Ultimii ani de predicare - dialog cu Profetul
Când Gülen a revenit la predicarea publică - pentru ultima oară - a avut un program care, în final, a avut un efect negativ asupra bărbatului de cincizeci și unu de ani. Timp de peste doi ani, din 13 ianuarie 1989 până la 16 iunie 1991, a predicat cel puțin o dată pe săptămână, dar de multe ori de două ori pe săptămână, în moscheile din trei mari orașe ale Turciei. Cel mai frecvent, amvonul său a fost Moscheea Valide Sultan din Üsküdar, în partea asiatică a Istanbulului - nu departe de Etajul 5. Dar în următoarele luni, avea să predice și la capodopera arhitectului Sinan din secolul al XVI-lea, Süleymaniye, la Moscheea Fatih și la superba moschee din secolul al XVII- lea din inima orașului, Sultanahmet (Moscheea Albastră). Predicile sale în ultimele locuri au devenit din ce în ce mai frecvente la începutul anilor ’90, așa cum făcuse și un obicei să predice vinerea în Istanbul și duminica în Izmir. În Izmir, el predica de obicei în două moschei celebre - Hisar și Șadırvanaltı. Printre celelalte locuri pe care le-a vizitat Gülen pentru a vorbi s-au numărat Fatih din Istanbul (de mai multe ori), Kocatepe din Ankara, în martie 1990, și Moscheea Ulu din Erzurum, în iunie 1990. Acesta din urmă a fost cu siguranță o plăcută revenire acasă - acum ca musafir și invitat de onoare, nu ca fugar.71
Acestea erau cele mai faimoase moschei din Turcia. Kocatepe putea sigur să găzduiască 24.000 de oameni. În fiecare loc, de fiecare dată când predica Gülen, mulțimile umpleau moscheile. Oamenii se revărsau până pe străzile din jurul acelor locuri; la Moscheea Hisar din Izmir și, probabil, în alte locuri, au fost amenajate ecrane și difuzoare pentru ca oamenii să vadă și să audă predicarea lui Gülen. În ciuda acestui entuziasm și, în parte, din cauza lui, situațiile deveneau nesigure. Amenințările cu bombă nu erau ieșite din comun. Gülen fusese vizat în mod repetat de amenințări cu moartea. Potrivit sociologului Muhammed Çetin, „la începutul anilor ’90, politica a descoperit o serie de conspirații ale militanților islamiști marginali și ale altor mici grupuri ideologice de a-l asasina pe Gülen”, iar aceste grupuri au plasat și „agenți provocatori” pentru a „tulbura” mulțimile enorme adunate să-l audă.72
Această dinamică a grăbit retragerea permanentă a lui Gülen de la predicarea publică în 1991. Dar într-o perioadă intensă de optsprezece luni de predicare și activitate de predare, Gülen a atras atenția multora care l-au urmat pe Profetul Muhammad (pacea fie asupra sa). Timp de șase săptămâni, între 13 ianuarie 1989 și 16 martie 1990, Gülen a predicat pe teme legate de Profetul Muhammad și Companionii săi (Sahaba). Apoi, în iunie 1991, Gülen a susținut discursul de deschidere a unui simpozion din Istanbul despre Profet (Ebedi Risalet Sempozyumu). Tema centrală a discursului era imposibil de ratat pentru cineva care era atent. Gülen s-a concentrat pe anumite teme în predicările sale anterioare. Dar acest discurs a fost fără precedent. Fethullah Gülen era de părere că musulmanii din anii ’80 -’90 ar avea de câștigat de pe urma unui studiu atent asupra vieții Profetului. Profetul Muhammad nu era deloc o alegere controversată pentru o serie de predici sau pentru un simpozion. Dar revoluția iraniană din 1979 arătase unul dintre modurile prin care islamul și moștenirea Profetului puteau fi aplicate în viața publică - prin restrângerea alegerilor oamenilor și prin impunerea teocrației (sau mullah-ocrației). După cum a interpretat Gülen, însă, urmarea Profetului Muhammad nu avea ca scop principal desfătarea în zilele de glorie ale islamului; însemna de fapt că musulmanii ar trebui să fie lideri în obiceiurile hoșgörü. Asta însemna, din nou, să-i vedem pe toți ceilalți așa cum îi vede Dumnezeu, cu milă și compasiune. Și asta a însemnat deschiderea opțiunilor pentru oameni, nu reducerea lor. Și asta a însemnat avansarea democrației. Profetul i-a convins pe companionii săi să i se alăture în acțiuni pozitive în primii ani ai umma sau ai comunității musulmane. Gülen a predicat prin hoșgörü că islamul a crescut la fel de rapid ca în primii ani de glorie ai tradiției. Și prin hoșgörü, Gülen i-a ajutat pe alți musulmani să vadă că hizmet-ul ar putea fi practicat în lumea modernă în numele unei planete mai drepte și mai pașnice. Ceea ce a urmat din această serie de predici a fost o serie amețitoare de noi parte- neriate în deceniul anilor ’90 în Turcia și (din ce în ce mai mult) în întreaga lume: zeci de proiecte și instituții educaționale noi, câteva mii de noi înființări ale unor afaceri sociale și (în special) mari evenimente publice de dialog interreligios. Atenția lui Gülen asupra Profetului a produs o revărsare de energie care a făcut să pară ca întreg Orașul l-a acceptat. Adevărul, desigur, a fost mai complex, așa cum a sugerat autoexilul lui Gülen în Statele Unite care s-a petrecut până să se încheie deceniul. Dar până atunci, atât cărturarii, cât și diplomații din întreaga lume au luat act de energia colectivă care a început să fie numită, în primul rând în Occident, „Mișcarea Gülen”.
