WIJDAN (CONȘTIINȚĂ)

WIJDAN (CONȘTIINȚĂ)

Sensul literal al termenului wijdan (conștiință) este esența existenței umane și percepția unei persoane despre sine; wijdan este un mecanism spiritual compus din puterea voinței, care alege între bine și rău, intelectul spiritual (fuad), care reprezintă dimensiunea lăuntrică și esențială a inimii, puterea lăuntrică a receptivității (senzație sau sentiment) și starea de conștiență. Este un mecanism prin care o persoană se percepe pe sine, simte sau experimentează și interpretează existența și relația ei cu Dumnezeu. De asemenea, oferă oamenilor o cale către credința, cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu și către dorul de El, în funcție de forța celor patru piloni menționați mai sus. În acest mecanism, care are diferite adâncimi metafizice, putem simți vocea puterii voinței, putem simți judecățile și observațiile intelectului spiritual, cunoștințele dobândite de minte, alimentate sau filtrate de conștiință, senzațiile puterii receptivității și darurile cunoașterii Divine care se revarsă.

Conștiința este, de asemenea, un observator și un interpret conștient, în sensul în care, recunoscând neputința din naștere, sărăcia și lipsurile omenirii, simte nevoia de a se adresa și de a se baza pe o putere care poate răspunde nevoilor pe care oamenii le au. În consecință, cu credință, supunere și încredere, conștiința caută adăpost în Ființa Divină și se întoarce la El, plină de cunoaștere, iubire și dor pentru El. Pe lângă faptul că studiază, se gândește, analizează și sintetizează mesajele tuturor lucrurilor și evenimentelor în numele cunoașterii și a cunoașterii lui Dumnezeu, conștiința are o putere de exprimare atât de subtilă, transcendentală, care se bazează pe dinamica proprie și pe stâlpii proprii, astfel încât cei care îi pot auzi glasul și judecata nu vor mai avea trebuință de nimic altceva pentru a înțelege mesajele existenței.

Nu vreau să spun în niciun caz că nu avem nevoie de cunoaștere rațională sau că cercetarea științifică, cunoștințele experimentale sau informațiile dobândite în urma experimentelor vechi de sute de ani nu sunt importante. Dimpotrivă, aș dori să subliniez că, pe lângă analizele și avantajele pe care le pot obține în urma concluziilor la care ajungem prin rațiune, prin rezultatele experimentelor și prin percepțiile celor cinci simțuri externe, fiecare după propria valoare, mai există și o altă sursă de cunoaștere, care se bazează pe experiențe și intuiții interioare și care poate fi atinsă fără vreun mijloc. Această sursă, care îi conduce pe oameni la adevărata cunoaștere prin experiențe interioare personale, fără a fi nevoie de vreo cale pentru a descoperi sau stabili adevărul, este conștiința. Chiar dacă o astfel de cunoaștere poate fi uneori considerată subiectivă, pentru cei care își trăiesc viața la nivelul inimii și spiritului este la fel de importantă precum cunoașterea dobândită prin intermediul mijloacelor cunoscute de învățare. Prin urmare, au existat multe persoane care au acceptat conștiința ca sursă de cunoaștere. Potrivit acestora, întrucât conștiința ne conduce direct chiar la adevăr, mai degrabă decât să ne prezinte vreo hartă sau diagramă, este o sursă de cunoaștere importantă și de încredere. Chiar dacă observarea și studiul lucrurilor și evenimentelor și procesul de analiză și sintetizare a acestora ne permit să observăm adevărul de la distanță și să-l abordam într-o anumită măsură, nu ne oferă o cunoaștere exactă a lui, a naturii și identității lui. Cu toate acestea, conștiința percepe adevărul fără vreun mijloc, îl analizează și trage o concluzie finală cu privire la el. Cei care abordează lucrurile și evenimentele din exterior nu pot studia și nici nu pot avea o cunoaștere asupra acestor lucruri care să treacă dincolo de limitatul lor orizont de cunoaștere, dincolo de sfera lor de observație și dincolo de punctele de vedere personale. Prin urmare, concluziile lor au doar o valoare relativă. Dar conștiința le înțelege așa cum sunt ele, cu identitatea și natura lor adevărată. Transcende materia, nu este conținută de spațiu și poate înțelege însuși adevărul în funcție de puritatea și profunzimea ei.

