M. Fethullah Gulen
Tawakkul (Nădejde), Taslim (Predare), Tafwiz (Angajament) și Thiqa (Încredere)
Tawakkul (Nădejde), Taslim (Predare), Tafwiz (Angajament) și Thiqa (Încredere) sunt cei patru pași sau cele patru stații stații ale unei călătorii spirituale care începe cu încrederea în Dumnezeu sau bizuirea pe Dumnezeu, continuând în deplină conștientizare a neputinței și sărăcirii credinciosului în fața lui Dumnezeu și sfârșind prin a-și încredința toate treburile lui Dumnezeu Atotputernic pentru a obține pacea și liniștea absolută a inimii. Nădejdea (tawakkul) înseamnă siguranță totală în Dumnezeu și senzația de tulburare sau neliniște atunci când cuiva îi trece prin minte că ar putea exista și alte surse de putere la care se poate recurge. Fără un asemenea grad de siguranță este greșit să vorbim despre nădejde. Mai mult decât atât, nu poți să ai nădejde atâta timp cât ușile inimii rămân deschise celorlalți.
Nădejdea cere ca o persoană să facă tot ceea ce este necesar pentru a obține un rezultat dorit sau dorit și apoi să rămână în așteptarea ca Cel Veșnic-Puternic să-Și îndeplinească voința Sa. Ulterior, intervine predarea (taslim), pe care mulți prieteni ai lui Dumnezeu au descris-o ca fiind în fața Puterii și Voinței lui Dumnezeu ca un cadavru în mâinile unui gropar. Apoi vine angajamentul (tafwiz), lăsarea sau încredințarea tuturor lucrurilor și treburilor lui Dumnezeu și a aștepta totul de la El.
Nădejdea este începutul unei călătorii, predarea este sfârșitul ei, iar angajamentul este rezultatul său. Prin urmare, angajamentul are un sens mai larg și se referă la cei care aproape au încheiat călătoria, mai degrabă decât la începători. Angajamentul vine după predare, ceea ce necesită convingerea neputinței și sărăciei cuiva în fața Puterii și Bogăției lui Dumnezeu și abilitatea de a simți în inimă sensul: Nu există putere și putere decât la Dumnezeu. De asemenea, necesită dependență maximă și așteptarea ajutorului de la comoara cerească: Nu există putere și tărie decât la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, angajamentul înseamnă când un călător pe calea lui Dumnezeu este avertizat de conștiința sa, cunoscând rostul nădejdii și rostul de a căuta ajutor în inimă și în deplină conștientizare a neputinței și sărăciei, se întoarce la Sursa Unică de Putere și Voință și spune: Ține-mă de mână, ține-mă, căci nu pot să mă descurc fără Tine.[1]
Dacă nădejdea înseamnă că cineva îi încredințează Domnului toate treburile lumești și de pe lumea cealaltă, angajamentul înseamnă că slujitorul este pe deplin conștient că de fapt Dumnezeu este Cel care face totul, Cel care produce fiecare rezultat și Cel care creează toate lucrurile și faptele pe care mulți consideră că le-au făcut singuri. Dintr-o altă perspectivă, nădejdea înseamnă că omul se bazează pe Dumnezeu și închide ușile inimii în fața tuturor lucrurilor și oamenilor, în afară de El. Poate fi privită ca împlinirea exterioară a tuturor îndatoririlor de închinare și atașamentul interior față de Dumnezeu, Domnul Care este singurul Susținător și Administrator a tot ceea ce există. Aceasta este ceea ce Shihab exprimă în următoarele cuplete:
Bazează-te pe Cel Atotmilostiv în toate treburile tale; cel care se bazează pe El nu este niciodată pierdut.
Încrede-te în Dumnezeu și ai răbdare cu tratamentul pe care L-a făcut pentru tine,
pentru că nu poți obține decât ale Lui favoruri, ceea ce aștepți de la El.
