WAHDA ȘI KASRA (UNITATE ȘI MULTIPLICITATE)
La fel ca și în cazul Numelor Divine Întâiul, Cel de pe urmă, Cel de deasupra tuturor și Cel Ascuns, conceptele de unitate și multiplicitate sunt, în ceea ce privește sensul lor literal, contrare unul față de altul, dar în realitate ele sunt complementare și conexe.
Ca noțiune, wahda (unitate) înseamnă că inițiații Îi atribute lui Dumnezeu toate lucrurile și evenimentele în origine și creare; ei observă Atributele Sale precum Cunoașterea, Puterea și Voința Sa în toate lucrurile, stările și mișcările din univers; ei văd și percep manifestările Numelor Divine din spatele întregului tărâm al actelor; pe scurt, sunt mereu conștienți de prezența Lui, Îl simt mereu, se întorc către El și obțin compania Lui în spirit. Mai mult, ei Îl doresc și caută doar buna Lui plăcere, trăind o viață în strictă concordanță cu poruncile și legile Sale. Acestea sunt, de fapt, acțiunile pe care trebuie să le îndeplinească adevărații credincioși în relația lor cu Dumnezeu, Adevărul Suprem.
Atunci când folosim conceptul în legătură cu Dumnezeu Cel Atotputernic, unitatea înseamnă că Dumnezeu este Acela, Unicul și nu are pereche, seamăn și ajutor. De asemenea, indică faptul că toate lucrurile și ființele au nevoie constantă de El, El este complet independent de toate și este Ființa Sfântă, Care are Atribute ale desăvârșirii precum Cunoașterea absolută, Puterea absolută, Stăpânirea absolută și Domnia absolută; de asemenea, indică faptul că El este numit cu ajutorul Numelor Preafrumoase pe care le deține. Deși toate aparițiile, schimbările, culorile, formele și stările din univers își au sfârșitul în El, în origine și creație, El nu are aceste calități, care sunt specifice celor creați.
În ceea ce privește multiplicitatea, ea desemnează toate lucrurile și evenimentele existente, însemnate cu sigiliul sau pecetea Cunoașterii atotcuprinzătoare, a Puterii atotcovârșitoare și a Voinței atotstăpânitoare. De asemenea, simbolizează întreaga carte a universului. Inițiații observă fiecare literă, cuvânt, propoziție, paragraf și pagină a cărții, citesc și analizează legile Divine ale creării și funcționării lucrurilor și evenimentelor, fiecare în funcție de orizontul lor de cunoaștere și credință în Dumnezeu.
Noi, musulmanii, înțelegem și abordăm subiectele precum unitatea și calea unității, și multiplicitatea și calea multiplicității din perspectivele menționate mai sus. Toți călătorii care urmează calea către Dumnezeu în lumina Profetului au înțeles că sunt asemănătoare. De aceea, atribuirea fiecărui lucru și eveniment lui Dumnezeu Atotputernicul în ceea ce privește originea, crearea și susținerea lor, precum și ideile lor în relație cu El, nu are trebui niciodată confundate cu ideile sau abordările unor filosofi. Astfel de filosofi consideră că perspectiva noastră asupra Unității Divine este monoteism; perspectiva asupra unității, bazată pe afirmația că totul vine de la El și depinde de El este monism; iar ideea noastră de multiplicitate este pluralism. Aceste viziuni sunt complet incompatibile cu abordările musulmanilor sufiți și sunt foarte diferite de acestea.
