Zawq și ‘Atash (Plăcere și Sete)
Semnificând sentimentul de fericire și satisfacție, de bucurie și desfătare, zawq (plăcere), în terminologia sufită, reprezintă una dintre primele adieri ale manifestării Divine și unul dintre primele daruri care apar din când în când la orizontul caracterizat de semnele trimise de Dumnezeu. De asemenea, înseamnă procesul de a pune stăpânire pe inimă, prin intermediul căruia „comoara ascunsă” a lui Dumnezeu este descoperită astfel încât, cu ajutorul luminii Divine, pe care o putem numi străfulgerare de lumină, omul să Îl poată cunoască. Mai mult, este primul loc în care omul poate distinge între bine și rău. A tânji după ținte mărețe, înalte, după virtute, sinceritatea și puritatea intențiilor în fapte pot fi considerate un pașaport pe care omul îl poate folosi pentru a ajunge în acel loc.
Atât timp cât relația cu Dumnezeu este păstrată cu devotament și cu sinceritate, în inima omului începe să se simtă plăcerea spirituală pe care o mai numim „sorbire”, fără a mai avea nevoie de potir sau paharnic. Călătorii în drumul lor spre Dumnezeu se simt cuprinși de această plăcere, în funcție de statutul lor. Odată ce au simțit plăcerea, sunt din ce în ce mai însetați și își doresc și mai multă plăcere, rezultatul fiind că setea și sațietatea urmează una după alta în spirit. Ei descriu această stare, asemenea lui Gedai, care spune:
O, paharnice, cuprins de focul dragostei,
Am pierit arzând, deci dă-mi niște apă!
Astfel ajungem în punctul în care călătorii spre Adevărul Absolut, a căror dorință și dor sunt în continuă creștere, simt plăcerea înrădăcinată în năzuință și satisfacția înrădăcinată în foame. În ei mocnește pasiunea pentru ușa întredeschisă și care se va deschide complet. Suspendarea acestor favoruri este asemenea unui post pentru ei, iar reluarea lor este asemenea unui ospăț. În așteptare, ei murmură precum Muhammed Lutfi Efendi[1]:
Toarnă vinul[2] uniunii: a venit vremea încheierii postului;
Să reconstruim această ruină: a venit vremea favorurilor.
O altă metodă de abordare a stării de sete este de a o considera drept dorință și pasiune pentru Cel cu Adevărat Preaiubit și Cel Dorit, astfel încât cel la început de drum tânjește cu toată ființa după această potolire a setei, spunând: „Ficatul meu s-a înnegrit: oare nu voi primi răspuns la strigătele mele?”; inima celor aflați la început abundă de iubire, arde cu pasiunea, iar ochii lor scrutează orizontul în căutarea Domnului, Care le va da să bea dintr-o băutură curată (76:21). Cu toate acestea, atât timp cât oamenii rămân închiși în natura trupească, Cel cu Adevărat Preaiubit nu li se descoperă pe deplin. De aceea, setea credinciosului care încă oscilează între natura trupească și spiritualitate crește din ce în ce mai mult, ajungând în punctul în care aceștia să fie arși complet. Următoarele versuri, scrise de Sa‘di ash-Shirazi[3], sunt cu adevărat frumoase și oferă o descriere minunată a nivelului de plăcere și sete spirituală:
Îți descoperi Fața, apoi Te ascunzi,
iar dorința de a Te vedea și de a ne însufleți este din ce în ce mai mare.
Atunci când Îl descopăr pe Cel Iubit care m-a atras spre dragostea lui,
Sunt tulburat, nu știu cum să mă comport, sunt uluit, pe calea cea dreaptă.
Mai întâi mă arde în flăcări, apoi mă stinge cu picuri de apă,
de aceea mă vedeți uneori în flăcări,
iar alteori inundat în apă.
La fel ca orice plăcere obișnuită, care are aspecte plăcute, dar și dureroase și care își lasă amprenta asupra unor organe și părți ale corpului, tot așa, această plăcere își lasă amprenta în inimă și conștiință sau în natura conștientă a omului. Mesagerul lui Dumnezeu a afirmat: „Cel care se simte îndestulat de Dumnezeu, ca Domn (Cel care ne sprijină, ne conduce și ne crește), de Islam ca religie și de Mahomed ca Mesager, a gustat din dulceața credinței.”[4] Uneori, pentru a exprima această plăcere, el a folosit cuvinte care denotă plăceri trupești, la fel ca în Hadith, unde le-a interzis Companionilor săi să țină post în fiecare zi: „Nu sunt ca voi; foamea și setea sunt satisfăcute (de către Dumnezeu și prin mijloace necunoscute vouă).”[5] Dat fiind că plăcerea degustată de inimă și spirit ca rezultat al vieții spirituale este strict spirituală, comparația cu extazul reprezintă o constantă și de asemenea, ea hrănește inima și spiritul cu noi raze de lumină. Cât despre extaz și stupoare, acestea sunt daruri care apar în urma anumitor stadii ale călătoriei și care, în ciuda faptului că sunt orbitoare, apar direct proporțional cu profunzimea spirituală a căutătorului.
