M. Fethullah Gulen
Tawadu (Smerenie)
Tawadu (modestie și smerenie) este opusul aroganței, mândriei și trufiei. De asemenea, poate fi interpretat drept conștientizarea poziției reale în fața lui Dumnezeu și permisiunea de a lăsa această realizare să ghideze comportamentul cuiva față de Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Dacă omul se vede pe sine ca o parte obișnuită, separată a creației, un prag al unei uși, un covoraș întins pe o podea sau o piatră de pavaj, o pietricică într-un pârâu sau pleava pe un câmp și dacă acea persoană poate mărturisi cu sinceritate, așa cum a făcut Muhammad Lutfi Efendi: Toți ceilalți sunt buni, dar eu sunt rău; toți ceilalți sunt grâu, dar eu sunt pleavă, locuitorii cerului îl vor săruta pe frunte.
Într-o povestire atribuită celui adevărat, confirmat, asupra lui fie pacea și binecuvântările, se spune: Pe cine este smerit, Dumnezeu îl înalță; oricine este trufaș, Dumnezeu îl umilește.[1] Astfel, adevărata măreție a cuiva este invers proporțională cu aroganța, la fel cum adevărata puținătate este invers proporțională cu smerenia.
Smerenia a fost definită în multe feluri: a te vedea pe tine însuți ca fiind lipsit de toate virtuțile care își au originea în tine însuți, a-i trata pe ceilalți cu smerenie și respect, a te vedea pe tine însuți ca fiind cel mai rău al umanității (cu excepția cazului în care credinciosul este onorat de un tratament Divin special) și a fi atent la orice agitație orgoliului și a-l suprima imediat. Fiecare definiție exprimă o dimensiune a smereniei. Cu toate acestea, ultima definiție se referă la cei făcuți sinceri de Însuși Dumnezeu, cei care sunt aproape de El.
Un Companion l-a văzut pe Califul ‘Umar, Dumnezeu să fie mulțumit de el, cărând apă într-un urcior pe umăr. El l-a întrebat: Ce faci, o, Calif al Mesagerului lui Dumnezeu? Umar, unul dintre cei mai de seamă în apropierea lui de Dumnezeu, a răspuns: Unii trimiși vin din alte țări. Am simțit o oarecare îngâmfare în inimă și am vrut să o suprim[2]. ‘Umar obișnuia să care făină în spate. Odată, în timp ce ținea o predică de la amvon, el s-a învinuit pentru o acțiune[3], păstrând tăcerea când oamenii îi puneau la îndoială și criticau acțiunea.[4]
Abu Hurayra transporta lemne în timp ce era guvernatorul adjunct al Medinei.[5] Când era judecătorul-șef al Medinei, Zayd ibn Thabit i-a sărutat mâna lui Ibn 'Abbas', iar Ibn 'Abbas, cunoscut drept Interpretul Coranului și Savantul Umma, l-a ajutat pe Zayd să urce pe cal.[6] Hasan, fiul lui Ali și nepotul Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, de la iubita sa fiică Fatima, stătea cu niște copii care mâncau firimituri și mânca cu ei.[7] Odată Abu Dharr l-a jignit pe Bilal al-Habashi și, pentru a-și obține iertarea, și-a pus capul pe pământ și a declarat: Dacă picioarele binecuvântate ale lui Bilal nu calcă acest cap păcătos, el nu se va ridica de pe pământ.[8] Toate aceste evenimente și multe altele similare sunt exemple de smerenie.
Atât Dumnezeu Atotputernicul, cât și Mesagerul Său au subliniat atât de mult smerenia, încât cel care este conștient de acest lucru nu se poate îndoi că slujirea constă în smerenie. Versetul Coranic: Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei neştiutori le vorbesc lor, ei le răspund: „Pace!” (25:63) laudă smerenia, iar declarațiile Divine blânzi faţă de dreptcredincioşi (5:54 ) și Îi vezi pe ei aplecaţi şi prosternându‑se, căutând mila lui Allah şi mulţumirea Lui. Semnele prosternării se văd pe chipurile lor. (48:29) sunt expresii de laudă pentru smerenia înrădăcinată reflectată în conduita lor.