Cu cele două surse fundamentale ale Islamului, Coranul și Sunna, și cu ramurile cunoașterii religioase, precum teologie, jurisprudența și sufismul, care se bazează pe cele două surse, Islamul acceptă faptul că Dumnezeu este Cel care cunoaște, hotărăște și creează și sprijină totul din veșnicie; acceptă faptul că toate actele de venire și ieșire din existență din această lume se înfăptuiesc la porunca Lui, prin crearea de către El, prin conducerea și susținerea Lui. El este Cel care îi sprijină veșnic pe cei pe care îi judecă, să subziste veșnic într-o altă lume. Islamul consideră că opiniile contrare acestor doctrine fundamentale sunt deviante și eretice. Doctrina Unității Ființei, susținută de foarte puțini dintre sfinții sufiți - care este în esență o afirmație exprimată în timpul beției spirituale și imersiunii sau absorbirii - a fost deja discutată. Această doctrină, care se confundă cu panteismul și monismul, se află exact în antiteză cu cele două afirmații filosofice. Căci, în timp ce ultimele două afirmații Îl neagă pe Dumnezeu în numele universului, doctrina Unității Ființei ignoră universul în numele Existenței lui Dumnezeu. Toți învățații de frunte din domeniul științelor religioase de bază și Sufismului cred în mod absolut că Dumnezeu este Creatorul, Cârmuitorul și Întreținătorul tuturor. Ideile conform cărora creaturile fac parte din Esența Creatorului sau sunt incluse în Ea sau conform cărora întregul univers a existat întru Esența Creatorului și a luat naștere ca materializare a acestei Esențe sau conform cărora existența nu este altceva decât materializarea Esenței Divine sunt afirmații, ce aparțin unor panteiști, care nu cunosc adevărul despre Atributele Divine, caracteristicile Numelor Divine sau natura actelor Divine. În privința emanației sau a manifestării materiale a Ființei Divine, aceste idei datează din vremea lui Heraclit și Parmenide, și chiar de pe vremea lui Platon și Plotin, și filosofiilor celor Zece Intelecte.
Este posibil ca unii sufiți să confunde Cel Atoatemanifestat cu manifestarea, Cel Atotoriginal cu umbra și Cel Care Subzistă prin Sine cu cel susținut și întreținut; alții, din cauza faptului că le lipsesc cuvintele pentru a se exprima, sunt nevoiți să folosească aceleași fraze precum panteiștii și moniștii. Nu ar trebui să confundăm cu ideile filosofice menționate anterior. În timp ce filosofii care apără monismul, panteismul și alte abordări similare nu sunt conștienți de adevărurile Divine și încearcă să privească adevărurile transcendentale care pot fi văzute doar în lumina Revelației Divine, prin lumina slabă a rațiunii lor, musulmanii sufiți, care susțin Unitatea Ființei sunt modești și încearcă să își trăiască viața în deplină ascultare de poruncile Divine și în devotament față de Cel Atotputernic, absorbiți spiritual și îmbătați de manifestările Existenței Sale și ale altor Atribute. Harta credințelor și experiențelor lor spirituale arată că relația dintre Dumnezeu și toate celelalte lucruri și ființe existente este relația dintre Creator și creatură, dintre Cel Care Subzistă prin Sine sau Întreținătorul și cel susținut; ceea ce spun ei în starea de luciditate se bazează în esență pe Coran, pe Sunna și pe cunoașterea oferită învățaților din domeniul științelor religioase fundamentale.
Dintr-o altă perspectivă, multiplicitatea este ansamblul manifestărilor Numelor Divine în oglinzile unor naturi diferite, în funcție de formele modelate de Destin. Asta înseamnă că totul a fost și este creat în funcție de manifestările unite ale Numelor Divine, iar întreaga existență, compusă din nenumărate oglinzi, exprimă același înțeles, pe care îl au și caracteristicile fundamentale precum unitatea, solidaritatea, armonia și sprijinul reciproc, precum și diferitele lor sunete, melodii și cântece. Așa cum toate lucrurile și evenimentele vestesc Unitatea și Singularitatea Lui sau Unicitatea Lui, cu toate pozițiile lor, tot așa, timpul Îl arată pe cel Unic în Unitate într-un șir de oglinzi ale multiplicității, căci timpul este o oglindă relativă a Ființei Divine – așa cum spune Însuși Dumnezeu: „Timpul este oglinda Mea relativă”.
