M. Fethullah Gulen
Yaqin (Certitudine)
Yaqin (certitudinea) înseamnă a nu avea nicio îndoială cu privire la adevărul unei chestiuni și a ajunge la o cunoaștere exactă, fără îndoieli, prin verificare exactă. Folosită și pentru a însemna verificare, căutarea certitudinii, examinare și depunerea unui efort obositor pentru a ajunge la certitudine, certitudinea este un popas spiritual pe care un călător pe calea lui Dumnezeu l-a atins și l-a experimentat. Este atinsă doar de cei care au deficiențe și, prin urmare, au nevoie de dezvoltare. Așadar, acest termen nu este folosit pentru Cunoașterea lui Dumnezeu, care este infinită și, prin urmare, nu crește, nici nu scade. Dumnezeu nu are un Nume precum „Cel ce are certitudine sau dă certitudine”. În plus, certitudinea este un grad atins prin studiu și prin verificarea a ceva pus sub semnul întrebării anterior. Ființa Divină nici nu se îndoiește, nici nu are nevoie de verificare.
Potrivit cercetătorilor care caută adevărul, yaqin înseamnă certitudinea sau convingerea adevărului exprimată în elementele esențiale ale credinței, incluzând în primul rând credința fără îndoială în Existența și Unitatea lui Dumnezeu. Este, de asemenea, definită ca atingerea acelei convingeri prin observarea sau experimentarea esenței sau adevărului acelor elemente esențiale în care cred oamenii obișnuiți și discernerea sau pătrunderea pe tărâmurile dincolo de acest loc material.
Certitudinea poate fi privită și ca un punct, final dintr-o privință și inițial din alta, atins prin folosirea tuturor resurselor de cunoaștere și a modalităților de observare și discernământ. Un călător care a ajuns în acest punct navighează frecvent spre ceea ce este etern, realizând ascensiunea în inima sa și atingând orizontul: Privirea nu s‑a abătut şi nici nu a trecut mai departe. (53:17). El sau ea călătorește în mijlocul manifestărilor Divine din tărâmul material și imaterial și este favorizat cu o limbă pentru a vorbi, cu ochi pentru a vedea, și urechi pentru a auzi adevărurile conținute în Semnul Suprem. [1] Adică, respectarea repetată și studiul repetat al cărții universului, al lucrurilor și evenimentelor conținute în ea, îi permite călătorului către eternitate să perceapă semnificațiile inimitabilului, semnele speciale ale lui Dumnezeu.
Observând și reflectând în mod repetat asupra scenelor prezentate pentru studiu în lumea exterioară, precum și asupra celor din lumea sa interioară, călătorului îi sunt dezvăluite adevărurile dincolo de tărâmul vizibil. De asemenea, trăind în climatul strălucitor, misterios al Revelației Divine, și anume Coranul și Sunna, și în inspirațiile care vin din lumile de dincolo, persoana simte manifestarea Comorii Ascunse în inima sa. Credinciosul devine conștient și experimentează semnalele și semnele care provin din prisma conștiinței sale, care reflectă razele darurilor Divine provenite din lumea exterioară, din lumea sa interioară și din Revelația Divină și le trimite către simțurile și facultățile sale. Certitudinea, în acest sens și grad, este un dar cu care Dumnezeu îi favorizează pe cei apropiați Lui.
Chiar și în cel mai incipient grad, certitudinea este atât de puternică încât umple inima de lumină, îndepărtează ceața îndoielii din minte și creează brize de bucurie, satisfacție și exaltare, care încep să sufle în lumea interioară. După cum a subliniat Dhu’n-Nun al-Misri, certitudinea face ca inima să debordeze de dorința de a ajunge la eternitate. Aceasta naște dorința de a trăi o viață austeră, căci asceza permite credinciosului să gândească și să vorbească cu înțelepciune. Cel care se îmbarcă pe aripa ascezei și zboară spre tărâmul înțelepciunii nu uită niciodată care va fi sfârșitul, se gândește mereu la viața de apoi și simte mereu compania lui Dumnezeu, chiar și atunci când este cu alți oameni.
În primele etape ale certitudinii, vălul dintre material și părțile imateriale ale existenței începe să fie dat la o parte și doar câțiva pași mai departe, călătorul discerne tărâmul dincolo de această lume materială. Cu inima plină de manifestări Divine, care au ca rezultat atingerea păcii și satisfacției, credinciosul este eliberat absolut de orice îndoială cu privire la adevărurile credinței. Asemenea lui ‘Ali ibn Abi Talib, Dumnezeu fie mulțumit de el, unii care au atins acest grad de certitudine au declarat: Chiar dacă vălul dintre văzut și Nevăzut s-ar ridica, certitudinea mea nu ar crește.[2] Câțiva pași mai departe este stația în care credinciosul călătorește în tărâmul pur al darurilor Divine, pe care ochii nu le-au văzut niciodată, urechile nu le-au auzit niciodată și nici mintea nu le-a conceput vreodată.
