Ajutorul oferit celorlalți fără a aștepta laude în schimb

Cel mai potrivit mod de a-ți arăta devoțiunea față de Dumnezeu:

Întrebare: Nevoia de apropiere și sentimentul de apartenență sunt condiții umane, însă pot uneori să umbrească actele caritabile. Ce ar trebui credincioșii să facă pentru a se implica în acte de altruism doar cu intenția de a-l mulțumi pe Dumnezeu și fără să-și asume meritul personal și al grupului din care fac parte?

În acest articol:

· Cel mai important mod de a oferi ajutor îl reprezintă eliminarea obstacolelor dintre oameni și Dumnezeu, permițând inimilor să-l „întâlnească” și să atingă izbânda în Viața de Apoi.

· Este cu adevărat importantă continuarea activităților considerate benefice pentru credința personală, societate și întreaga omenire.

Întrebare: Nevoia de apropiere și sentimentul de apartenență sunt condiții umane, însă pot uneori să umbrească actele caritabile. Ce ar trebui credincioșii să facă pentru a se implica în acte de altruism doar cu intenția de a-l mulțumi pe Dumnezeu și fără să-și asume meritul personal și al grupului din care fac parte.

Răspuns: A sări în ajutorul celorlalți este cea mai potrivită formă de a-ți arăta devoțiunea față de Dumnezeu. Nobilul Profet Mahomed afirmă următoarele: „Dacă un om ușurează povara lumească a unui credincios, Dumnezeu va ușura o povară a acestuia în Viața de Apoi. Dacă un om ușurează o povară a aproapelui său, Dumnezeu îi va ușura acestuia atât viața de pe pământ, cât și pe cea care va să vină...” (Sahih Muslim, Dhikr 38; Abu Dawud, Al-Adab 68). Nobilul Profet mai spune și că „cel mai bun dintre oameni este cel care face cel mai mult bine” (Tabarani, al’Mu’jamu’l-awsat, 6/58). Din această perspectivă, dacă te grăbești să-i ajuți pe ceilalți, Dumnezeu nu te va lăsa fără de ajutor. Dacă întinzi o mână de ajutor omenirii, vei primi ajutor în moduri nebănuite.

Ajutorul oferit celorlalți poate fi sub forma ajutorului financiar oferit de o persoană prosperă, a ajutorului unui doctor, a consultanței unui expert în afaceri sau a terapiei oferită de un psiholog, dar cel mai important mod de ajutor rămâne eliminarea obstacolelor dintre oameni și Dumnezeu, permițând inimilor să-l „întâlnească” și oamenilor să atingă izbânda în Viața de Apoi. Oamenii devotați serviciului oferit în numele lui Dumnezeu trebuie să întindă o mână de ajutor celor fără de îndrumare, celor pierduți pe căi anevoioase și celor care se târăsc pe căi bătătorite, în loc să pășească confortabil pe calea cea dreaptă. Poverile lumești sunt obstacole care împiedică inimile să-l cunoască pe Dumnezeu și mințile să se gândească la Viața de Apoi. De aceea, eliminarea poverilor lumești, poate, într-un fel, să fie percepută ca un supliment la componenta spirituală. Eliminarea nevoilor materiale și spirituale ale oamenilor îi va ajuta să nu se preocupe de cele lumești și de suprafață, și va servi drept punte a apropierii lor de Dumnezeu. Ajutorul oferit oamenilor în situații dificile va încuraja răspunsul lor favorabil la chemarea lui Dumnezeu.

Oferirea de ajutor material, alături de cel spiritual reprezintă Calea Profeților. Ca slujitor cinstit și nobil al lui Dumnezeu, Profetul Mahomed (pacea fie asupra Sa) s-a grăbit să îi ajute pe oameni pe tot parcursul vieții Sale și întotdeauna i-a sprijinit și a avut grijă de cei nevoiași, într-atât încât nu a lăsat pe nimeni să plece cu mâna goală. Atunci când a avut ce să dăruiască, a dăruit, iar când nu a avut nimic de dăruit, a promis că va dărui. În același timp, și-a îndeplinit în mod perfect misiunea de a-i aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu, îndepărtând obstacolele dintre inimă și Dumnezeu. În timpul predicii de adio, a întrebat de trei ori: „- Am reușit să vă întregesc credința?”. Marea adunare căreia i s-a adresat a răspuns afirmativ la unison. Apoi l-a rugat pe Dumnezeu să fie martorul Său.