În câteva dintre tratatele sale, Bediüzzaman schițează o imagine oarecum diferită a conștiinței și îi atribuie funcții importante. Potrivit lui, conștiința este un mecanism conștient, înnăscut, asemănător cu legile Divine ale „naturii”. Se aseamănă cu legea care face semințele să crească, cu legile creării așezate în spermatozoizi sau ovule și cu înghețarea și extinderea anumitor fluide. Conștiința este o lege conștientă, înzestrată cu puterea voinței care izvorăște din Voința Divină, intelect spiritual, stare de conștiență și puterea receptivității. Este un grai important, care vede, judecă și vorbește corect în funcție de forța unor astfel de stâlpi. Chiar dacă rațiunea poate greși în părerile, gândurile sau judecățile pe care le emite, conștiința proclamă necontenit existența lui Dumnezeu, folosindu-se de limbajul naturii sale și de stâlpi; respiră cu vederea Lui, Îl contemplă și Îl simte; și asemenea florii-soarelui, mânată de un sentiment de încredere și de căutare a ajutorului, sentiment ce este înrădăcinat în ea, își fixează privirea asupra Lui. Intuiția o ține trează, inspirația îi luminează orizontul neîncetat; dorul, care poate fi considerat asemenea unei cunoașteri cumulate a lui Dumnezeu, Îl indică mereu; iar dragostea Divină și zelul arzător de a-L întâlni o invită fără încetare să Îl observe pe cel Preacunoscut, împreună cu Atributele, Numele și actele Sale, șoptindu-i fascinantele fațete ale vieții dincolo de carnalitate.

Acum, ne vom aținti privirea asupra intelectului spiritual, puterii voinței, stării de conștiență și asupra puterii de receptivitate, care reprezintă stâlpii conștiinței.

INTELECTUL SPIRITUAL

Toți stâlpii menționați sunt o dimensiune lăuntrică și o dimensiune exterioară, care se află în strânsă legătură cu Tărâmul Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine și respectiv, Tărâmul Corporal. „Pieptul”, care este dimensiunea exterioară, corporală a intelectului spiritual, reprezintă un înveliș al străfundurilor lăuntrice ale conștiinței și ale aspectelor sale legate de Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine. Pieptul este asemenea unei imagini a sensului sau spiritualității materiei. Inima, care se află în piept, este un adăpost pentru Manifestarea Transcendentală a Divinității, care primește darurile sau strălucirile Divine, emise la diferite lungimi de undă; intelectul spiritual (fuad) este o oglindă clară, care poate reflecta Atributele și Numele Divine și este un observator special al Tărâmului în care acestea sunt manifestate transcendent, în funcție de gradul de extindere al acestuia. Intelectul spiritual este, de asemenea, locul unde se manifestă lumina credinței și convingerii și unde răsare soarele cunoașterii lui Dumnezeu. Primește inspirații și transmite daruri și strălucire Divină. Datorită poziției și misiunii sale, profunzimea intelectului spiritual se aseamănă cu un cuptor, în care ard flăcările dragostei pentru Dumnezeu și dorul după reuniunea cu El. În ceea ce privește „secretul” și dimensiunile sale pe care mintea nu le poate cuprinde, este asemenea unui telescop sau a unei oglinzi clare, care se sprijină pe umărul intelectului spiritual și care este îndreptat către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Divinității. „Secretul” a fost întotdeauna privit ca un palat în inima omului pe care Dumnezeu îl poate „vizita”. Atât timp cât rămâne neîntinat, își poate binedispune întotdeauna „oaspetele”. Pentru ca vizita să fie necontenită, facultățile de conștiință, percepție și receptivitate ar trebui să fie curățite de toată contaminarea carnalității. Cât de frumoase sunt următoarele versuri ale lui Nabi:

Curățește-ți oglinda percepției de tot ceea ce nu are legătură cu El;

Să te rușinezi de lucrurile murdare, căci Stăpânul nu vine într-o casă murdară.

