WAHY ȘI ILHAM (REVELAȚIE ȘI INSPIRAȚIE)
Revelația și inspirația sunt două subiecte, care au fost discutate foarte mult în științele religioase islamice și de asemenea, au fost abordate de către sufiți, căci reprezintă o dimensiune importantă a efuziunii și manifestării. Sufiții își amintesc de Revelație și inspirație mai ales atunci când se discută despre manifestare și, din moment ce prima nu a mai avut loc după trecere Ultimului dintre Profeți, pacea și binecuvântările fie asupra sa, în lumea veșnică, inspirația a fost în centrul discuțiilor referitoare la acest subiect.
A spune ceva unei persoane, sugestie sau gest, a trimite un mesager, a vorbi cu cineva astfel încât nimeni să nu poată auzi, a sădi în inima cuiva cunoaștere și informații, pe care altfel ar trebui să le studieze, a îndruma o ființă să acționeze într-un anume fel fără ca ea să vrea, a ajuta ființa să aibă parte de reușite în activitățile sau sarcinile ei – toate acestea sunt câteva dintre semnificațiile Revelației și inspirației.
Potrivit specialiștilor în științe religioase islamice, Revelația înseamnă că Dumnezeu, din Prezența Sa, transmite sau conferă Profeților Săi cunoaștere prin anumite mijloace sau fără. Termenul se folosește și pentru vorbele spirituale pe care El le așază, într-un chip necunoscut nouă, în inimile Profeților. Cel care este cel mai aproape de Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, cel care a fost onorat cu toate tipurile de Revelație, a spus: „Duhul Sfințeniei a fost suflat în spiritul meu”. Prin urmare, el a afirmat că Revelația este o comunicare spirituală între Dumnezeu și Profeții Săi; cu toate acestea, el nu a dat nicio explicație suplimentară cu privire la modul în care se întâmplă.
Revelația, care poate fi descrisă ca insuflarea în inimi, apare într-o arie vastă, variind de la diverse manifestări la Maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra sa, și până la inspirația din inima mamei profetului Moise, așa cum e menționată în versetul „Şi i‑am revelat Noi mamei lui Moise” (28:7) și mai apoi la ceea ce putem defini ca îndrumarea sau călăuzirea lui Dumnezeu, care este menționată în versetul „Şi [iată ce] le‑a revelat Domnul tău albinelor”(16:68). Revelația apare uneori ca o sugestie printr-un singur sunet, gest sau indiciu, fără nicio vorbă. Așadar, atunci când menționăm termenul de Revelație, ne putem referi la acest lucru, fără vreun sens religios. Revelația menționată în versetul „Şi a ieşit el (Zaharia) din altar (locul în care se ruga) înaintea neamului său şi le-a făcut lor semn să aducă laude dimineaţa şi seara.” (19:11) și în versetul „Şeitanii îi vor ispiti pe aliaţii lor să se certe cu voi” (6:121) are sensul de sugestie, semnificație și șoaptă.
Revelația, în sensul în care Dumnezeu Cel Atotputernic le vorbește Profeților Săi, apare într-unul dintre cele trei moduri de mai jos (42:51):
· Dumnezeu nu le vorbește muritorilor decât prin Revelație: Adică, Dumnezeu Cel Atotputernic își așază mesajul direct în inima Profetului, iar Profetul știe că acest mesaj este venit de la Dumnezeu.
· Sau din spatele unui văl: Adică, Cel Atotputernic Își transmite legile slujitorilor Săi aleși prin intermediul receptorilor interni și externi, precum urechile și simțurile lăuntrice.
· Sau trimițând un mesager (înger) să dezvăluie, cu îngăduința Lui, ceea ce El dorește (să dezvăluie): Adică, Cel Atotputernic îl însărcinează pe (îngerul) căruia i se arată supunere și este demn de încredere și care este întruchipat într-o anumită formă.