A fost un nume pe care omul însuși l-a respins. Pentru Gülen, hoșgörü nu era deloc ideea lui. În schimb, hoșgörü însemna să trăiești ceea ce făcuse Profetul Muhammad. Hoșgörü se afla în centrul dezvoltării păcii care se afla în centrul islamului. Deși accentul pe care Gülen l-a pus pe viața și exemplul Profetului Muhammad în anii ’90 a fost un nou accent în predicarea sa, devotamentul față de Profet și Companionii săi nu a fost nou în viața sa. Unul dintre cei mai vechi asociați ai săi, Hatem Bilgili, a povestit că, pe când era un tânăr care locuia în Erzurum, Gülen vizita noaptea mormintele cărturarilor decedați și ale sfinților care se identificau cu Profetul și însoțitorii săi. „Cu un an înainte de a pleca din Erzurum [1958], a povestit Bilgili, „am văzut că [Hogeaefendi] începuse să viziteze cimitirele din jur. El va merge la cei cunoscuți și necunoscuți [cărturari și sfinți] care fuseseră înmormântați acolo. El se ruga pentru ei. Acest lucru se întâmpla noaptea. Purta haine subțiri - era foarte frig. Îmi era teamă pentru el. Erau lupi în zonă. Într-o zi l-am văzut punându-și capul pe o piatră la un mausoleu... Parcă ar fi spus «scoală-te!» Părea să creeze o legătură... Mergea peste tot în Erzurum pentru a vizita cărturarii îngropați”.73
Unul dintre acești oameni sfinți a fost Gazi Abdurrahman. Povestea spune că Gazi Abdurrahman ibn Abu Bakr, fiul prietenului Profetului Muhammad, a trăit în timpul domniei lui Yazid (d. 683), care a fost cel de-al doilea calif al dinastiei Umayyad (cu centrul în Siria). Deși era musulman, Yazid este amintit în crima brutală a nepotului Profetului, Husayn și a familiei sale de la Kerbela. Mulți dintre membrii familiei extin- se a Profetului și familiile Companionilor săi au fugit astfel din Peninsula Arabică către locuri îndepărtate, inclusiv Anatolia. Gazi se număra printre ei. Mormântul său, ridicat în vârful unui munte de la marginea Erzurumului, rămâne un loc important, vizitat de oameni devotați chiar și în zilele noastre. A fost unul dintre locurile pe care Gülen le-a vizitat în excursiile sale de noapte de pe vremea când era tânăr. De asemenea, merită subliniat faptul că locația li s-ar fi părut, fără îndoială, prietenoasă lupilor.
Aceste detalii despre devotamentul lui Gülen față de Profet și de Companionii acestuia nu sunt doar anecdote amuzante; ele sugerează câteva aspecte importante ale modului în care înțelege Gülen rolul Profe- tului în islam, care merită subliniate. Unul este că, deși Profetul Muhammad a trebuit să se implice în luptă și, prin urmare, a fost lider militar, ale cărui expediții Gülen le-a povestit cu detalii vii și dramatice în slujbele sale, acele predici au subliniat, de asemenea, mult mai frecvent practici nonviolente și de consolidare a păcii ale lui și ale Companionilor săi. Astfel, „Mesagerul lui Dumnezeu nu a căutat niciodată o împărăție lumească”, a sugerat Gülen, „pentru că a fost trimis să îndrume omenirea spre mântuire în ambele lumi. Scopul său a fost să reînsuflețească oamenii, nu să-i ucidă”.74 Acest principiu de bun-simț - „reînsuflețește oameni, nu-i omorî”- a fost prezent alături de un alt aspect al devotamentului lui Gülen față de Profet și de Companioni, care a fost (și este) oarecum controversat pentru unii literaliști.