Cu un sentiment încărcat de un foarte mare grad de responsabilitate, sensul acelei întrebări ar putea să fie extins, dând naștere altor întrebări: „Mi-am îndeplinit cu adevărat misiunea de Profet? V-am transmis mesajul meu? V-am întins o mână de ajutor? Am reușit să vă arăt adevărul cât de limpede am putut?”

Noi toți ar trebui să avem acest simț al responsabilității și să exersăm autointerogarea. Dacă un om este predicator, după ce slujește ani de zile în fața altora, ar trebui să își pună întrebări cu privire la sentimentele lor și să îi întrebe: „- Mi-am îndeplinit datoria față de voi? Ați fost martori ai acestui fapt?”. Este foarte important să fii eliberat de responsabilitate. Un om nu ar trebui să amâne acest tip de mărturie pentru înmormântarea sa. Ar trebui să stea față în față cu propria conștiință cât încă este pe această lume și să se preocupe de îndeplinirea și confirmarea îndeplinirii îndatoririlor sale.

A fi capabil să oferi o mână de ajutor tuturor, în funcție de nevoi, și a nu refuza pe nimeni care cere ajutorul este atât o calitate necesară a condiției de om, cât și o trăsătură importantă a unui credincios, care poate fi realizată prin eforturi individuale, dar și prin intermediul organizațiilor caritabile.

NEASUMAREA MERITULUI ÎN NUMELE UNUI GRUP

Actele de caritate și de întrajutorare trebuie făcute doar cu scopul de a elimina greutățile celor nevoiași și de a-l mulțumi pe Dumnezeu odată cu îndeplinirea lor. Este necesar să ne dezbărăm de toate celalalte considerente. Aceste misiuni nu ar trebui niciodată să fie unelte ale popularității sau ale vreunui beneficiu lumesc.

Mă întreb dacă putem să fim atât de sinceri, în această manieră sus-menționată, atunci când săvârșim acele fapte. Mă întreb dacă nu cumva am sacrificat fapte bune pentru faimă și titluri, din când în când. Nu vreau să fac presupuneri negative despre nimeni, însă nu ar trebui ignorat faptul că uneori putem fi defectuoși în acest sens. Din păcate, unele fapte care reprezintă beneficii importante pentru omenire sunt puse pe seama apartenței la un grup. În timp ce o asemenea autoapreciere îi deranjează pe oamenii necredincioși și neîncrezători, ea poate de asemenea să dea naștere sentimentelor de invidie și gelozie în rândul oamenilor cu o credință superficială.

Cât de mult mi-aș dori să putem fi „fapte fără nume”. Atât de multe fapte bune au fost făcute în perioadele de început ale Islamului și au rămas „fapte fără nume”. În acea perioadă, deși musulmanii practicau ascetismul, pietatea, abstinența, se înfățișau neputincioși și săraci înaintea lui Dumnezeu, nu existau anumite instituții sau ordine după care să fie încadrate aceste fapte. Nu au existat ordine sufiste deloc, până în anul al treilea al calendarului islamic. Acei oameni îndeplineau poruncile divine cu mare precizie și practicau o viață spirituală în deplinătatea profunzimii sale, fără existența unor instituții sau apartenenței la ordinele sufiste.

Prin aceste cuvinte, nu caut să îi acuz pe cei care au bazele ordinelor sufiste sub pretextul unor inovații fără de temei (bid’ah). Din contră, fiecare dintre aceștia și-a urmat propria cale și metodă, bazată pe calitățile Mesagerilor lui Dumnezeu și a Califilor Bine-călăuziți. Luând în considerare condițiile și conjunctura în care s-au aflat, unii au ales calea izolării, în timp ce alții au preferat să se amestece printre oameni; unii îl repetă numele lui Dumnezeu (dhikr) în mod vădit, în timp ce alții o fac în sinea lor.

„Faptele fără nume” au continuat în aceeași manieră până în anul al treilea al calendarului islamic, când au început să primească un nume și să evoce anumite considerații sau o apartenență, deși nu aceasta a fost intenția. Diferitele apartenențe și „ismuri” ale anumitor individuali au apărut în societate și au început să fie atribuite merite grupurilor, pentru faptele binele pe care le făceau.