Cred că ‘Umar, cel de-al doilea Calif, fie ca Dumnezeu să fie mulțumit de el, a atras atenția asupra aceluiași punct într-o scrisoare pe care i-a scris-o lui Abu Musa al-'Ash'ari: Dacă ești capabil să te supui la orice și oricum decretează Dumnezeu pentru tine [adică prin a nu obiecta la orice ți se întâmplă], acest lucru este în întregime bun. Dacă nu poți să faci asta, atunci îndură cu răbdare.[2]
Dintr-o altă perspectivă, nădejdea înseamnă bizuire și încredere în Dumnezeu. Predarea este starea celor care au fost treziți la viața spirituală. Angajamentul, adică atunci când călătorii nu sunt reținuți din considerente de mijloace și cauze, este o stație specială a celor de înaltă realizare spirituală.
Chiar dacă călătorii care posedă angajament par să acorde o anumită importanță mijloacelor și cauzelor, aceasta se datorează faptului că ei trăiesc în lumea materială, în sfera mijloacelor și cauzelor, în care Dumnezeu a făcut ca orice realizare să depindă de anumite condiții preliminare. Dacă acordă prioritate mijloacelor și cauzelor, ignorând astfel faptul că Dumnezeu dispune de toate așa cum dorește El, atunci ei vor deveni ca niște dăunători care se târăsc pe pământ, în ciuda asemănării lor anterioare cu păsările care zboară în înălțimile cerurilor. În cărțile despre viețile sfinților se relatează că cel care încerca să avanseze către Dumnezeu, dar a fost prins în supraaprecierea mijloacelor și cauzelor, a auzit aceste cuvinte:
Renunță la măsuri de precauție,
căci implicarea în precauții duce la pierire.
Încredințează-ți treburile Nouă,
căci Suntem mai grijulii cu tine decât tu însuți.
Un astfel de angajament este un eroism care poate fi atins doar de cei care perseverează în relațiile lor cu Dumnezeu în timp ce trăiesc printre oameni.
A face ceea ce este necesar pentru a obține un anumit rezultat fără a-și atribui vreun efect creativ poate însemna lucruri diferite pentru diferiți călători: nădejde pentru toată lumea, supunere pentru cei treziți la adevăruri dincolo de dimensiunea vizibilă și angajament și încredere pentru cei care au atins pacea adevărată sau liniștea inimii. Cât de potrivită este următoarea zicală a Mesagerului lui Dumnezeu, asupra lui fie pacea și binecuvântările, care combină efortul, încrederea și angajamentul: Dacă ai fi capabil să te bazezi pe Dumnezeu așa cum o cere încrederea adevărată în El, El te-ar veghea așa cum veghează El păsările care își lasă cuiburile înfometate dimineața și se întorc sătule seara.[3]
Această Tradiție Profetică conține adevăruri diferite pentru oameni de diferite ranguri spirituale. Ceea ce înseamnă pentru o persoană normală este ceea ce spune Rumi:
Chiar dacă încrederea în Dumnezeu este un ghid, împlinirea condițiilor este o practică a Profetului.
I-a spus (unui beduin) cu voce tare (ca răspuns la întrebarea lui):
Mai întâi leagă-ți cămila și apoi bizuie-te pe Dumnezeu.[4]
Acest sens este ceea ce este subliniat în: Şi în Allah trebuie să se încreadă cei care se încred! (14:12).
Cei care își conduc viața la nivelul spiritualității pure înțeleg, în perfectă conștientizare a neputinței și slăbiciunii lor în fața lui Dumnezeu, că ar trebui să se încreadă pe deplin în Puterea și Forța lui Dumnezeu și să devină ca un cadavru în mâinile unui gropar: Încredeţi-vă în Allah, dacă sunteţi credincioşi! (5:23). Cât despre cei care zboară în jurul vârfurilor „autoanihilării întru Dumnezeu” și „subzistenței cu Dumnezeu”, ei spun, asemenea profetului Avraam, pacea fie asupra lui, chiar dacă sunt aruncați în foc: Allah îmi este de ajuns (39: 38) și Îi încredințează în întregime treburile lor. Le este suficient ca Dumnezeu Atotputernicul să le cunoască starea.
