M. Fethullah Gulen
Tawba (Căința), Inaba (Penitența Sinceră) și Awba (Întoarcerea spre Dumnezeu cu Pocăință)
Tawba (Căința) înseamnă că o persoană simte regret, și că, plină de remușcări față de păcatele sale, se îndreaptă către Dumnezeu cu intenția de a-L asculta. Potrivit învățaților întru căutarea adevărului, căința înseamnă efortul sincer de a nu te mai opune Ființei Divine în sentimente, gânduri, intenții și acțiuni, și de a respecta cu sinceritate poruncile și interdicțiile Sale. Căința nu înseamnă doar să fii dezgustat de ceea ce este rău sau interzis și să nu mai faci acel lucru; mai degrabă, înseamnă să rămâi departe de ce urăște și interzice Dumnezeu, chiar dacă acele lucruri par agreabile pentru accepțiune și rațiune.
Căința este de obicei modificată de adjectivul nasuh (vezi Coranul, 66:8), ce înseamnă literalmente pur, sincer, reformator, care îmbunătățește și repară. Tawba nasuh – căință sinceră, reformatoare și care îmbunătățește – înseamnă o căință pură, sinceră, care reformează în mod perfect și îl face pe cel ce o simte mai bun. Cel care simte o astfel de remușcare sinceră, din toată inima, adevărată, pentru păcatele comise, caută să o abandoneze, astfel creând un bun exemplu pentru ceilalți. Coranul ne arată acest lucru când menționează căința adevărată: O, voi cei care credeți! Întoarceți-vă la Allah întru căință curată! (66:8)
Există trei categorii de căință:
Căința celor care nu pot discerne adevărurile Divine. Acești oameni sunt agitați de neascultarea lor față de Dumnezeu și, conștienți de păcatele care le întunecă inimile, se întorc la Dumnezeu în căutare de căință spunând, de exemplu: Am cedat sau am păcătuit. Iartă-mă, sau Cer milostenia lui Dumnezeu.
Cei ce conștientizează pe jumătate Adevărurile Divine dincolo de vălurile existenței materiale, care simt un junghi interior de păcate și remușcări, imediat după ce fac sau gândesc ceva incompatibil cu conștientizarea faptului că sunt mereu în prezența lui Dumnezeu, sau după fiecare instanță de nejudecată care le înconjoară inimile, și care se refugiază imediat în Mila și Favoarea lui Dumnezeu. Acești oameni sunt descriși conform următoarei Tradiții:
Mesagerul lui Dumnezeu, asupra sa fie pace și binecuvântări, a spus: Cel ce se căiește cu sinceritate de păcatul lui e ca și cum nu l-ar fi comis niciodată. Când Dumnezeu îl iubește pe unul din robii Săi, păcatele sale nu îi fac rău. Apoi a recitat versul: Cu siguranță, Dumnezeu îi iubește pe cei care se întorc la El cu pocăință sinceră și îi iubește pe cei care caută mereu să se curețe. Întrebat despre semnul căinței, el a declarat: O remușcare ce vine din inimă.[1]
Pentru cei care trăiesc o viață atât de atentă încât, așa cum a fost declarat într-o Tradiție: Ochii mei dorm, dar inima nu[2], inimile lor sunt treze. Acești oameni elimină imediat orice intervine între Dumnezeu și inimile lor și cele mai interioare facultăți, recăpătând conștiința relației lor cu Lumina Luminilor. Aceștia manifestă mereu însemnătatea a: care a fost un rob prea bun şi care a fost cu căinţă! (38:30,44)
Căința înseamnă recâștigarea purității esențiale după fiecare pângărire spirituală, și angajarea în reînnoire a sinelui frecventă. Stadiile căinței sunt:
· Sentimentul de remușcare și regret sincer,
· Teama ori de câte ori cineva amintește de păcatele trecute,
· Încercarea de a eradica nedreptatea și de a susține dreptatea și ce e corect,
· Revizuirea responsabilităților și îndeplinirea obligațiilor anterior neglijate,
· Reformarea sinelui prin eliminarea defectelor spirituale cauzate de abateri și erori,
· Regretarea și lamentarea momentelor în care cineva nu l-a menționat sau amintit pe Dumnezeu, sau mulțumirea în fața Lui și reflectarea la faptele Sale. Acești oameni sunt mereu receptivi și alerți pentru ca gândurile și emoțiile lor să nu fie pătate de lucruri care să intervină între ei și Dumnezeu. (Această ultimă calitate este particulară celor care se disting prin apropierea de Dumnezeu).