Dumnezeu Cel Atotputernic a transmis mesajele Sale Profeților, nobililor Săi slujitori, într-unul dintre aceste trei moduri. În cele mai multe cazuri, El s-a folosit de un înger. Conform Coranului și Sunnei Profetului, acest înger este Gabriel, pe care Dumnezeu îl descrie în Coran ca fiind îngerul căruia i se arată supunere și este demn de încredere (81:21). Acesta este cel mai bun și înalt mod de Revelație. În plus, o astfel de ființă, care mijlocește între Dumnezeu și Profeții Săi, este martorul din partea Celui Care Oferă Revelația pentru cei care au primit-o. Așadar, descoperirea prin intermediul îngerului este considerată principala metodă de Revelație.
Cu toate că Revelația a fost transmisă celor mai mari dintre Profeți printr-un înger de cele mai multe ori, Revelația este și un fenomen interactiv între Dumnezeu și inimile slujitorilor Săi aleși. Acest aspect merită să fie analizat mai în profunzime. O astfel de interacțiune transcendentală este cea mai înaltă favoare specială, pe care Dumnezeu o oferă celor care sunt apți; nu există niciun alt rang în lume, care să poate fi comparabil cu acesta. În cazul Profeților, această interacțiune ia forma Revelației, iar in cazul sfinților, ia forma inspirației. Cu toate că Profeții și sfinții par să împărtășească aceeași masă cerească, fiind favorizați de această interacțiune metafizică, Revelația este o adresare obiectivă, clară în privința înțelesului și obligatorie ca mesaj Divin, mesaj care este mărturisit și confirmat de către Cel Care îl trimite, precum și de către cel care îl transmite. Cât despre inspirație, are o natură specifică, lasă loc interpretării și din moment ce nu este transmisă de către un înger, nu este nici mărturisită și nici confirmată. De aceea, nu este un mesaj Divin obligatoriu.
Atât Revelația, cât și inspirația indică aspectul metafizic, îngeresc al omenirii. Așa cum menționează și versetul „Voi fi suflat în el din duhul Meu” (38:72), în virtutea acestea suflări ca mijloc spiritual sau motiv, profetul Adam, pacea fie asupra lui, a fost favorizat cu postul secund în ierarhie sau cu postul de conducere pe pământ. Această suflare, care a stat la baza spiritului uman și, prin urmare, a vieții umane, se poate compara cu Revelația. Așa cum spiritul este sursa și mecanismul vieții umane, tot așa și Revelația este o sursă și un mecanism al vieții spirituale umane, căci se poate vedea că Dumnezeu folosește uneori spiritul cu același înțeles ca Revelație: „El trimite Duhul (Revelaţia şi ştiinţa Sa, care sunt pentru oameni asemenea duhului pentru trup), prin porunca Sa, asupra aceluia care voieşte El dintre robii Săi” (40:15).
Prin Profetul Adam, pacea și binecuvântările fie asupra sa, omenirea a fost onorată cu ambele favoruri. Adică, Adam și urmașii săi au fost înzestrați cu capacitatea de a ocupa postul secund prin insuflarea inițială, pe care Dumnezeu a trimis-o din „Duhul” Său, iar apoi unii dintre ei au obținut dreptul de a fie onorați cu Profeție sau sfințenie, datorită faptului că Dumnezeu le-a transmis Revelația sau inspirația. Putem vedea acest lucru și ca un proces în trei pași. În primul rând, Dumnezeu Cel Atotputernic a onorat materia cu spiritul uman, insuflând inițial spiritul în ea. În a doua etapă, natura umană a fost curățită de principii și obiceiuri rele și a fost îndreptată spre virtuți și prin urmare, către adevărata omenire, cu ajutorul Revelației și inspirației insuflate de Dumnezeu în ea. În a treia etapă, cei a căror natură a fost desăvârșită au fost transformați, prin favoruri deosebite, în porumbei, în tărâmurile în care spiritele zboară.
Bazându-ne pe această realitate, putem spune că generațiile care nu sunt îndrumate și care nu se hrănesc din Revelație nu pot atinge viața umană adevărată sau desăvârșită, și nici cei în piepturile cărora nu bate inspirația nu pot primi postul secund, pentru a îmbogăți pământul cu operațiuni necesare și utile. De fapt, Revelația este un fundament absolut necesar pentru viața intelectuală și spirituală a umanității, iar inspirația este mijlocul prin care Revelația se dezvoltă și înflorește de-a lungul timpului pentru a satisface necesitățile și nivelul intelectual ale fiecărei epoci.