Cei care călătoresc pe drumul către Dumnezeu privesc toate lucrurile și evenimentele din aceste perspective și Îl văd și Îl simt pe Cel Unic, indiferent de lucrurile pe care le văd, fie corporale sau necorporale, materiale sau spirituale; sunt încântați de modelele, culorile și limbajele, toate aceste fiind interconectate și interdependente, ceea ce indică unitatea; ei intră în stări de extaz, atunci când observă lucrările Cunoașterii, Voinței și Puterii Sale în fiecare lucru și eveniment. Ca și cum s-ar afla în permanență pe o nouă platformă sau rampă, pregătiți să sară pentru a se întâlni cu Cel Preaiubit, ei rostesc,
Cel care își dorește, din nenumăratele de chipuri,
să vadă Chipul Celui Preafrumos,
Ar trebui să se scindeze în multe bucăți, așa cum sunt oglinzile sparte.
și simt că se află chiar în fața ușii, gata să-L privească, sperând că va începe o observare fără de sfârșit.
Dumnezeu este Cel Absolut și Unic; nu are seamăn. Oglinzile care reflectă diferitele Sale Atribute și Nume, fiecare cu trăsături distinctive, sunt nenumărate. Aceste oglinzi, chiar dacă sunt nenumărate, indică unitatea în multiplicitate și de aceea, fac trimitere la Acela al Unității absolute. Toate scenele și sunetele care aparțin sau care sunt afișate de către multiplicitate Îl exprimă, Îl arată, vorbesc despre El și prezintă mesajele din partea Lui. Multiplicitatea oglinzilor din această lume a formării și destrămării prezintă diferențe și de aceea, există puncte de vedere diferite; cu toate acestea, ele nu contrazic Unitatea Sursei Originale. Toate lucrurile și stările lor sunt legate de El, se mișcă așa cum dorește El și urmând calea pe care trebuie să o urmeze, vor sfârși în El. De aceea, putem descrie multiplicitatea ca fiind manifestarea dezvăluirii Comorii Ascunse și Unice.
Toate aceste opinii nu sunt pentru cei care stau departe de El, în ciuda faptului că El este infinit de aproape de tot; sunt pentru cei capabili să construiască relații sănătoase cu El și care conștientizează că sunt slujitori creați de El și că El este Creatorul și Domnul lor. Un ascet spune:
El este mai aproape de tine decât propria-ți persoană;
nu sta departe de El;
Renunță la multiplicitate, caută unitate,
și privește în inima ta prin cunoașterea Lui.
Pentru cei care au atins în viață nivelul inimii și spiritului, care și-au așezat tronurile pe culmile unde spiritele plutesc și care s-au eliberat de constrângerile de timp și spațiu, de zi și noapte, nici multiplicitatea și nici unitatea nu constituie o problemă. Pentru ei, atât multiplicitatea, cât și unitatea sunt simple concepte care au sensuri clare și importante.
Chiar dacă negura naturii umane înconjoară orizontul de percepție al omenirii, lumina adevărului și unității împrăștie această negură. Cei ce se înalță suficient de sus pentru a trece dincolo de atmosfera corporalității lor și pentru a da la o parte vălul ce le acoperă ochii, astfel încât să poate vedea tărâmurile de dincolo, se obișnuiesc cu luminile tărâmului unității; descoperă că asupra lor se revarsă o ploaie de surprize prin percepțiile, senzațiile și observațiile lor. Cu toate acestea, dacă inițiații asupra cărora se revarsă o asemenea ploaie nu pot păstra armonia credinței, a gândirii și a vieții religioase, ci se depărtează de principiile de bază ale Religiei, s-ar putea pierde pe drumul spre dobândire. Așa cum Numele Cel de deasupra tuturor și Cel Ascuns sunt două dimensiuni ale aceluiași adevăr unic, tot așa, este extrem de important să păstrăm un echilibru între legile multiplicității și unității.
