lui Dumnezeu, recunoașterea cu iubire pentru Dumnezeu, iar iubirea cu dorul de întâlnirea cu Dumnezeu, rătăcindu-se în adâncurile cele mai de jos, având o atitudine de ignoranță totală, redată în expresia „precum măgarul ce cară cărți” (Sura Al-Jumu’a 62:5), în timp ce trebuiau să țintească la cel mai înalt grad la perfecțiunii. În ceea ce îi privește pe cei care au suferit o altă deformare, cei care sărută picioarele altora când sunt la pământ și care devin tirani când ajung la putere, atacându-și constant oponenții, considerând că „cel mai puternic are dreptate”, în versetele imaculate din Coran aceștia sunt înfățișați ca niște câini, care scot limba gâfâind, fie că-i alungi sau că-i lași în pace (Sura Al-Ar’af, 7:176). Acești nefericiți sunt menționați ca fiind o categorie separată de oameni, inconștientă de binecuvântarea de a fi o oglindă în care se reflectă Creatorul Unic și Absolut.
În diversele exemple din versetele divine și în spusele nobilului Profet este descrisă această categorie deformată și e posibil să vedem mulți astfel de oameni în ziua de azi. Din cauză că oamenii deviază de la calea speranței, credinței, onestității, bunătății adevărate, loialității și integrității și se feresc să-l mai cunoască pe Dumnezeu (marifa), să-l mai iubească (muhabba) și să mai tânjească după întâlnirea cu El (liqa’ullah), lumea lor spirituală devine contaminată în mod inevitabil, inima moare, ajungând să fie controlați de poftele firii și de Satana.
Mulțimea de ignoranți din vremurile noastre, care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, care nu-l recunoaște pe Profet, care interpretează religia după bunul plac, care nu cunoaște nimic din ceea ce este necesar, care nu este conștientă de inconștiența în care se află, dar care se consideră plină de profunzime și iluminată a făcut mai mult rău gândirii religioase decât faraonii. Și dacă s-ar întâmpla ca această mulțime să se alăture maselor lipsite de conștiință, sub masca argumentelor religioase, atunci distrugerea produsă ar depăși-o pe cea a unui Anticrist. Se pare că acești oameni nu vor mai mai lăsa vreodată deoparte partea animalică a umanității lor și nu vor adopta rolul de om în adevăratul lui sens, în sensul sfânt pe care ar trebui să-l aibă.
O, DOAMNE, ÎNDRUMĂ-NE PE CALEA CEA DREAPTĂ, PE CALEA CELOR PE CARE I-AI ALES, A PROFEȚILOR, A MESAGERILOR ADEVĂRULUI, MARTIRILOR ȘI A CELOR DREPȚI. PACEA FIE ASUPRA NOBILULUI PROFET, A FAMILIEI SALE, A COMPANIONILOR, A TUTUROR CELOR CURAȚI.
Comentários