Aceeași idee o descoperim în următoarele versuri de Ibrahim Haqqi din Erzurum, care subliniază importanța nopții pentru astfel de vizite:

Inima este lăcașul lui Dumnezeu, curățește-o de tot ceea ce nu are legătură cu El,

Pentru ca Cel Atotmilostiv să coboare noaptea în palatul Său!

El îi îndeamnă pe oameni să rămână treji noaptea, pentru că nopțile sunt mai potrivite pentru a se îndrepta către Tărâmurile imateriale ale manifestărilor Divine.

Oamenii au facultăți chiar mai subtile decât inima și secretul: „privat” și „mai privat”. Aceste facultăți se îndreaptă întotdeauna către un orizont, a cărui identitate este imposibil de perceput și sunt absorbite în exemplele de întoarcere; sunt un ghem de taine – o sursă de uimire și încântare. Împreună cu „secretul” și intelectul spiritual, aceste facultăți sunt onorate cu manifestări speciale ale lui Dumnezeu.

Intelectul spiritual este asemenea pupilei ochiului, centrul vederii în creier, sufrageria unei case, miezul, fitilul unei lămpi și Ka'ba pe pământ. Credința își împrăștie lumina de la orizontul acestei facultăți, iar elementele fundamentale ale călătoriei către cunoașterea lui Dumnezeu, precum reverența, evlavia, dragostea, resemnarea, certitudinea, încrederea, calmul sau stăpânirea de sine, starea de veghe, teama și așteptarea cresc pe drumul care duce acolo. Intelectul spiritual este o taină a Unității Divine în manifestările Sale particulare, astfel încât lumina sa strălucește în mâinile puterii voinței întinse spre El, în înțelegerea puterii de percepție și în poziția pe care conștiința o are în fața Lui. Când legătura intelectului spiritual cu Dumnezeu este întreruptă, atunci lumina sa se stinge și își pierde identitatea reală. Intelectul spiritual își păstrează identitatea atâta timp cât rămâne legat de El prin credință, convingere, fapte bune și prin cunoașterea Lui, cu lumina-i strălucind puternic; și devine un mecanism de observare a Atributelor Sale Esențiale sau acționează ca un observator al acestora. Intelectul spiritual este un element care face diferența între sentimentele, senzațiile și impresiile noastre; este o mină de cunoaștere a lui Dumnezeu și sursa spiritului de lumină și vitalitate. Datorită naturii sale, putem considera că intelectul spiritual nu este constrâns de spațiu. Este „piatra de temelie” a cunoașterii noastre, cel mai important loc de păstrare al percepțiilor noastre și, atâta timp cât nu este paralizat sau ucis prin necredință sau alte tipuri de rătăciri, se află în centrul atenției lui Dumnezeu Cel Atotputernic sau este pavilionul Manifestărilor Lui.