De-a lungul timpului, grupurile și apartenența au împânzit această eră a „faptelor fără nume”, care s-au transformat în victime: faptele bune au devenit victimele unor nume, spiritul a rămas legat de trup, iar fondul a fost sacrificat în numele formei. Atunci când oamenii au început să facă progrese în societate cu ajutorul numelor sau titlurilor lor, au mers chiar mai departe, manifestând un șovinism al apartenenței și au început să-și dea aere datorită contactelor lor. După ce oamenii au urmat căi diferite ale practicării și reprezentării religiei și le-au transformat în diferite școli, au început să pună totul pe seama acestor identități nou-descoperite. Din cauza acestui lucru, oamenii au devenit orbi, surzi și lipsiți de inimă față de esența și sensul adevărului. Atunci când lucrurile au început să fie percepute prin prisma unui șovinism al apartenenței, oamenii au dezvoltat o înțelegere foarte limitată și fanatică, de felul „cei care ni se alătură și care gândesc precum noi vor fi salvați. Cei care nu ne urmează calea nu vor ajunge la destinație...” și astfel au înțeles în mod greșit religia și valorile esențiale ale religiei.

În lipsa calităților unor deschizători de drumuri precum Abdul Qadir al-Jilani, M. Khalid al-Baghdadi sau Sheikh al-Naqshbandi, aceste considerații ce țin de apartenență pot să devină o otravă mortală pentru un om. Modul prin care putem rămâne în afara pericolului este ca cei care pășesc pe o asemenea cale sau care aderă la un anumit sistem să fie capabili să întâmpine cu ușa deschisă și să își iubească aproapele și să aprecieze faptele bune ale tuturor în aceeași măsură.

Cred însă că cea mai sigură și mai puternică expresie a devoțiunii încă este să reușești să rămâi o „faptă fără nume”, pentru că nu un om sau altul face toate aceste fapte bune; Dumnezeu este cel care le-a plănuit, îndeplinit și creat pe toate. Pentru a putea pune în practică acest plan și proiect al destinului, El folosește unii oamenii drept instrumente. În această privință, nimeni nu are dreptul să își asume faptele bune.

Având în vedere că serviciul este oferit în numele lui Dumnezeu și faptele se săvârșesc cu scopul creșterii spirituale, atunci este necesar să dăm la o parte orice lucru care ne-ar putea sta în cale. Dacă serviciul oferit celorlalți este afectat negativ atunci când are loc prin prisma apartenenței la un grup, atunci ar trebui să ne însușim următorul gând curat: să lăsăm deoparte apartenența, dacă sufletele noastre, cei pe care îi iubim și bogăția reprezintă obstacole în îndeplinirea faptelor bune. Fie ca Dumnezeu să îndepărteze acestea de la noi și să pună oprire serviciului. Această gândire a unui slujitor smerit a fost întotdeauna astfel. Întind mâinile înainte lui Dumnezeu și îl implor: „Doamne, dacă atacurile asupra faptelor bune au loc din cauza legăturilor mele cu ele, sunt gata să mă retrag”.

Ceea ce contează cu adevărat este îndeplinirea în continuare a activităților considerate benefice pentru credința individuală, societate și întreaga omenire. Dacă lucrurile care trebuie făcute ar fi duse la bun sfârșit, razele de credință ar ajunge în inimi și briza iubirii și a toleranței ar adia printre oameni, nu ar mai fi nevoie ca noi să fim cunoscuți, aplaudați sau apreciați. În caz contrar, înseamnă că înlocuim laudele oamenilor cu mulțumirea lui Dumnezeu, care reprezintă o formă de echivalare a Lui cu aceștia. Salvarea din aceste minciuni se face prin îndeplinirea actului de slujire în liniște și fără fast, prin a sta departe de orice afișare ostentativă și prin a păși către Dumnezeu în liniște.

ESENȚA ȘI SPIRITUL MATERIEI

Din păcate, în ziua de astăzi, „denumirea” e mai vizibilă decât însuși lucrul pe care îl denumește. Ca urmare, n-am depășit formalismul, iar esența și spiritul nu cunosc o reprezentare corectă. De exemplu, vorbim despre îndeplinirea rugăciunilor zilnice, despre post, despre milostenie și despre a le duce la bun sfârșit pe toate într-un fel sau altul. Nimeni nu poate să nege valoarea acestor fapte, din moment ce Dumnezeu le-a dat o anumită valoare. Însă dacă noi nu putem să ne dezobișnuim din a executa mecanic actele de devoțiune și să înțelegem însemnătatea lor, dacă nu putem să le trăim în adâncul conștiinței noastre... adică dacă nu pricepm că fiecare dintre ele este o punte către adevăr, atunci nu putem să ne bucurăm de ele și să progresăm către scopul final. Nu putem să avansăm de la actele de devoțiune superficiale la cele autentice doar prin a ne folosi de inima și de spiritul nostru. Nu putem să ne folosim centrii profunzimii (lataifa) precum sirr (conștiința, centrul secret), khafi (intuiția, centrul ascuns) și akhfa (centrul cel mai ascuns); actele de devoțiune precum rugăciunile zilnice, postul, milostenia și pelerinajul sunt mijloace, învelișuri și acoperământ a unei esențe. Ceea ce contează este să încercăm să ajungem la această esență prin intermediul acestor mijloace, prin trăirea și înfăptuirea lor.