Putem vedea și acest cel mai mare grad de angajament la Mesagerul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Când picioarele celor care îl urmăreau în timpul migrării sale la Medina au fost văzute din peștera în care se ascundea cu cel mai apropiat prieten al său, Abu Bakr, Dumnezeu să fie mulțumit de el, iar vocile urmăritorilor lor au răsunat din pereții peșterii, el a nădăjduit în întregime întru Dumnezeu și i-a spus lui Abu Bakr: Nu fi mâhnit, căci Allah este cu noi! (9:40).[5] La aceasta se face aluzie și în versetul: Iar aceluia care se încrede în Allah, El îi este de ajuns (65:3).
Devotamentul și încrederea sunt cele mai înalte ranguri de încredere în Dumnezeu. Cei care au ajuns aici, i-au încredințat deja rațiunea, logica și credința, împreună că sentimentele interioare și exterioare, poruncilor lui Dumnezeu. Ca rezultat, au devenit „oglinzi lustruite” în care se reflectă Numele Lui, Atributele și Acțiunile Lui. Semnele acestor grade sunt înțelegerea faptului că luarea măsurilor de precauție este inclusă în pre-orânduirea lui Dumnezeu și, prin urmare, găsirea păcii; vederea puterii voinței ca pe o umbră slabă a Voinței Divine și întoarcerea către acea Voință Divină; și a fi mulțumit de tratamentul lui Dumnezeu, fie că este favorabil sau nu, și a fi de acord cu orice ți se întâmplă.
Autorul cărții Minhaj descrie acest grad de angajament după cum urmează:
Mi-am încredințat toate treburile Celui Drag,
fie că mă ține în viață, fie că mă face să mor.
Următoarele cuvinte ale lui Enderunlu Vasıf[6] sunt, de asemenea, foarte potrivite:
Orice mi-a fost destinat cu siguranță se va întâmpla, așa că încredințează-ți treburile lui Dumnezeu; nici să nu fii întristat și nici să nu suferi dureri.
Una dintre cele mai frumoase descrieri ale angajamentului îi aparține lui Ibrahim Haqqi, ale cărui versuri inițiale Tafwiznama (Descrierea lui Tafwiz) sunt următoarele:
Dumnezeu schimbă relele în bine;
să nu te gândești niciodată că El face altfel.
Cine are cunoștințe despre El,
privește cu admirație ceea ce face El.
Să vedem ce face Stăpânul nostru; El face bine orice face.
Pune-ți încrederea în Dumnezeu, Adevărul Suprem;
și încredințează-I Lui treburile tale
ca să-ți găsești liniștea.
Fii răbdător și fii de acord (cu orice face El).
Să vedem ce face Stăpânul nostru; El face bine orice face.[7]
[1] Fiecare persoană, prin natura sa, simte două motivații interioare: nevoia de sursă de ajutor când se simte neajutorată, și de un punct de încredere când se confruntă cu probleme sau incapacitatea de a-și îndeplini dorințele. Dumnezeu a pus aceste două motivații înnăscute în fiecare persoană, astfel încât El să poată fi găsit în timpul crizelor personale de acest fel. Acest fapt este menționat de câteva ori în Coran, precum în 10:22, și amintește oamenilor că atunci când se confruntă cu o furtună(pe mare), de care nu pot scăpa, ei trebuie să apeleze la Dumnezeu pentru ajutor. (Tr.) [2] Ibn Qayyim al-Jawziyya, Madariju’s-Salikin, 2:177. [3] at-Tirmidhi, “Zuhd,” 33; Ibn Maja, “Zuhd,” 14. [4] at-Tirmidhi, “Sifatu’l-Qiyama,” 60; Ibn Hibban, as-Sahih, 2:510. [5] al-Bukhari, “Tafsiru Sura 3,” 13. [6] Enderunlu Vasıf (Wasif din Enderun) (1759–1810): S-a născut în Palestina și a fost educat la Enderun, școala unde au fost educați viitorii conducători otomani. A scris ode frumoase. A murit la Istanbul. (Tr.) [7] Ma‘rifetname, 1:149.
Comments