Prin ochii acestei facultăți, pe care sufiții o numesc „perspectivă”, oamenii văd totul așa cum este, interpretează corect tot ceea ce văd și deduc concluzii corecte. În lumina ei, oamenii se înalță la orizontul descoperirii și observării spirituale și, trecând dincolo de „secret”, încep să-și imagineze culmile conceptelor de „privat” și „cel mai privat”. Dar dacă această facultate – intelectul spiritual – se molipsește de păcate și este expusă diferitelor tipuri de rătăciri, printre care necredința, atunci, așa cum spune versetul din Coran „S‑au acoperit de rugină inimile lor cu cele pe care le‑au agonisit!” (83:14), toate orizonturile îi sunt întunecate și începe să amestece și să confunde albul cu negrul și negrul cu albul, iar Dumnezeu o pecetluiește, așa cum menționează versetul „Allah a zăvorât inimile lor” (2:7). Este foarte greu, aproape imposibil ca acesta să-și recupereze puritatea inițială. În timp ce credința consacrată, închinarea frecventă și săvârșirea faptelor bune sunt răsplătite cu răbdare sau statornicie, păcatele, dacă nu sunt înlăturate prin pocăință, căință și remușcare, pot conduce inimile oamenilor în rătăcire. Păcatul este asemenea unei uși către necredință.

Atât intelectul spiritual, cât și Tăblița bine păstrată reprezintă o oglindă a lui Dumnezeu, în funcție de capacitatea fiecăruia. Conținutul Tăbliței bine păstrate este neschimbat. În schimb, intelectul spiritual poate suferi anumite schimbări din punct de vedere al culorii, formei și modelului, având în vedere diferitele eșecuri care și-au pus amprenta. Prin urmare, cei care sunt conștienți de acest lucru se adresează Curții Divine de multe ori pe zi, implorând: „Doamne! Nu duce în rătăcire inimile noastre, după ce Tu ne‑ai călăuzit” (3:8).

Atât timp cât rămâne întreg și nu se lasă pradă rătăcirilor, intelectul spiritual este un discipol perfect al Atributelor Divine, o oglindă clară a favorurilor Divine, un impuls al cunoașterii și iubirii de Dumnezeu și al dorului de El, precum și sentimentul de atracție față de El și sentimentul de a fi atras de El. Prin ochii acestei facultăți, oamenii pot observa tărâmurile de dincolo; cu urechile ei, pot asculta cuvântările tainice rostite fără vorbe sau pot asculta vocile și îi pot îndruma pe ceilalți către cele mai sfinte manifestări. Ei pot face toate acestea atât timp cât pot păstra puritatea dintâi a facultății și o pot împodobi cu credință, cunoaștere și iubire de Dumnezeu. Vom încheia această discuție cu următoarele versuri de Hanifi:

Vino, o, sufite, curățește-ți lăuntrul inimii pentru a dobândi iubirea,

Căci cel care își dorește să primească Oaspetele, trebuie să-și împodobească palatul.

PUTEREA VOINȚEI CONFORM PRINCIPIILOR DE BAZĂ ALE CREZULUI ISLAMIC

În ceea ce privește puterea voinței, există patru moduri de gândire și credință:

1. Cei care o neagă și prin urmare, consideră că oamenii nu au liber arbitru, asemenea obiectelor neînsuflețite, care nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce fac. Acest mod este cunoscut sub numele de fatalism sau determinism absolut (jabr mutlaq).

2. Cei care acceptă că, deși oamenii au un anumit grad de liber arbitru și putere, voința și puterea lor nu joacă niciun rol în acțiunile lor. Ori de câte ori manifestă o înclinație de a face o acțiune, Dumnezeu este cel care le oferă puterea și capacitatea de a o face. Acest lucru este cunoscut sub numele de fatalism relativ (jabr mutawassit).

3. Cei care atribuie toate acțiunile umane liberului arbitru și puterii voinței și pretind că oamenii sunt creatorii acțiunilor lor. Potrivit lor, Dumnezeu și-a delegat creativitatea însuși oamenilor în ceea ce privește acțiunile lor. Acest mod se numește delegare absolută (tafwiz mutlaq).