Din cauza incapacității de a păstra acest echilibru, cei care iau în considerare doar dimensiunea interioară atât a existenței lor, cât și a universului și care, în timpul călătoriei lor spirituale, se bazează pe observațiile și descoperirile lor spirituale, se simt obligați să exprime Unitatea Divină și unitatea în multiplicitatea care izvorăște din această Unitate spunând: „Nu există nicio altă ființă afară de El.” Pe de altă parte, cei care se limitează la dimensiunea exterioară a existenței sunt, de obicei, prinși în naturalism și cufundați în diferite moduri de a-I asocia un partener lui Dumnezeu. Însă, există și persoane care, cu toate că țin cont de ambele dimensiuni, cât și de manifestările lor, acordă prioritate Celui Ascuns și manifestărilor lui, fiind influențați de starea și plăcerile spirituale și bazându-se pe conceptul adevărat și desăvârșit la Unității din propriile observații, și astfel își restrâng orizontul credinței, în ciuda unei credințe de o profunzime absolută în Nevăzut, spunând: „Nu este nimic de văzut (sau observat), afară de El.” Cât despre cei care își bazează considerațiile pe Atributele și Numele Divine și privesc existența din această perspectivă, ei nu își limitează niciodată perspectivele despre Unitate la o dimensiune specifică a existenței sau la manifestările unuia sau mai multor Nume Divine. Fără a încurca manifestările și principiile Celui Ascuns și Celui de deasupra tuturor și ținând cont de diferențele dintre observațiile stărilor de „conștientizare” și „imersiune” sau „absorbire”,[1] ei au proclamat adevărata natură a Unității Divine și unitatea în multiplicitate care izvorăsc din această Unitate, afirmând „Nu există nimic vrednic de închinare, vrednic de rugat și vrednic de dorit, afară de El.” Acest concept al Unității se bazează pe Coran și Sunna și nimic legat de el nu poate crea confuzie sau neînțelegere. Păstrează echilibrul între Cel Ascuns și Cel de deasupra tuturor, plus manifestările acestor Nume și accentuează atât Unitatea Esenței Divine, cât și Unitatea Atributelor Divine. Adică, Dumnezeu este Unul, atât în Esența Sa în sensul în care nu există nicio Ființă Divină, afară de El și Dumnezeu este Unul în Atributele Sale în sensul în care El deține toate atributele desăvârșirii, este fără cusur și toate atributele pozitive împărtășite de creație îi aparțin Lui, nemărginit și desăvârșit.
Unitatea în dimensiunea interioară a existenței poate fi văzută ca un sâmbure, iar unitatea în dimensiunea sa exterioară este arborele care crește din ea. Prima se simte prin intermediul conștiinței, iar cea de-a doua este atinsă, observată și experimentată prin studierea tărâmului multiplicității - tărâmul existenței corporale. Această diferență de percepție și perspectivă provoacă alte diferențe. De exemplu, când Îl menționăm pe Cel Absolut, Cel Căruia I se aduc rugăciuni, având în vedere relația noastră cu multiplicitatea prin simțurile noastre exterioare și când vrem să atragem atenția asupra acestor relații – ca în timpul Hajj-ului și Rugăciunilor din zilele de sărbătoare religioasă - Îl menționăm cu voce tare. Dar când Îl menționăm din perspectiva senzațiilor conștiinței noastre sau a facultăților noastre interioare, sau în ceea ce privește relația noastră lăuntrică pe care o avem cu El, Îl menționăm în tăcere, în taina inimilor noastre.
Atunci când, în interior, ne chemăm pentru a da socoteală de vorbele pe care le spunem și de faptele pe care le facem și de relația lăuntrică pe care o avem cu El, fie că este vorba în recitările și cererile noastre individuale din intimitatea caselor noastre sau în lăcașurile de închinare, încercăm să rămânem devotați orizontului inimii și altor simțuri și facultăți lăuntrice. Dar mai ales în timpul Hajj-ului și al Rugăciunilor comune din zilele de vineri și din zilele de sărbătoare religioasă, când ar trebui să preamărim simbolurile publice sau semnele islamului, Îl menționăm cu voce tare, entuziastă. Încercăm să dăm glas unor adevăruri cu privire la El, în numele nostru și încercăm ca ele să fie auzite de către ființele conștiente care călătoresc între cer și pământ. Fără a ne încurca în oglinzile Lui, pătrundem prin atmosfera multiplicității în tărâmuri imateriale și demonstrăm că întotdeauna ne întoarcem către unitate și că o căutăm. Acest mod de a-L menționa înseamnă atât respectarea regulilor care trebuie respectate la începutul și sfârșitul călătoriei către El, cât și folosirea experiențelor noastre lăuntrice, îmbinate cu senzațiile noastre externe.