Dacă o persoană nu simte remușcări, regret sau dezgust față de erorile comise, indiferent dacă au fost mari sau mici; dacă unei persoane nu îi este teamă sau nu este receptivă și poate cădea în păcat oricând; și dacă o persoană nu sălășluiește întru slujirea sinceră a lui Dumnezeu, pentru a fi eliberată de abaterile și erorile în care a căzut prin îndepărtarea de Dumnezeu, orice căință care ar reieși va fi doar o minciună.
Despre căința sinceră ne spune faimosul maestru Sufi Mawlana Jalalu’d-Din Rumi[3]:
M-am căit și m-am întors la Dumnezeu atât de sincer încât nu voi distruge asta până când sufletul meu nu-mi părăsește trupul.
De fapt, cine altul decât un măgar pășește spre pierzanie după ce a suferit atâtea necazuri (din cauza păcatelor sale)?
Căința este un jurământ al virtuții, și păstrarea fermă a acestui jurământ necesită hotărâre puternică. Domnul penitenților, asupra lui fie pacea și binecuvântările spune că cel care se căiește sincer și rămâne ferm în această privință a atins rangul de martir[4], pe când căința celor care nu se pot elibera de păcate și abateri, deși se căiesc în mod repetat, ia în derâdere „ușa” către care se îndreaptă cel ce se căiește sincer cu cea mai mare sinceritate și tărie.[5]
Cel care continuă să păcătuiască după ce își proclamă teama de Iad, care nu se angajează în fapte cinstite, în ciuda dorințelor autoproclamate pentru Paradis, și care este indiferent față de calea și practicile Profetului în ciuda afirmării dragostei față de Profet nu poate fi luat în serios. Tot astfel este și cazul celui care pretinde să fie sincer și cu inima pură, dar își petrece viața oscilând între păcat și căință.
Prima stație a celui la început de drum este căința, iar a doua este inaba (penitența sinceră). În mod obișnuit, inaba se referă și la ceremonia organizată când o persoană urmează un ghid spiritual (murshid). Pe de-o parte, căința necesită antrenamentul emoțiilor, gândurilor și acțiunilor pentru a trece de la opoziție la acceptare și obediență, pe de altă parte, penitența sinceră presupune critica autenticității, sincerității și suficienței a acelei acceptări și obediențe. Căința este o progresie, o călătorie către Dumnezeu – adică încercarea de a face ceea ce este plăcut de Dumnezeu și abținerea de la ce este interzis de El. Penitența sinceră este o ascensiune prin stațiile călătoriei către Dumnezeu – cu alte cuvinte, încercarea de a trăi o viață demnă în autoanihilare și absorbire întru Dumnezeu, astfel încât acea persoană poate căuta aprobarea Lui în toate acțiunile și gândurile sale.
Awba (întoarcerea spre Dumnezeu cu pocăință) este o ascensiune prin stațiile călătoriei de la Dumnezeu – înseamnă a fi responsabil pentru ghidarea celorlalți după ce ai întruchipat calea Islamică a credinței, gândului și comportamentului. Cu alte cuvinte, găsirea refugiului în Dumnezeu, cu teama de a muri și a nu fi musulman, și meritarea pedepsei eterne este căință; anihilarea unei persoane întru Dumnezeu cu speranța păstrării rangului spiritual este penitența sinceră; și înfrânarea sinelui de orice dorințe, ambiții sau obiective, altele decât cele ce îl mulțumesc pe Dumnezeu înseamnă întoarcerea la El cu cea mai mare pocăință.