4. Cei care resping atât fatalismul absolut, cât și delegarea și afirmă că oamenii sunt cei care vor și cei care își înfăptuiesc acțiunile, în timp ce Dumnezeu este Cel care le creează acțiunile. Potrivit acestor oameni, a face și a crea sunt lucruri diferite, iar oamenii sunt responsabili pentru acțiunile lor ca agenți sau executanți. Versetul „El are ca răsplată ceea ce şi‑a agonisit [faptele bune] şi împotriva lui ceea ce a dobândit [faptele rele].” (2:286) ilustrează foarte bine această idee. Aici este vorba despre calea maturidismului.[1]

Oamenii au un anumit nivel al liberului arbitru, cât și putere pentru a-și îndeplini voința. Ei manifestă o tendință de a face ceva și au capacitatea de a pune în acțiune. Deși, în principiu, Dumnezeu nu este niciodată obligat să ofere existență pe tărâmul fizic oricărui lucru pe care oamenii îl doresc sau îl fac, El creează faptele umane, care sunt săvârșite ca urmare a tendinței sau liberului lor arbitru. Căci oamenii sunt responsabili pentru voința și faptele lor. Dacă Dumnezeu nu le-ar fi creat voința, acțiunile sau faptele, responsabilitatea umană ar fi fost lipsită de sens.

Potrivit adepților maturidismului, noi suntem ființe create, împreună cu tot ceea ce avem, inclusiv liberul arbitru și puterea voinței. Cu toate acestea, există două feluri de putere umană, cât și două feluri de liber arbitru:

1. Voința universală

2. Voința particulară

„Voința universală” este o putere de voință sau de alegere potențială, creată odată cu noi și insuflată în ființa noastră. Este un stâlp stabilit al mecanismului conștiinței, indiferent dacă îl folosim sau nu, și este gata de a fi folosit. Folosirea acestei puteri potențiale pentru orice activitate este descrisă ca „voință particulară”. De asemenea, putem numi folosirea puterii noastre de voință pentru o anumită activitate „intenție”, „tendință”, „hotărâre” sau „alegere”.

Cauza perfectă, necesară sau esențială (raison d’être) pentru apariția oricărei acțiuni este executarea intenției sau înclinației umane de către Voința și Puterea Divină. Atât Voința, cât și Puterea sunt esențiale pentru Ființa Divină și dincolo de capacitatea noastră de înțelegere; atât voința universală umană, cât și voința particulară reprezintă doar o manifestare particulară a Voinței Divine, prima fiind creată de Puterea Divină, iar cea de-a doua având doar existența nominală care a fost oferită omenirii de către Creatorul ei.

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenței umane, mulți oameni au presupus că voința lor parțială are o anumită putere creatoare asemenea Voinței și Puterii Divine; prin urmare, ei s-au considerat suficient de liberi și de puternici pentru a putea face orice își doresc. Acest lucru i-a făcut să se abată pe căi greșite în ceea ce privește asocierea unor parteneri lui Dumnezeu. Mulți îngâmfați, mulți tirani și mulți stăpâni ai puterii au venit și au plecat din această lume, lăsând în urmă consecințe blestemate, adânc imprimate în amintirea oamenilor. Cu toate acestea, au existat mulți alții care, deși au fost disprețuiți, și-au înțeles și și-au recunoscut neputința și sărăcia înnăscută și, astfel, s-au bazat pe Puterea Divină; acești oameni au fost răsplătiți cu realizări extraordinare. Amintirea lor binecuvântată continuă să trăiască în inimile noastre, încurajându-ne să ne punem în acțiune planurile noastre prezente și redând vigoarea speranțelor și așteptărilor noastre pentru viitor.