De fapt, chestiunea este că acești literaliști acorda atenție Compa- nionilor și sfinților din islam care poate crește pericolul de a asocia (cuvântul arabesc este shirk) o anumită entitate materială sau individ cu Dumnezeu. Așa cum a remarcat în urmă cu zeci de ani cercetătoarea islamică Annemarie Schimmel, venerarea sfinților era privită cu suspiciune de către unii musulmani, deși, desigur, lumea musulmană îl privește pe Profetul Muhammad cu mare respect.75 Vizitele nocturne la mormintele sfinților și sprijinirea capului pe pietrele lor de mormânt nu entuziasma în mod normal, doar ofensa, unii învățați musulmani ortodocși, pentru care un astfel de devotament ar fi periculos și aproape de idolatrie. Aceste voci critice la adresa venerării sfinților sunt minoritare. Ele sunt asociate mai ales cu mentalitățile puternic wahhabi și salafi. Dar aceste voci sunt puternice și (uneori) violente și ar putea (și au) să amenințe siguranța lui Gülen și siguranța oamenilor de lângă el. Amenințările cu moartea nu erau nimic nou pentru Gülen. Dar la fel cum americanii și europenii au început să descopere că există musulmani dispuși să ucidă „necredincioșii” în anii 1980 și 1990, la fel a descoperit și Gülen și restul Turciei.76
Un alt risc pe care Gülen l-a luat în momentul în care a îndreptat atenția spre Profetul Muhammad a fost relația opusă dintre nostalgie și progres. Pentru un cititor occidental critic, unele dintre cuvintele lui Gülen despre Profet și Companionii săi pot suna ca o exagerare nostalgică. El a spus, de exemplu, că „perioada în care au trăit companionii și cele două generații care au urmat au fost ale adevărului. Oameni cu mari virtuți... au apărut în aceste prime trei generații”.77 Acum, acest lucru poate fi adevărat, dar cu voința lui Dumnezeu, secolul al VII-lea e.n. nu a fost singurul moment în care au trăit oameni cu mari virtuți. În aceeași ordine de idei, Gülen a citat și un hadith foarte cunoscut scrie: „Cel mai bune cuvinte sunt în Cartea lui Dumnezeu; cea mai bună cale de urmat este cea a lui Muhammad. Cea mai grea aventură sunt inovațiile (împotriva sunnei mele). Fiecare inovație este o abatere”.78 Cuvântul arab folosit aici pentru „inovație” este bid’ah și implică asocieri eronate, istorice sau false, nu idei noi. Dar atunci când acest punct teologic este ratat și astfel de pasaje sunt interpretate în mod îngust, acestea ar putea împiedica progresul în hoșgörü.
Un risc final inerent al concentrării intense a lui Gülen asupra Profetului a reflectat, de asemenea, o tendință pe care nu a intenționat-o, dar care a fost răspândită în islamul modern și în Republica laică, aceea de respectare a autorității divizate. A existat o ispită autoritară. Astfel, într-una dintre predicile sale, Gülen a spus: „Mesagerul a ordonat Companionilor săi să se supună complet sunnei sale”. Și mai dramatic, a continuat: „Calea Profetului este calea lui Dumnezeu. Întrucât sunna este calea Profetului, cei care o resping, îl resping (și îl desconsideră), în esență, pe Dumnezeu. După cum spunea Profetul: «Oricine mă ascultă, îl ascultă de Dumnezeu; oricine mă desconsideră, îl desconsideră pe Dumnezeu»”.79 Până în 1990, influența lui Gülen în Turcia a atins niveluri fără precedent. Nu a cerut el însuși ascultare de la elevii săi sau de la cei inspirați de el: ei au fost întotdeauna liberi să nu fie de acord cu el și au fost întotdeauna liberi să meargă pe propriile căi. Mulți au făcut-o. Dar, într-o altă ordine de idei, adulația îndreptată în direcția conducerii și accentul pus pe ascultare ar putea fi cooptat și înfrânt de către lideri politici lipsiți de scrupule, pentru a-și asigura devotamentul față de propriile lor pretenții de ascultare absolută. Un viitor prim-ministru și președinte al Republicii Turce ar urma, în a doua decadă a secolului XXI, să cedeze acestei tentații autoritare, cu rezultate tragice.
Comments