Pentru a oferi mai multe explicații legate de acest subiect, totul primește o natură și o formă imaterială — folosesc cuvintele „natură” și „formă” pentru că, în această lume materială, ne lipsesc cuvintele exacte pentru a exprima adevărurile care aparțin dimensiunii imateriale a existenței, în special cele referitoare la Ființa Divină — de vreme ce există doar în Cunoașterea Divină. Destinul Divin desemnează aceste forme, care sunt dependente de Cele mai Sfinte Efuziuni, prin Efuziuni Sfinte, iar Puterea Divină le îmbracă în existență externă sau trupuri. Adică, conform îndemnurilor Cunoașterii atotcuprinzătoare, toate lucrurile și ființele primesc o identitate anume și devin o oglindă specifică. Putem explica problema folosindu-ne de o simplă comparație: fiecare lucru sau ființă, în existența sa inițială în Cunoașterea Divină, este ca esența sau spiritul literelor care formează cuvinte și propoziții. La fel cum indică anumite sensuri atunci când formează cuvinte, tot așa lucrurile sau ființele primesc diferite identități și forme. Siluetele lor de pe tăblițele imateriale ale Lumii Reprezentărilor sau Formelor „Ideale” pot fi asemănate cu versetele Coranului, în timp ce formele lor fizice, specifice fiecăruia, sunt asemenea capitolelor din Coran.
În ceea ce privește aspectul lăuntric, totul transcende orizontul percepției celor mai mulți dintre noi; este transparent și înfățișează unitatea. Cauzalitatea are și ea rolul ei în venirea la existența externă, care arată multiplicitate. La fel cum capitolele de Coran sunt compuse din versete, iar versetele sunt formate din cuvinte și cuvintele din litere, iar literele și puncte și linii - întreaga existență, însuflețită sau neînsuflețită, constituie propozițiile, paragrafele, broșurile și cărțile pe care Voința și Puterea Divină le creează din tăblițe „ideale” după veșnicul plan al Destinului. Tăblițele „ideale” sunt formate din cuvinte non-fizice, compuse la rândul lor din literele care există în Cunoașterea Divină. Cei care se disting prin cunoașterea lui Dumnezeu și percep această realitate observă întotdeauna unitatea dincolo de multiplicitate și Unitatea lui Dumnezeu manifestată de întreaga existență dincolo de manifestările Unicității Sale sau a Singularității Absolute, prezentate de fiecare entitate existențială. Ei experimentează profund manifestările uimitoare ale Maiestății Divine, prin observatorul Harului Său. Toate tipurile sau actele de închinare, mai ales Rugăciunea, sunt foarte importante, pentru că ele stabilesc responsabilitățile pe care le au cei răsplătiți cu capacitatea de a experimenta asemenea manifestări și îi atenționează cu privire la îndeplinire lor cu atenție.
Cei care nu pot privi existența și toate dimensiunile ei prin prisma Unicității Divine și luminați de Harul Divine, au fost prinși în vălurile cauzalității și tânjesc după lumină, în ciuda nenumăratelor surse de lumină. Așa cum aceia care nu pot trece dincolo de vocile și melodiile în timp ce recită Coranul, își pierd viața, pălăvrăgind despre logică și filosofie sub pretextul interpretării, tot așa, cei care nu pot citi corect cartea universului și sunt încurcați în mijloace și cauze vizibile, nu au reușit niciodată să pătrundă în nivelurile sale concentrice de sens; ei nu au parte de lumina strălucitoare a Revelației Divine și sunt târâți încoace și încolo de valurile necruțătoare ale multiplicității, fără a ajunge vreodată la țărmul unității.