Istoria ne învață că Puterea Divină este cea care ne-a adus atât pe noi, cât și acțiunile noastre la existență și ne înzestrează cu anumite capacități speciale. Acea Putere infinită nu este, așa cum susțin unii, o Putere inactivă, care a creat universul cu tot ce se află în el și apoi a încredințat funcționarea și întreținerea lui unor legi sau forțe. Ci, mai degrabă, este Puterea Care face ceea ce vrea, Care a existat dintotdeauna înainte ca toate celelalte să apară și care va continua să existe veșnic după moartea tuturor. De asemenea, această Putere, Care există și subzistă prin sine, este cea care susține existența. În timp ce oamenii care nu pot înțelege acest adevăr esențial sau nu-l pot urma, fiind parțial sub influența funcționării deterministe a universului și a neputinței și sărăciei înnăscute, au rătăcit pe calea fatalismului, cei îmbătați de întorsătura favorabilă a evenimentelor și realizărilor lor aparente, au fost atât de aroganți încât să presupună că sunt creatorii acțiunilor lor și, prin urmare, au atribuit toate realizările lor presupuselor puteri și abilități. Cu toate acestea, omenirea se află la intersecția dintre corp și spirit, inimă și rațiune, capacitate și favoare, respectarea regulilor necesare și îndeplinirea cerințelor și credința și încrederea deplină în Creatorul acelor reguli și cerințe, între liberul arbitru și dependență. Oamenii sunt diferiți de celelalte creaturi, fiind atât eficienți, cât și influențați, liberi și constrânși, având inimă și rațiune, și totuși având nevoie de milă și ajutor. Oamenii au nevoie de lumina Divină, iar atunci când se întorc către Dumnezeu, ei o primesc. Prin însăși ființa lor, oamenii sunt limitați, nefiind niciodată capabili să-și depășească limitele care le-au fost impuse. De aceea, cei îngrădiți de fatalism Îi atribuie lui Dumnezeu faptele greșite și nedreptatea, cu bună știință sau nu; în timp ce alții care presupun că oamenii au liberul arbitru absolut și puterea de a face tot ceea ce vor, îi acordă omenirii un caracter divin. Cei care se află pe calea dreaptă, de mijloc, nu acceptă nici fatalismul și nici nu consideră că oamenii au libertatea absolută sau puterea de a face tot ceea ce vor. Dimpotrivă, ei percep neputința și sărăcia umană înnăscută ca pe un martor al adevărului Celui care deține Puterea infinită și consideră că dorințele și voința lor sunt favoruri primite din partea milei Voinței Divine. Ei sunt în permanență conștienți de limitele lor și sunt reprezentări ale constrângerii și sărăciei, dar datorită Milei Divine au un anumit nivel de liber arbitru și putere. Oamenii care se află pe calea de mijloc cred că toate favorurile și realizările vin de la Dumnezeu. Totuși, ei cred, de asemenea, că pentru a putea primi aceste favoruri și a fi onorați cu realizări, trebuie să facă tot ceea ce trebuie ca ființe responsabile. Astfel de oameni nu uită niciodată faptul că Dumnezeu îi va trata în funcție de atitudinile, alegerile și acțiunile lor.

Încercăm necontenit să urmăm acest mod de gândire, acest crez și mod de a acționa și considerăm că noi suntem executanții acțiunilor noastre numite „acțiuni legate de liberul arbitru uman” și credem că nu este un lucru rău să afirmăm că „Am mâncat; am băut; am dormit; ne-am așezat; iar noi ne-am ridicat; și așa mai departe.” Cu toate acestea, credem, de asemenea, că cauza esențială sau primară și creatorul tuturor acțiunilor noastre este singurul Creator al tuturor. Ca toate celelalte cauze secundare, și noi suntem un văl înaintea faptelor Sale. Crezul nostru este că materia este inactivă, toate cauzele secundare sunt inconștiente, suntem ființe care doresc și acționează, iar Dumnezeu este unicul Creator. Cei care consideră că liberul arbitru și înclinațiile sau dorințele sunt originea și cauza principală a acțiunilor lor, s-au lăsat pradă rătăcirilor în gândire și în crez. Când văd că dorințele și cerințele lor nu se împlinesc, trec în extrema opusă, cufundându-se astfel în fatalism și disperare. Dumnezeu Cel Atotputernic este Cel de Temut și Atoatecovârșitor, Care poate înfăptui și care îi poate face pe ceilalți să înfăptuiască tot ceea ce își dorește El. Dar asta nu înseamnă că El nu ia în considerare liberul arbitru pe care l-a dăruit omenirii. Pe lângă faptul că este de Temut și Atoatecovârșitor, El este Atoatemilostiv, Atoateîndurător, Atoatedrept și Atoateînțelept.