Referitor la smerenie, slava omenirii, asupra lui fie pacea și binecuvântările, a declarat: Dumnezeu mi-a spus că trebuie să fii smerit și că nimeni nu trebuie să se laude unui altuia;[9] Să vă spun pe cine nu va atinge focul Iadului? Focul Iadului nu-l va atinge pe cel care este aproape de Dumnezeu și amiabil cu oamenii și blând și pe cel care se înțelege ușor cu alții;[10] Dumnezeu înalță pe cel care este umil. Acela se vede mic, dar el este cu adevărat mare în ochii oamenilor[11]; și, Doamne, fă-mă să mă văd mic.[12]
Slava umanității, peste el să fie pacea și binecuvântările, a trăit ca cel mai umil dintre oameni. Se oprea în locurile în care erau adunați copiii, îi saluta și se juca cu ei.[13] Dacă cineva îl ținea de mână și voia să-l conducă undeva, nu se opunea niciodată.[14] Își ajuta soțiile la treburile casnice.[15] Când oamenii erau la muncă, el muncea cu ei. [16] Își repara încălțămintea și hainele, mulgea oile și hrănea animalele.[17] Stătea la masă cu slujitorul său.[18] Întotdeauna îi întâmpina pe săraci cu căldură, avea grijă de văduve și orfani, [19]îi vizita pe cei bolnavi, mergea la înmormântări și răspundea chemării sclavilor din comunitatea sa.[20]
Iubiții slujitori ai lui Dumnezeu, de la Mesagerul lui Dumnezeu, asupra lui fie pace și binecuvântări, până la califul ‘Umar și califul Umayyad ‘Umar ibn ‘Abd al-‘Aziz și de la el până la numeroși sfinți, purificați și cărturari desăvârșiți și cei cinstiți de apropierea de Dumnezeu, au susținut că semnele măreției celei mai mari sunt smerenia și modestia, în timp ce semnele meschinăriei la cei mici sunt aroganța și vanitatea. Pe baza acestei înțelegeri, acești oameni extraordinari au căutat să le arate oamenilor cum să devină perfecți.
Adevărata smerenie înseamnă că oamenii trebuie să-și cunoască locul în fața Măreției infinite a lui Dumnezeu și apoi să facă din acest potențial pe deplin realizat o parte esențială și înrădăcinată a naturii lor. Cei care au reușit să facă acest lucru sunt umili și echilibrați în relațiile cu ceilalți. Cei care și-au dat seama de cât de mici sunt în fața Dumnezeu Atotputernicul sunt echilibrați atât în viața lor religioasă, cât și în relațiile cu oamenii. Ei se supun poruncilor religiei, pentru că nu au nicio obiecție față de adevărurile revelate ale religiei și nici nu critică metoda acesteia de a se adresa sau de a se raporta la rațiunea umană. Ei sunt convinși că ceea ce este conținut în Coran și în Tradițiile autentice ale Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este adevărat.
Dacă există o contradicție aparentă între aceste două surse și rațiunea umană sau fapte raționale sau științifice stabilite, astfel de oameni caută să afle adevărul asupra chestiunii. Prin urmare, este un nonsens ca cei fără smerenie și modestie să afirme, atunci când se confruntă cu o aparentă contradicție între rațiune sau premise raționale și principiile revelate și narate ale religiei, că trebuie preferată rațiunea sau ceea ce este rațional. Afirmația lor suplimentară că judecățile bazate pe raționament și analogie trebuie să aibă prioritate față de principiile revelate este, de asemenea, greșită. Minunile făcute și plăcerile spirituale simțite urmând căi neurmate de Profet, asupra lui fie pacea și binecuvântările, este calea lui Dumnezeu de a duce la pierzanie căci meritele lor, pentru „succesul” în astfel de eforturi duce la păcat.
Cei care au ajuns la smerenie sunt complet convinși de adevărul a ceea ce a spus sau a făcut Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Ei nu se îndoiesc niciodată de asta și caută să o practice în viața lor. Dacă altceva, cum ar fi o vorbă înțeleaptă sau o mare realizare, li se pare mai frumos sau mai acceptabil, ei se acuză că nu pot discerne între superioritatea incomparabilă a adevărurilor și expresiilor revelate, spunând:
Sunt mulți oameni care găsesc greșeli în cuvintele care nu au nicio vină.
Cu toate acestea, vina constă în înțelegerea lor defectuoasă.
