WALIYY ȘI AWLIYAULLAH (PRIETENUL LUI DUMNEZEU (SFÂNTUL) ȘI PRIETENII LUI DUMNEZEU)
Sensul literal este prieten, ajutor, persoană loială sau apărător, un waliyy este o persoană devotată lui Dumnezeu, în toate trăirile ei, și o persoană pe care El o consideră un prieten apropiat. O asemenea înfăptuire se numește wilaya (prietenia sau sfințenia lui Dumnezeu), iar cel mai mare rang în wilaya se numește qutbiya (a fi un pilon spiritual).
A fi un sfânt desăvârșit înseamnă ca slujitorii să își anihileze dimensiunea trupească a existenței lor și să dobândească o alta, nouă, proaspătă și activă la orizontul apropierii lui Dumnezeu, prin cunoașterea, dragostea și vederea lui Dumnezeu și a descoperirii tainelor Divine. În fața unor astfel de eroi ai spiritualității, care au atins culmea unde soarele nu apune niciodată, toamna devine primăvară și anihilarea se transformă în existență permanentă, totul este anihilat întru Dumnezeu; totul începe și se termină cu El, răsare și apune cu El și dobândește existența prin lumina Existenței Lui. Cei astfel răsplătiți experimentează existența într-o stare de spirit și manieră diferite, în funcție de capacitatea lor de a percepe totul ca fiind supus Lui și observă că fiecare eveniment se petrece în funcție de Adevărul Adevărurilor, pe Care îl găsesc în inimile lor ca pe o „Comoară Ascunsă”. Captivați fără încetare de luminile pe care le observă strălucind atunci când diminețile și serile apar, captivați de adâncurile cerurilor mereu strălucitoare, de frumusețile multicolore ale anotimpurilor care vin și pleacă, mereu cu noi și noi priveliști, de aparițiile grozave ale vastelor mări și oceane, de râurile ce curg înspre mări, tânjind după unire, de ciripitul de bucurie al păsărilor și de zumzăitul insectelor, de behăitul oilor și al mieilor, ei sunt uimiți de semnificațiile pe care El le revarsă în inimile lor. Toate formele și mărimile dispar de pe orizontul vederii și observă că clocotesc de reflecție și plăcere de parcă L-ar vedea, simți și experimenta doar pe El.
Asemenea eroi ai spiritualității nu mai simt zel, ci mai degrabă o dorință profundă de a ajunge la El și nu mai simt atracție, ci mai degrabă sunt atrași de El către El. Sunt complet eliberați de nepăsare, astfel încât lumina Adevărului Suprem se arată pretutindeni. Rațiunea și spiritul merg acum mână în mână și întreaga existență devine asemenea unei cărți ce trebuie citită. Luminile ce nu provin din sursele adevărate se sting rând pe rând și parcă stelele au coborât din cer pentru a lumina întreaga lume. Lumea, cu al ei lumesc, dispare și este reconstruită într-o nouă formă, care aparține tărâmurilor de dincolo. Toate vălurile întunericului sunt sfâșiate, iar luminile răzbat prin franjuri. Totul se transformă în prieten și companion pentru un astfel de erou al spiritualității, iar inima găsește pretutindeni tot ceea ce caută, izbăvindu-se astfel de singurătate.
Dumnezeu cel Atotputernic nu își părăsește niciodată inițiații, care au ajuns un asemenea nivel al prieteniei cu Dumnezeu cu sufletul lor trupesc, nu îi părăsește nici măcar o clipă. Ei se îndreaptă în permanență și cu toată ființa lor înspre orizontul în care pot obține aprobarea și buna plăcere a lui Dumnezeu și de aceea, Dumnezeu îi apără și îi ferește prin harul și grija Sa nemărginită. Nu mai există urmă de durere sau îngrijorare; ei sunt bineveniți în toate ungherele existenței și inimile lor tresaltă de bucurie spirituală. Ca și cum ar locui în grădinile Paradisului, înconjurați de ziduri ocrotitoare, Într‑adevăr, aliaţii lui Allah nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi (10:62), departe de vălurile trupești ale întunericului și înconjurați de luminile Celui Atotmilostiv – dar fără să se lase pradă sentimentului de nepăsare în ceea ce privește temerea și venerația lui Dumnezeu, pe care le simt necontenit în adâncul ființei lor – ei primesc fără încetare promisiuni din tărâmurile de dincolo, promisiuni la care răspund cu fapte bune și drepte.
Cu toate că semnificația principală a termenului sfinții lui Dumnezeu se referă la toți credincioșii, iar la polul opus avem dușmanii lui Dumnezeu – căci așa sunt ei numiți în Coran – sufiții oferă și alte semnificații importante. Potrivit acestora, un sfânt al lui Dumnezeu este un om al adevărului care, prin diferite forme de luptă cu sine, precum austeritatea, a trecut dincolo de dimensiunea trupească a existenței sale și a atins nivelul viețuirii inimii și spiritului, dobândind astfel apropierea specială a lui Dumnezeu. Sfinții lui Dumnezeu și-au anihilat eul în ceea ce privește existența trupească și au dobândit o permanență, ce are un nou înțeles, și de aceea, Dumnezeu i-a răsplătit cu binecuvântări și promisiuni specifice. Ei au găsit ceea ce urmau să găsească, fiind scutiți de tot soiul de căutări. Ei nu aspiră niciodată la lucrurile trecătoare și spun: „Lasă-i pe ceilalți să aibă lucrurile lumești – mie îmi este suficient Dumnezeu și doar El”. Ei cer lucrurile pe care le cer doar de dragul lui Dumnezeu. Cred că atunci când a spus „Sunt oare sfinții lui Dumnezeu preocupați să dețină lucruri trecătoare? Îndură ei vreodată povara oamenilor?”, Nabi[1] a avut în vedere aceeași idee.
Întrucât sfinții lui Dumnezeu țintesc spre un singur obiectiv, și anume Dumnezeu, întrucât toate lucrurile pe care le așteaptă, le așteaptă de la El și astfel, Dumnezeu îi răsplătește fără încetare, este imposibil ca ei să se îndrepte spre alții atunci când vine vorba de nevoile sau aspirațiile lor.
Deși toți sfinții lui Dumnezeu au o spiritualitate profundă, au înclinații și temperamente diferite în ceea ce privește gradul relativ de dobândire și de îndeplinire a îndatoririlor și misiunilor. Acesta este motivul pentru care ei sunt menționați cu titluri diferite precum cei sfinți, cei virtuoși, cei favorizați cu apropierea specială a lui Dumnezeu, cei care țin locul, stâlpi, nobili, păzitori, conducători, ajutoare sau mijloace de ajutor și piloni. Indiferent de denumire, toți au — în funcție de capacitatea fiecăruia — calități comune demne de lăudat, precum sinceritatea, onestitatea, credibilitatea, sinceritatea și puritatea intenției, evlavia, neprihănirea, abstinența, asceza, dragostea, blândețea și îngăduința, modestia, smerenia, pocăința, căința, mustrarea, teama și reverența. Toți acţionează în limitele principiilor menționate, cu excepția câtorva extreme „în extaz”.
[1] Yusuf Nabi (1642–1712): Unul dintre cei mai cunoscuți poeți otomani ai secolului al XVII-lea. S-a născut în Urfa, în sud-estul Turciei și a emigrat la Istanbul când avea douăzeci și patru de ani. A locuit în Istanbul și Alep. De obicei, scria poeme moralizatoare în care critica anumite vicii ale societății.
留言