Oamenii sfințenii au perceput liberul arbitru sau voința umană, alături de înclinația, intenția și hotărârea în dobândirea unor virtuți precum adevărul, încrederea, puritatea intenției sau sinceritatea în credință, săvârșirea faptelor religioase, a fi plăcut în fața lui Dumnezeu și strădania de a preamări Religia. Întotdeauna s-au gândit la liberul arbitru în raport cu poruncile și faptele care aparțin celeilalte lumi. Ei consideră că o viață de rătăcire, în care omul țintește doar către câștiguri lumești și nu către faptele religioase, o viața plină de speranțe lumești, în care proiectele și eforturile sunt pângărite de îngâmfare, ipocrizie și chiar de asocierea de parteneri lui Dumnezeu, reprezintă o lipsă de respect față de puterea voinței cu care omenirea a fost înzestrată și o impertinență față de Dumnezeul care ne-a oferit-o. Cei înzestrați cu cunoașterea lui Dumnezeu se bazează la începutul călătoriei lor spirituale pe dovezi raționale; ei urmează cu strictețe la fiecare pas Cuvântul Divin – Coranul - și încearcă să dobândească cunoașterea lui Dumnezeu. Credem că aceste acțiuni sunt primele cerințe impuse pentru a putea fi înzestrat cu puterea voinței. Cel care este capabil să mențină inclinațiile în direcția corespunzătoare este numit „cel care voiește” sau „cel voitor”. Atunci când omul continuă să meargă în această direcție, Dumnezeu deschide ochii inimii pentru ca cel dornic să poată privi spre El. Aceasta este etapa în care „cel care voiește” devine „cel voit”. Adică, un inițiat care depune acest efort și încearcă să Îl „găsească” pe Cel Adevărat și Mereu Veșnic este iubit și dorit de locuitorii cerurilor și devine punctul central al atenției lui Dumnezeu.

Puterea voinței este o tendință, un efort și o hotărâre și în același timp, este, de asemenea, un mijloc important de a ajunge la Dumnezeu atunci când este onorată de un sentiment de atracție față de Dumnezeu și de un sentiment de a fi atras de El. Prin valoarea pe care Dumnezeu Cel Atotputernic i-a încredințat-o puterii voinței, omul trăiește în lume ca și cum ar trăi în Viața de Apoi, ajutat de hotărâre, efort și statornicie. Fără a aștepta vreo plăcere sau fără a aspira la vreuna, fie materială sau spirituală, omul transcende dimensiunile umane normale, căci a renunțat la tot, afară de Dumnezeu. Odată ce omul privește doar către adevărata țintă – lucru pe care îl poate face – pentru început, spiritul este eliberat de nepăsare, prin voia lui Dumnezeu și cu ajutorul Lui și atinge orizontul stării de veghe. Își întinde „covorul de rugăciune” pe podeaua căinței, pocăinței și a regretului; începe să răsufle smerenie, dreptate și înfrânare; inspiră adevăr și sinceritate; acționează criticându-și și supraveghindu-și propria persoană și în cele din urmă, înaintează către culmile încrederii, predării și devotamentului.