***
Motivul pentru care profetul Adam, pacea fie asupra lui, a fost răsplătit cu poziția de locțiitor, a fost înțelegerea pe care a avut-o despre Numele Divine și faptul că a fost capabil să „citească” lucrurile care erau rezultatele manifestărilor acelor Nume. El s-a îndreptat către Cel Preasfânt Care este denumit de aceste Nume și a înțeles adevărata natură și realitate a tuturor lucrurilor. El a „citit” numele care i-au fost transmise, împreună cu lucrurile și ființele pe care le denumesc și a înțeles aceste lucruri și ființe, cu caracteristicile specifice fiecăruia. Astfel, observând realitatea unității, reflectată asupra tuturor – asupra fiecărui membru sau parte a multiplicității – a evitat turbulența multiplicității și a înaintat către Ființa Divină, în lumina și sub îndrumarea Comorii Ascunse din inima lui. Cu alte cuvinte, el a citit corect tainele Divinității cu privire la poruncile lui Dumnezeu de a crea și de a deține controlul absolut asupra lucrurile și evenimentelor și, conștient de faptul că lucrurile au stabilit realități sau esențe reale, a declarat efectele Cunoașterii și Existenței Divine. Văzând capacitatea sa, îngerii, care sunt ființe superbe ale tărâmurilor spirituale, nu s-au putut abține să nu declare către Dumnezeu Cel Atotputernic: „Mărire Ţie! Nu avem ştire decât de ceea ce Tu ne‑ai învăţat, căci Tu eşti Atoateştiutor [şi] Înţelept” (2:32). Această declarație însemna că Dumnezeu ar putea avea slujitori mai nobili și virtuoși decât slujitorii Săi nobili și virtuoși – îngerii – subliniind astfel caracterul de locțiitor al omenirii.
Deși, datorită rațiunii, poate părea că există frânturi de unitate în multiplicitate, așa cum avem frânturi din Cel Ascuns în aspectele exterioare ale existenței, de fapt, nu toți au capacitatea de a o percepe și de a o experimenta la adevărata sa profunzime sau realitate. Profetul Adam, primul om de pe pământ, a trăit în lumea multiplicității. Având în vedere că el putea înțelege multiplicitatea, a fost și primul îndrumător care a chemat oamenii la punctul cel mai înalt al percepției unității. Fără a fi orbit de amploarea, variația și amestecul de multiplicitate, el a văzut întotdeauna manifestările frumuseții și harului Unicității Divine în mijlocul manifestărilor Unității Sale. Observând manifestările concentrate ale anumitor Nume Divine specifice, asupra fiecărei entități, pe care le numim manifestările Unicității Divine sau Singularității Absolute, el a înțeles favorurile speciale pe care Dumnezeu i le-a oferit lui, ca reprezentant al omenirii, și deschizându-și inima către Cel Prea Sfânt, a citit cu ochii inimii și în lumina ce vine de le El, pecetea unității pusă asupra tuturor. El a înțeles pe deplin că totul I se datorează Lui, a observat că totul era pe deplin stăpânit și dirijat de Puterea Divină și a proclamat cu o convingere profundă că El nu are nici partener, nici ajutor în Divinitatea și Domnia Sa. El s-a folosit corespunzător de întreaga capacitate și i-a întrecut pe îngeri, deschizând calea pentru cei talentați care vor să dobândească aceleași lucruri.