Prima este starea tuturor credincioșilor, exprimată prin: Şi căiţi‑vă cu toţii, o, voi dreptcredincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi! (24:31). A doua este atributul sfinților și celor dintâi în credință și caracter moral care au fost aduși aproape de Dumnezeu. Începutul se vede în:Întoarceţi‑vă cu căinţă spre Domnul vostru (39:54) și finalul este în: (El) cu inima plină de căinţă (50:33). A treia este pentru Profeți și Mesageri, toți apreciați și lăudați de Dumnezeu prin cuvintele: Şi Noi l‑am aflat statornic pe el! Un rob prea bun care se căieşte! (38:30,44).
Cuvintele de căință rostite de cei care sunt mereu conștienți că sunt în prezența lui Dumnezeu exprimă căința sinceră a persoanei, sau întoarcerea lor spre Dumnezeu cu pocăință. Astfel ar trebui înțelese cuvintele celei mai bune creații, pacea și binecuvântările să se pogoare asupra sa, când a spus: Îi cer iertare lui Dumnezeu de șaptezeci (sau de o sută, potrivit unei alte narațiuni sau versiuni) de ori pe zi. [6]
Căința este fapta sau maniera celor ce încearcă să trăiască o viață smerită, rămânând neconștienți de supravegherea constantă a lui Dumnezeu față de slujitorii săi și ce înseamnă cu adevărat apropierea de El. Celor care trăiesc conștienți de apropierea lui Dumnezeu li se pare a fi neglijență să te întorci la Dumnezeu cum o fac oamenii de rând, pentru că El îi direcționează după cum El voiește, îi supraveghează constant și este mai aproape de ei decât orice altceva. Stația lor nu este cea a oamenilor din Unitatea Existenței – sfinții extaziați care văd creația dintr-o stare complet anihilată întru Dumnezeu și prin urmare îl acceptă pe Dumnezeu ca pe singura făptură existentă cu adevărat. Mai degrabă, este stația oamenilor din Unitatea Mărturiilor – sfinții înțelepți care acceptă ca adevărat existent pe Cel Care este văzut sau discernut dincolo de creație. Mai mult decât atât, este stația celor care progresează în lumina practicilor Profetului Mohamed, pacea și binecuvântările fie cu el, în acord strict cu Sunna sa.
Este cu greu o aserțiune și o creanță neîntemeiată când cei care nu au ajuns la această stație, și astfel trăiesc (de-abia) la suprafața exterioară a existenței lor, să vorbească de awba și inaba, și în special despre punctele finale ale acestor două stații.
O, Doamne! Include-ne printre cei ce cred și căiesc și așază lucrurile drept! Cu siguranță Tu ești Atotmilostiv, Atotiubitor. Și pogoară binecuvântări și pace asupra lui Mohamed, Profetul Mesagerilor.
[1] Abu al-Qasim ‘Abdu’l-Karim al-Qushayri, ar-Risalatu’l Qushayriya fi ‘Ulumi’t-Tasawwuf (Cairo, 1972), 91. [2] Muhammad ibn Isma‘il al-Bukhari, al-Jami‘us-Sahih, 4 vols. (Beirut, undated), “Tahajjud,” 16; Abu’l-Husayn Muslim ibn Hajjaj al-Qushayri, al-Jami‘us-Sahih, 5 vols. (Beirut, 1956),“Musafirin,” 125. [3] Jalalu’d-Din Rumi, Mawlana (Mevlana) (1207–1273): Una dintre cele mai renumite personalități ale Sufismului Islamic. El a fost fondatorul Ordinuli Mawlawi (Mevlevi) al dervișilor ce se învârt, și a fost cunoscut Mathnawi, o epopee a vieții religioase în șase volume. Pentru cititorii din Occident, Rumi este o voce puternică din râdul poeților Sufiți. (Tr.) [4] Abu Shuja’ Shirawayh ad-Daylami, Musnadu’l-Firdaws, (Beirut), 2:76. [5] al-Bayhaqi, Abu Bakr Ahmad ibn Husayn, Shu’abu’l-Iman, (Beirut), 5:436. [6] al-Bukhari, “Da’awat” 3; Muslim, “Dhikr” 41, 42.
Comments