A folosi puterea voinței în acest mod înseamnă a te încredința atât pe tine, cât și toate faptele și planurile lui Dumnezeu Cel Atotputernic, în deplină supunere față de El. Un inițiat își supune voința mai întâi voinței îndrumătorului lui și așa cum spunea Maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra lui, experimentează „învierea după moarte”. Cuprins de razele care vin din orizontul anihilării temporare, se trezește în mijlocul unei profunde experiențe de anihilare absolută sub manifestarea intensă a Voinței Divine. Dacă numim această stare „anihilare în ceea ce privește voința”, următoarea experiență de auto-transformare poate fi numită „subzistență prin puterea voinței”. În viziunea unui inițiat care a ajuns în acest punct, tot ceea ce a fost creat, lucruri pe care teologii le numesc „realități contingente”, pare inexistent, iar persoana nu observă decât „Adevărul tuturor Adevărurilor”. Cei care urmăresc acest orizont rostesc adesea cuvintele: „O, Doamne! Renunțând la toate dorințele și aspirațiile mele, nu caut decât ceea ce Tu dorești și lucrurile în care Tu găsești plăcere”.

Acestea sunt favorurile Divine care ne sunt oferite în schimbul direcționării puterii voinței către efort, credincioșie și sinceritate. Cei care se află încă la începutul călătoriei nu le pot experimenta încă. Conștientizarea puterii voinței ca mijloc important de a ajunge la Dumnezeu este primul pas pe drumul către Dumnezeu. Cel aflat în acest stadiu este de obicei ocupat cu dobândirea cunoștințelor și căutarea dovezilor despre El. La al doilea pas, inițiații îmbină cunoștințele teoretice despre El și dovezile despre El cu cunoașterea Lui pe care au dobândit-o în urma experiențelor spirituale și încep să simtă lumina revărsându-se în privirea și inimile lor. La al treilea pas, ei sunt entuziasmați de observarea inimilor lor în orizontul Atributelor Divine. Dacă sunt capabili să mai facă un pas, își îndreaptă telescopul „secretului” către orizontul Divinității și încep să experimenteze „uimire” și „pasiune”[2] în funcție de capacitatea lor.

Anumiți îndrumători cărturari sufiți, care privesc puterea voinței doar din perspectiva efortului și hotărârii, susțin că mai întâi, inițiatul se întoarce către Cel Atotdorit cu credincioșie și sinceritate. Este nevoie de statornicie pentru a putea folosi puterea voinței în direcția corectă - închinare regulată, săvârșirea faptelor drepte și evitarea tuturor lucrurilor rele și a păcatelor. Astfel înaintând, inițiatul începe să simtă atracție față de Dumnezeu și este atras de Dumnezeu. Acesta este punctul în care începe să nu mai simtă dificultăți în îndeplinirea îndatoririlor sale. Când adierile apropierii de Dumnezeu încep să mângâie spiritul, inițiatul se trezește învăluit de sentimente copleșitoare de dragoste și dor. El nu mai poate rezista dorinței înflăcărate de a-L întâlni și suspină, rostind la fiecare suflare: „Ficatul meu a fost ars/ Nu există oare un leac pentru suferința mea?”. Un astfel de erou, care a îndeplinit toate cerințele la cel mai înalt grad posibil, chiar uită dragostea și începe să trăiască în absorbire. Chiar dacă este în compania Celui Preaiubit, Îl visează și arde de dor după El. Cine nu a gustat, nu știe; cel care nu a experimentat, nu înțelege; cei care au gustat, nu își povestesc experiențele și chiar dacă cei care au gustat povestesc, oamenii nu cred ceea ce spun.

[1] Maturidi sunt musulmanii care îl urmează pe Muhammad ibn Muhammad Abu Mansur al-Maturidi (d. 944), care s-a născut în Samarqand, în Uzbekistanul de astăzi, și care a studiat teologia, jurisprudența și comentarii coranice. Maturidi și Ash’ari aparțin islamului sunnit și au constituit dintotdeauna majoritatea covârșitoare a musulmanilor. Adepții maturidismului susțin că oamenii au liberul arbitru și fac acțiunile lor, în timp ce Dumnezeu este Cel care le creează atât voința, cât și acțiunile. [2] Pentru „uimire” și „pasiune”, vezi M. Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, Vol. 2