Inspirația, această sursă extrem de importantă care se bazează pe Coran și Sunna și care își găsește adevărata valoare în faptul că este în concordanță perfectă cu cele două, păstrează tăcerea atunci când este nevoie să facă acest lucru din respect pentru Coran și Sunna, vorbește doar bazându-se pe cele două și nu încearcă niciodată să le încalce sau să le folosească pentru a confirma eventuale erori. Deși nu este o sursă de cunoaștere obiectivă, ea a servit întotdeauna drept sursă de ajutor, asemenea unui izvor de apă dulce, proaspătă. Anumiți învățați consideră că inspirația se numără printre măsurile necesare pentru a face ijtihad, adică pentru a crea noi legi, care se bazează pe Coran și Sunna, pentru a veni în întâmpinarea cerințelor care apar în epocă, și de aceea, au evaluat inspirația ca fiind factorul decisiv atunci când există opinii contradictorii.
Sfinții acordă inspirației o atenție și o valoare deosebită și îi atribuie și o arie mai largă de desfășurare. Aria în care inspirația se desfășoară depinde de sfera noastră de cunoaștere și de abilitatea noastră de a o folosi. Putem considera că este asemenea situației în care transformăm cunoașterea în acțiuni și aprofundăm inspirația prin cunoașterea lui Dumnezeu, astfel încât să fim deschiși față de favorurile Divine. Putem asemăna acest proces cu vântul care pune în mișcare norii de ploaie. Atât timp cât acest vânt bate, inspirația se revarsă asemenea ploii abundente. Dacă nu ploua din abundență, atunci burnițează. Maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra sa, afirmă cu tărie: „Dumnezeu inspiră ceea ce ei nu cunosc în cei care practică ceea ce cunosc ei.” Putem privi acest lucru ca pe o minune a cunoașterii. Cei care au o cunoaștere profundă a materiei numesc cunoaștere dobândită, care generează inspirația, „cunoașterea a ceea ce este în exterior și explicit” sau „cunoaștere dobândită”. Cunoașterea care ia naștere prin inspirație este considerată a fi „cunoașterea a ceea ce este lăuntric și implicit” sau „cunoașterea oferită ca pură favoare”.
Inspirația este acceptabilă și bună atât timp cât este în conformitate cu principiile și fundamentele incontestabile stabilite de Coran și Sunna și atât timp cât poate fi considerată o sursă a legilor de nivel secund. Cu toate acestea, are un caracter subiectiv și, prin urmare, nu este obligatorie pentru alții. În schimb, Revelația transmisă Profeților are o natură obiectivă și este obligatorie. Revelația are loc dincolo de sferele sufletului și a senzațiilor umane, iar siguranța ei transcende convingerea care provine din simpla cunoaștere. După cum am menționat și mai sus, apare de obicei printr-un înger trimis. Așa cum spune și versetul „Şi i‑a revelat Robului Său ceea ce i‑a fost revelat” (53:10), aceasta este una dintre căile prin care Revelația este transmisă. Acest verset, legat în special de profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, exprimă o favoare directă, cerească și unică – o răsplată suplimentară – în concordanță cu spiritul Ascensiunii, pentru eroul apropierii de Dumnezeu. Îngerul care a adus Revelația Coranului l-a învățat pe profet cum să o recite. Asta reprezintă o îndrumare într-un anumit domeniu, vorbind în termeni generali, a unui superior de către un inferior.
Muhyi’d-Din ibn al-‘Arabi consideră că Revelația este asemenea unei treceri de la gradul de absorbire[1] sau concentrare asupra Ființei Divine, până la rangul de elaborare, unde Ființa Divină Se manifestă prin Vorbirea Sa. Potrivit lui, orice există în numele existenței constă într-o dezvoltare de la o formă concentrată sau compactă la creștere și extindere. O altă persoană importantă, conștientă de tainele Divine, interpretează fenomenul Revelației drept tranziția de la existența ca cunoaștere la existența percepută. Această a doua interpretare poate fi considerată o efuziune intenționată, directă sau indirectă, a Cunoașterii Divine sub forma Vorbirii, către o persoane înzestrată cu intelectul și spiritul necesar.