Pentru a obține certitudine, credinciosul care-și începe călătoria trebuie să încerce să facă ceea ce este necesar pentru a ajunge la certitudine. Cu toate acestea, el poate ajunge la această stație doar atunci când Dumnezeu i-o oferă drept binecuvântare și ca dar. Fără a dobândi cunoașterea cuvenită de Dumnezeu, nu se poate ajunge la certitudine. Cunoașterea de Dumnezeu se dobândește printr-o viziune și o perspectivă corectă asupra obiectelor și evenimentelor; capacitatea de a gândi într-o manieră corectă și echilibrată; puritatea intenției; studiul semnelor Existenței și Unității lui Dumnezeu; și, în sfârșit, cunoașterea lui Dumnezeu este necesară prin reflectarea asupra faptelor Sale și a manifestărilor Numelor și Atributelor Sale. Cunoașterea de Dumnezeu este o lumină care luminează lumile interioare și exterioare ale credinciosului la început de drum, o lumină care strălucește din toate colțurile existenței. Sub razele acestei lumini, inițiatul vede totul așa cum este cu adevărat și, fiind eliberat de limitele multiplicității (de obiecte și evenimente), descoperă Unitatea Divină și este cuprins de o plăcere spirituală de nedescris.
Deși cel ce e la început de drum se poate simți neliniștit în primele etape pe drumul către certitudine, acesta se va pierde într-o plăcere și o pace de neconceput până la sfârșit. Cei care nu pot distinge între ceea ce se simte la început și ceea ce se trăiește în cele din urmă concluzionează greșit că certitudinea este riscantă; cu toate acestea, aceia care simt constant compania lui Dumnezeu și bucuria spirituală care rezultă din ea, se bucură de pace și siguranță de orice necaz spiritual și de orice posibilă abatere. Neliniștea și necazurile pot fi resimțite doar la început. În ceea ce privește riscurile pe care le poate pune certitudinea, toate stațiile îl confruntă pe călător cu un anumit grad de risc. Chiar și Profetul însuși, asupra lui fie pacea și binecuvântările, a declarat: Nici măcar eu nu aș putea fi mântuit (de focul iadului sau de pedeapsa lui Dumnezeu după propriile fapte), dacă Dumnezeu nu m-ar îmbrățișa în mila Sa[3]. Cât despre ferirea de necazuri și abateri și obținerea păcii, acestea sunt roadele pe care Dumnezeu le face să dea certitudine.
După cum se menționează în unele versete din Coran, sufiții clasifică certitudinea în trei categorii:
• Certitudinea care vine din cunoaștere: O credință puternică și fermă sau convingere în toate elementele esențiale ale credinței, în primul rând în Existența și Unitatea lui Dumnezeu, dobândită prin respectarea și studiul corect al semnelor și dovezilor relevante.
• Certitudinea provenită din observare sau vedere directă: Având un grad indescriptibil de certitudine și cunoaștere a lui Dumnezeu dobândită prin dezvăluirea și observarea adevărurilor imateriale invizibile pentru credincioșii obișnuiți și pe care se bazează esențialul credinței.
• Certitudinea provenită din experiența directă: A fi favorizat cu compania constantă a lui Dumnezeu, fără văluri și într-un mod pe care doar cel care primește această favoare îl poate percepe. Unii au interpretat acest lucru ca autoanihilare întru Dumnezeu și câștigarea subzistenței prin El.
Aceste trei grade de certitudine pot fi rezumate în următoarele exemple: Cunoștința unei persoane cu privire la moarte (înainte de a muri), dobândită prin observarea sau studierea corpului într-un context biologic, poate fi un exemplu de certitudine venită din cunoaștere. A fi martor la unele fenomene metafizice, cum ar fi vederea îngerului care a venit să-i ia sufletul omului și surprinderea unor frânturi din lumea intermediară a mormântului, poate fi privită ca un fel de certitudine care vine din observarea directă. Certitudinea dobândită prin trăirea efectivă a morții este o certitudine care vine din experiența directă.
Certitudinea despre adevăruri abstracte, cum ar fi Numele și Atributele lui Dumnezeu, care apar din viziune sau experiență, ține de experiența personală. Prin urmare, este peste capacitatea mea de a explica acest lucru.
O, Doamne! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și dă-ne posibilitatea să-l urmăm și arată-ne minciuna ca fiind falsă și dă-ne posibilitatea să ne abținem de la ea. Și dăruiește-i binecuvântări și pace celui care are o certitudine perfectă – Profetul nostru Mahomed, cel mai nobil, și Familiei și Companionilor săi, tuturor.
[1] Semnul suprem reprezintă o expresie coranică care în general denotă cel mai important sau cuprinzător prin care Dumnezeu este văzut cel mai clar. Poate fi atins după o călătorie mentală sau spirituală, sau atât fizică, cât și mentală și spirituală, sau un studiu cuprinzător al întregului univers și viziunii spirituale a lui Dumnezeu prin Actele, Numele și Atributele sale. Ce a văzut Mesagerul lui Dumnezeu în timpul Înălțării a fost Semnul suprem (53:18). Toată lumea îl poate atinge, în funcție de propria capacitate. (Tr.) [2] Abu Nu’aym, Hilyatu’l-Awliya’, 10: 203; ‘Alliyu’l-Qari, al-Asraru’l- Marfu’a, 193. [3] al-Bukhari, “Riqaq,” 18; Muslim, “Munafiqun,” 71–78.
Comments