Ei sunt siguri că nu se poate prospera în Viața de Apoi urmând căi opuse Coranului și Sunnei. Ei găsesc cea mai mare sursă de putere în slujirea lui Dumnezeu. În realitate, cel care Îl închină pe Dumnezeu nu adoră niciodată pe nimeni altcineva, iar cel care îi slujește pe alții nu poate fi un adevărat slujitor al lui Dumnezeu. Cât de potrivite sunt următoarele cuvinte ale lui Bediuzzaman Said Nursi:
O, ființă umană! Este un principiu al Coranului că nu trebuie să te gândești la nimic altceva decât la Dumnezeu Atotputernicul ca fiind mai mare decât tine, în măsura în care îl închini. Nici nu trebuie să te consideri mai mare decât orice și astfel să pretinzi măreție și dominare. Căci, la fel cum toate creaturile sunt la fel de departe de a fi Obiectul de Închinare, ele sunt, de asemenea, egale în a fi creaturi.[21]
Cei care sunt cu adevărat smeriți nu își atribuie lor înșiși roadele muncii și eforturilor lor și nici nu consideră nici un succes sau efort pe calea lui Dumnezeu ca făcându-i superiori altora. Nu le pasă cum îi privesc alții și nu cer o răsplată pentru serviciile lor pe calea lui Dumnezeu. Ei consideră că sunt iubiți de alții ca un test al sincerității lor și nu exploatează favorurile lui Dumnezeu față de ei lăudându-se altora cu ele.
Pe scurt, la fel cum smerenia este portalul către o conduită bună sau purtare, caracterizată prin calitățile lui Dumnezeu (cum ar fi generozitatea, mila, ajutorul, iertarea și așa mai departe), este, de asemenea, primul și cel mai important mijloc de a fi aproape atât de creat, cât și de Creator. Trandafirii cresc pe pământ, iar umanitatea a fost creată pe pământ, nu în ceruri. Un credincios este cel mai aproape de Dumnezeu atunci când se prosternează înaintea Lui. În timp ce povestește Înălțarea la ceruri a Profetului, Coranul se referă la el ca la slujitorul lui Dumnezeu, ca un semn al smereniei și modestiei sale extreme.
O, Doamne! Călăuzește-ne ceea ce iubești și ce Te mulțumește și include-ne printre slujitorii Tăi umili.
[1] at-Tabarani, al-Mu‘jamu’l-Awsat, 5:140; al-Haythami, Majma‘uz-Zawa’id, 10:325. [2] al-Qushayri, ar-Risala, 244. [3] Ibn Sa‘d, at-Tabaqatu’l-Kubra’, 3:293. [4] al-Haythami, Majma‘uz-Zawa’id, 4:284. [5] Ibn Qayyim al-Jawziyya, Madariju’s-Salikin, 2:330. [6] Ibn Hajar al-Asqalani, al-Isaba fi Tamyizi’s-Sahaba, 4:146. [7] al-Qushayri, ibid, 247. [8] Ibn Qayyim al-Jawziyya, ibid, 2:330. [9] Muslim, “Janna,” 64; Abu Dawud, “Adab,” 40. [10] at-Tirmidhi, “Sifatu’l-Qiyama,” 45. [11] Abu Nu‘aym, Hilyatu’l-Awliya’, 7:129; at-Tabarani, al-Mu‘jamu’l-Awsat, 8:172. [12] ad-Daylami, al-Musnad, 1:473; al-Haythami, Majma‘uz-Zawa’id, 10:181. [13] al-Bukhari, “Isti’dhan,” 15; Muslim, “Salam,” 15. [14] Abu‘l-Fida Qadi ‘Iyad, ash-Shifa’ush-Sharif, 1:131. [15] al-Bukhari, “Nafaqat,” 8; at-Tirmidhi, “Sifatu’l-Qiyama,” 45. [16] Ibn Hanbal, al-Musnad, 2:383. [17]at-Tirmidhi, “ash-Shama’il,” 78; Ibn Hanbal, al-Musnad, 6:256. [18]al-Bukhari, “At’ima,” 55; Muslim, “Ayman,” 42. [19] al-Bukhari, “Nafaqat,” 1; Muslim, “Zuhd,” 41, 42; Qadi ‘Iyad, ibid., 1:131. [20] al-Bukhari, “Tafsir Sura 9,” 12; Muslim, “Munafiqin,” 3. [21] Said Nursi, The Gleams (trans.), Tughra Books, New Jersey, 2008, p., 160.
Comments