Un alt fenomen discutat în legătură cu inspirația este cel al transmiterii de informații. Inspirația este cunoașterea sau percepția care strălucește în inimă asemenea harului Divin. Ea nu poate fi sursa vreunei legi religioase obiective și obligatorii, cu toate că poate fi văzută și acceptată ca un mijloc de iluminare și limpezire în anumite privințe de către cei care o primesc și de către cei care îi urmează ca îndrumători. Transmiterea de informații are loc în paralel cu, sau este direct proporțională cu, efortul uman. Ea nu poate apărea dacă nu există eforturi din partea unei ființe umane. Cu toate acestea, inspirația este un dar Divin în care efortul uman joacă o mică parte. Spre deosebire de Revelație, inspirația nu necesită un intercesor și este o cale specială și directă de a comunica. Potrivit majorității învățaților, îngerii Revelației nu vin și nu aduc mesaje decât Profeților.
Atât Revelația, cât și inspirația sunt favoruri speciale pe care Dumnezeu le acordă celor înzestrați cu intelectul și spiritul necesare pentru a le primi. Scopul acestor favoruri este de a transmite legile lui Dumnezeu către slujitorii Săi. Atât Profeții, cât și sfinții abordează Revelația și inspirația în ceea ce privește responsabilitatea lor de a practica și reprezenta personal legile lui Dumnezeu în vieților lor și de a le transmite altora, fără să se laude în legătură cu ele sau fără a le considera un rang special.
După cum subliniază ‘Abdu’l-Wahhab ash-Sharani[2], atât a simți, cât și a primi efuziunile Divine ale Revelației și inspirației impune o dispoziție specială, precum și o înzestrare intelectuală și spirituală. Dezvoltând asemenea înzestrări intelectuale și spirituale, Profeții sau sfinții își pregătesc anumite emoții și facultăți, considerate sursa viciilor în natura umană, și le delimitează astfel încât să le poată folosi așa cum le cere scopul Divin pentru care au fost create. Acesta este și modul prin care se dezvoltă și se adâncesc în spiritualitate. Ființele umane se înalță până la punctul în care pot percepe adierile metafizice care se simt la intensități diferite, proporțional cu efortul depus împotriva facultăților ce stau la baza viciilor în natura lor sau cu pregătirea lor; aceste adieri încurajează spiritul pentru a atinge desăvârșirea morală și spirituală. Asemenea oameni se pot înălța chiar către orizontul care nu este constrâns de măsurile timpului și spațiului nostru, unde pot dobândi cunoașterea multor lucruri care țin de Nevăzut.
Profeții sunt eroii de neegalat ai acestei înfăptuiri. După acești iluștri slujitori ai lui Dumnezeu, vin sfinții și învățații desăvârșiți și riguroși, care sunt considerați a fi ceilalți slujitori nobili în ceruri și pe pământ. Clasificați în evlavioși, virtuoși și cei favorizați cu apropierea specială a lui Dumnezeu, acești nobili slujitori ai lui Dumnezeu primesc și transmit legile lui Dumnezeu asemenea unui sistem central și de asemenea, oferă îndrumare celor care călătoresc pe drumul către Dumnezeu.
O, Dumnezeule! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și ajută-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru, Mahomed, și asupra Familiei și Companionilor săi, asupra tuturor.
[1] Pentru rangul de absorbire (Maqam Jam‘), vezi M. Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, vol. 2 [2] Imam ‘Abdu’l-Wahhab ash-Sharani (897/1492–973/1566): A fost un mare învățat al secolului al XVI-lea. A trăit în Egipt și a scris cărți despre jurisprudență, teologie, sufism, medicină și gramatică. Kitab al-Mizan („Cartea echilibrului”) este cea mai cunoscută carte a sa.
Commentaires