Această cale este deschisă tuturor, care, cu sinceritate, doresc și se hotărăsc să urmeze calea unității. Sufletele profunde, care întotdeauna închid și deschid ochii în gândire reflexivă, ale căror inimi bat continuu de compasiune și care fac din slăbiciunea și neputința lor înnăscută o dinamică pentru a ajunge la Puterea Lui și din sărăcia și lipsa lor un mijloc de a ajunge la Bogăția Lui nemărginită, pot observa unitatea în multiplicitate și Unitatea lui Dumnezeu în oglinzile multiplicității; Îi simt existența datorită razelor de lumină, pe care Existența Lui le manifestă pe fiecare chip; sunt răcoriți de adierile manifestărilor Harului Său chiar şi în faţa manifestărilor copleșitoare ale Maiestății Sale; și se bucură de plăcerea de a fi în compania lui, dincolo de toate conceptele de modalitate.
Din când în când s-a observat faptul că cei care au ajuns în acest punct nu au fost capabili să se ferească de confuzie sau nu au reușit să își aleagă cuvintele potrivite pentru a-și exprima stările; sau, fiind copleșiți de manifestările „Chipului” Său, au rostit vorbe care ar putea fi interpretate ca Întrupare sau Unire. Dar acest lucru s-a întâmplat doar ocazional, iar despre cei care călătoresc în lumina Profetului, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, nu s-a spus că au rostit astfel de lucruri și de fapt, nici nu se va spune.
Acesta este popasul, în care este percepută o lumină completă sau în care, în inimile călătorilor pe drumul către Adevărul Suprem, răsună o voce din manifestările declarației Ființei Necesar Existente: „A cui este împărăţia în Ziua aceasta? A Lui Allah, Cel Unic [şi] Atotputernic!” (40:16). Cu alte cuvinte, în acest popas, se observă că Unitatea Ființei Divine, care se află în esența și la originea întregii existențe, a cuprins complet multiplicitatea, care este accidentală sau întâmplătoare, și a colorat totul cu unitate. Prin urmare, cei pierduți în spiritualitate și care trăiesc în „imersiune” pot fi iertați pentru vorbele în neconcordanță cu crezul islamic. Acest popas este, de asemenea, locul în care inițiații care au atins un anumit punct al apropierii de Ființa Divină, se simt copleșiți de manifestările Numelor Preafrumoase, surprind cu toate facultățile lor, Ființa Preasfântă, Care este denumită de aceste Nume, și simt manifestările Atributelor Sale cu inimile lor, care încep să bată cu contemplarea Celui descris de aceste Atribute. Eroii spiritualității care sunt pătrunși de sentimente și senzații atât de profunde experimentează cu bucurie manifestările Unității, care distrug totul. Așadar, nimeni nu ar trebui să se aștepte ca ei să se comporte ca cei care trăiesc o viață lucidă.
Unii descriu gradul de expansiune al inimii asemenea trupului cuprins de inimă în profunzimea sa, în timp ce alții îl consideră dobândirea de către spiritul uman a puterii sale esențiale care izvorăște din faptul că este o „suflare” Divină. Eroii spiritualității, care au atins acest rang în care au trecut dincolo de limitele existenței lor, nu mai simt diferența dintre pământ și cer sau diferența dintre această lume și lumile de dincolo. Cu inimile și „secretele” lor, ei sunt în lumile de dincolo de ceruri și în același timp se află în această lume, cu trupurile lor - și se află în tărâmurile cele mai înalte cu spiritele lor, în timp ce sunt în acest tărâm cu existența lor fizică.
Întrucât ei trăiesc în permanență la orizontul vieții la nivelul inimii și spiritului, experimentează în mod constant manifestările Unicității Divine — manifestările Harului — în cadrul manifestărilor Unității Divine — manifestările Maiestății. Ei observă fără încetare manifestările Unității, prin simțurile lor lăuntrice și nu mai conștientizează nimic, afară de Acela al Unității și Singularității. Așa cum am menționat și mai sus, atunci când ajung la acest orizont, copleșiți de Maiestatea și Măreția Celui Atotcuprinzător, și observând dispariția completă a tărâmurilor cuprinse sub manifestările devastatoare ale Maiestății și Măreției, ei pot fi supuși unor confuzii, care pot fi iertate, și pot rosti: „Nu văd nimic altceva, afară de El” sau „Ceea ce vezi nu este decât o iluzie”.