Plăcerea diferă și în funcție de izvoarele ei. Promisiunea Paradisului, veșnicia și înfățișarea Lui; chiar și o singură clipă din acestea fiind mai însemnată decât o mie de ani de viața pământească petrecută în fericire, în schimbul credinței, confirmării și ascultării, reprezintă o sursă de plăcere. Fără a ține seama de bucuriile materiale și spirituale sau pământești și nepământești, natura conștientă a omului, în căutarea ei a apropierii de Dumnezeu și a simțirii Prezenței și Companiei Lui permanente conferă un alt tip de plăcere. Eliberarea pe deplin de trufie și egoism, bucuria de primi favoarea de a fi în apropierea absolută a lui Dumnezeu, sentimentul de plăcere neîncetată a existenței lui Dumnezeu la congruența văzului, auzului și cunoașterii lui, reprezintă un alt apogeu al plăcerii. Pe scurt, în funcție de credința, confirmarea și cunoașterea Dumnezeului Atotputernic, oamenii se bucură de anumite plăceri spirituale.
În momentul în care plăcerile trupești ne sunt satisfăcute, le tratăm cu indiferență, însă în cazul plăcerilor spirituale, simțim o sete continuă. O putem descrie ca fiind o sete nepotolită. Oamenii tânjesc mai mult și mai mult după darurile Divine, pe care un îndrumător excelent le va turna în inimile lor, prin cuvinte și comportament. De asemenea, ei observă cum natura conștientă se deschide spre infinitul cunoașterii, al dragostei pentru Dumnezeu și al plăcerilor spirituale. O astfel de natură conștientă sau mai degrabă, inima, care reprezintă pilonul principal al naturii, tânjește fără încetare după Dumnezeu, până în momentul în care va atinge starea de apropiere absolută de El. Cu timpul, se va elibera complet din strânsoarea corporalității și din densitatea vieții trupești și fiindu-i acordate transcendența timpului și spațiului și zburând înspre cerurile inimii și spiritului, se deplasează constant între starea de sete și săturare, așteptând ca ușile întredeschise să se deschidă larg.
Când, în final, discipolul, care îl dorește pe Cel Preaiubit și care este îndrăgostit de El, devine dorit și iubit de către Cel Preaiubit, când este luminat cu lumina Sa, pictat în culorile Sale și când, toate lucrurile, în afară de El, au fost arse, ca rezultat al manifestărilor Luminii Chipului Divine, iese la iveală adevărata natură a existenței. Dincolo de toate stările și înfățișările, îl putem simți pe Acela, Cel Unic, eliberat de toate intențiile și restricțiile cantitative; El se simte asemenea Celui care preschimbă stările (Cel care creează stările și care îi forțează pe slujitorii săi să migreze de la o stare la alte), Cel care oferă favoruri abundente și Creator al tuturor faptelor și faptelor bune. În următoarele versuri, Mawlana Jalalu’d-Din Rumi ilustreză cel mai înalt stadiu la plăcerii:
Bea un soi de vin, astfel încât vasul care îl conține
să fie Chipul Celui Preaiubit,
iar paharul din care ți se oferă să bei să fie ochii
celor amețiți de vin.
Bea un soi de vin din paharul Chipului Veșnic, astfel încât
paharnicul să fie Cel la care se face referire când
Domnul Lor le oferă o băutură curată.
Când ți se aduce înainte vinul, te conduce spre curățirea
noroiului corporalității de la vremea amețelii.
Ce băutură stranie, ce gust excepțional, ce plăcere neobișnuită,
ce noroc plăcut, ce uimire incredibilă, ce zel bizar!
Un alt sufit dă glas sentimentelor, ca și cum ar vrea să ne îndrume inimile, pentru a simți gustul vinului curat al plăcerii:
Vedeți, toți cei care au fost amețiți atunci când Domnul Lor le-a oferit o băutură curată,
Patru, cinci, chiar șapte; cu toții sunt amețiți de Suveranul Veșnic.
O, Doamne! Oferă-ne din vinul dragostei Tale și cuprinde-ne și pe noi printre cei iubiți! Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului Mahomed, Profetul tuturor celor iubiți de Tine și asupra Familiei și Companionilor lui, consimțiți de Tine.
[1] Muhammed Lutfi Efendi (1868–1956) este unul dintre maeștrii sufiți care au locuit în Erzurum. Cartea lui, Divan, conține multe poeme lirice, frumoase. [2] N.T. Pe tot parcursul cărții, termenul de ,,vin” face referire la o băutură curată, non alcoolică. [3] Sa‘diash-Shirazi (1215?–1292), cel mai mare poet al genului didactic al Persiei, autorul volumelor Gulistan („Grădina Trandafirilor”) și „Bostan” („Livada”). De asemenea, a scris ode și poezii. [4] Muslim, „Iman,” 56; at- Tirmidhi, „Iman,” 10. [5] al- Bukhari, „Sawm,” 48; Muslim, „Siyam,” 55–56.
Comments