Pe de cealaltă parte, dacă atunci când acționăm avem în gând doar apartenența la un grup, asta va duce la asocierea acelor fapte cu o anumită persoană sau alta, sau cu grupul, lăsându-l astfel pe Dumnezeu în uitare. Ceea ce contează cu adevărat este să ne apropiem puțin câte puțin de El, prin tot ceea ce vedem, gustăm și simțim, să vedem mâna Puterii Sale deasupra tuturor lucrurilor care se întâmplă, să renunțăm la sine și să repetăm numele Său. Cei care au în gând doar apartenența la un grup nu vor putea însă să se comporte în această manieră și vor începe să se depărteze de esență.

Deși căile care duc la Dumnezeu sunt aceleași cu suflarea pe care el a îngăduit-o, dacă o persoană care a urmat oricare dintre aceste căi o vede doar pe cea pe care se află și refuză să accepte orice altă cale ca fiind dreaptă, considerându-le pe toate celelalte false – ferească Dumnezeu – această atitudine poate să fie un motiv de pierzanie și dezastru pentru acea persoană.

Modul prin care putem evita acest pericol este o reînoire constantă a credinței, păstrarea unei legături puternice cu Dumnezeu și recunoașterea voinței Sale mai presus de toate. Pe lângă acestea, credincioșii nu trebuie să fie obsedați de modul în care i-au ajutat pe alții, ci să arate apreciere celor care au făcut de asemenea fapte bune. Faptele bune ale oamenilor care slujesc în diferite părți ale lumii, în diferite moduri, nu trebuie să fie neglijate. Din contră, este necesar să lucrăm împreună cu aceștia și să luptăm pentru scopuri comune.

În al doilea rând, oamenii nu ar trebui să-și promoveze sau să-și laude propriile acțiuni caritabile. Dacă e ceva de lăudat sau de scos în evidență referitor la munca lor, trebuie să lase asta pe seama celorlalți. Mai departe, toate aceste fapte bune trebuie să-i fie atribuite, înainte de toate, lui Dumnezeu, Cel care săvârșește toate faptele bune. Dacă într-adevăr vrem să atribuim o faptă bună unei anumite persoane, din motive evidente, atunci trebuie să afirmăm cu toată inima astfel „implicarea noastră este aproape nulă. Dacă nu ar fi făcut alții eforturile necesare, dacă mințile nu ne-ar n-ar fi fost pregătite pentru asta, nu am fi putut obține asemenea rezultate”. Se cuvine să fim cinstiți, dar și să ne arătăm respectul față de Dumnezeu și să nu provocăm invidia celorlalți. Altfel, nu doar că ne întinăm onestitatea, ci și devenim vulnerabili în fața atacurilor.

Mândria colectivă și șovinismul generat de apartenență sunt sortite să devină niște virusuri periculoase. De fapt, atunci când oamenii care au diferite simțăminte și gânduri se adună în jurul unui ideal comun și formează o echipă, și își folosesc apoi acest potențial într-un mod bun și caritabil, aceasta este o mare binecuvântare pentru ei. Însă așa cum a subliniat și Said Nursî, dacă aroganța personală crește odată cu șovinismul născut din apartenență, și dacă diferențele dintre comunități, ordine și mișcări, care sunt, de fapt, precum niște forme brodate diferit în aceeași bucată de dantelă, degenerează în motive de separare și conflict, și dacă oamenii se pregătesc să acapareze astfel un loc în nume propriu, mânați de un sentiment de invidie, atunci ideea de apartenență devine o maladie socială.

Asemenea probleme ce țin de conflict și lipsa unității s-au infiltrat întotdeauna în diferite societăți și state; au dus chiar la prăbușirea unor mari imperii. Trebuie să fim conștienți că fiecare dintre acestea poate duce la pierzanie; se cuvine să ne luptăm cu asemenea virusuri și microbi, și să le redirecționăm către un parcurs favorabil. Dacă reușim acest lucru, vor apărea rezultate foarte promițătoare.