A crede că ceva există sau nu există depinde parțial de percepția lucrurilor, cu ajutorul simțurilor interioare. Mai ales când lucrurile și evenimentele sunt privite prin ferestrele acelor simțuri care au atins desăvârșirea absolută, sfera existenței exterioare se îngustează. Poate chiar să dispară complet în ochii călătorilor care se află pe drumul spre Adevărul Suprem și care pot vedea totul, prin intermediul celor mai interioare simțuri. Chiar dacă unele imagini ale multiplicității atrag uneori atenția unor astfel de oameni, nu au niciun efect asupra sentimentului de Unitate care a apărut în sânul cunoașterii lui Dumnezeu și a devenit o dimensiune a experiențelor inimii. De aceea, eroii spiritualității, care observă existența din acest orizont, uneori pot rosti: „Eu sunt Adevărul Suprem”, sub influența covârșitoare a senzațiilor lor interioare, însă, de fapt, ar trebui să spună: „Sunt un slujitor, iar Tu ești Adevărul Suprem”. Sau ar putea spune: „Slavă mie! Ce măreț sunt în privința calităților mele esențiale!” în loc să spună: „Toată slava este a lui Dumnezeu, Cel Suprem!”
Asemenea afirmații și considerații nu doar că nu sunt pe aceeași lungime de undă cu modestia și smerenia, care reprezintă esența și cerințele slujirii și vieții religioase, ci sunt și contrare doctrinei Unității Divine, transmisă de Profeți. Dacă ele sunt rostite de cei care nu trăiesc cufundați în manifestările copleșitoare ale Unității Divine și îmbătați de iubirea Lui, atunci sunt de-a dreptul contrare principiilor de bază ale credinței islamice și reprezintă o abatere de la Calea cea Dreaptă. În mod asemănător, afirmațiile care indică Întruparea și Unirea sunt, de asemenea, incompatibile cu spiritul islamului.
Cei care urmează cu strictețe calea Profetului observă neîncetat unitatea în mijlocul multiplicității și privesc Ființa Divină din perspectiva Atributelor și Numelor Sale Preafrumoase, apropiindu-se de întreaga creație în limitele caracteristicilor proprii acesteia. Ei recunoscut întotdeauna că Adevărul Suprem este o Ființă atot-transcendentală, iar existența tuturor celorlalte ființe, ale căror realități izvorăsc din faptul că El este Adevărul Suprem, Absolut sau Realitatea Supremă, Absolută, se datorează Creației Sale și Subzistenței și Întreținerii prin El Însuși. În plus, ei nu au rostit niciodată vorbe care nu sunt în concordanță cu adevărul Divinității, pentru a evita confuzia în concepte, gândire, raționament și credință. Ei consideră că toate adevărurile relative izvorăsc și depind de un adevăr esențial și absolut și au subliniat că lucrurile au stabilit realități sau esențe reale, chiar dacă sunt umbre ale umbrei luminii Existenței Adevărului Suprem.
În concluzie, toate lucrurile pe care le vedem cu ochii și le experimentăm cu inimile noastre sunt o expoziție adusă în existență de Voia și Puterea lui Dumnezeu; Pământul, cu tot ce se află pe el, este un palat mare și magnific, modelat de Cunoașterea, Voința și Puterea Lui și prezentat observatorilor; iar omenirea este un oficial însărcinat cu observarea tuturor lucrurilor pentru a le cunoaște semnificațiile și scopul fundamental al existenței. Vedem unduirea multiplicității în întregul univers și simțim și experimentăm spiritul unității în esența fiecărui lucru și eveniment. Sufletele treze au avut întotdeauna această convingere și au urmat calea care duce la Adevărul Suprem, în timp ce cele care au căzut în extreme, au picat la jumătatea drumului.
O, Doamne! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și ajută-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Și revarsă binecuvântări asupra Profetului nostru Mahomed, și asupra Familie și Companionilor săi curați!
[1] Pentru aceste concepte, vezi M. Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, vol. 2
Comments