Tahqiq (Verificare)
În limbajul sufismului, tahqiq (verificare) înseamnă că cel care a ajuns aproape la sfârșitul călătoriei nu doar că Îl cunoaște pe Cel Unic și Absolut cu Existența Sa și Atributele Perfecte în concordanță cu modul în care Coranul Îl descrie, ci și că simte adevărul Divinității dincolo de toate conceptele de modalitate și manifestările Sale speciale în conștiința individuală și în alte capacități spirituale. Cei care au descoperit adevărul și au ajuns la acest nivel își continuă călătoria înspre sau dinspre Dumnezeu, potrivit capacității fiecăruia, fără să mai treacă prin îndoieli sau ezitări. Ei nu mai sunt expuși sentimentelor de a fi eclipsați de permisiunea lui Dumnezeu, căci ei văd prin Ochii Lui, aud prin Urechile Lui și simt totul în lumina Atributelor Lui. Cu alte cuvinte, astfel de eroi ai verificării se află întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, trăiesc pentru El și Îi simt constant compania. Acesta este considerat nivelul în care omul este iubit de Dumnezeu și sugerează favoruri speciale din partea Celui Preaiubit. Cel care a ajuns aici este iubit de către Cel Preaputernic și este o reflecție a acestei iubiri, de către locuitorii cerului și de către oamenii cu inimi sincere de pe pământ. Semnul vizibil al iubirii Divine nevăzute este devotamentul față de realizarea actelor de închinare voluntară, față de realizarea fără cusur a actelor obligatorii.
Cei care iubesc adevărul și care îndeplinesc perfect și la timp actele obligatorii de închinare, mai târziu făcându-le pe cele pe care nu le-au putut face la timp cu un sentiment de căință profundă, și care arată un interes deosebit și din inimă față de actele voluntare, simt întotdeauna Adevărul Suprem, Îl „văd” întotdeauna pe El, se îndreaptă înspre El și mențin adevărul în viață. Este de neconceput ca altceva, în afară de El, să își găsească loc spre inimile lor și ca ceva sau cineva care poate fi iubit din inimă să le capteze privirea. Chiar dacă uneori orizontul lor ar putea fi acoperit de ceață, ea apare și dispare ca ceața primăverii, indicând noi expansiuni ale spiritului. Astfel de oameni avansează întotdeauna, indiferent că se află în suferință sau bucurie.
Ismail Haqqi Bursawi descrie acești eroi ai verificării după cum urmează:
Oamenii adevărului au descoperit limpede în sufletele lor,
că Lumina Adevărului Suprem este extrem de aproape de creație.
Adevărul Suprem a declarat: El aude prin Mine și vede prin Mine,
căci cel care a fost plămădit din apă și țărână a găsit Lumina Lui.
Dacă cel plămădit din apă și țărână nu ar fi descoperit Lumina Curată,
forma înțelesului nu ar fi fost manifestată atât de clar.
Acei oameni ai inimii care au descoperit Lumina
ce nu ține nici de est, nici de vest, au devenit candela acestei Lumini.
Oamenii adevărului au găsit Unitatea în diversitate,
sunt în siguranță și în belșug.
O, Haqqi, predă-te Adevărului Suprem și încredințează-ți faptele Lui,
atunci Îl vei găsi pe Acela care face ceea ce vrea,
ce Ajutor potrivit este El.
Dintr-o altă perspectivă, verificarea sugerează că credincioșii își adâncesc credința prin cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu prin dragostea pentru El. Aceștia urmăresc doar aprobarea lui Dumnezeu și buna plăcere în toate popasurile pe care le fac, potrivit orizontului fiecărui popas. Acest adevăr slăvit se simte diferit în funcție de fiecare pas în călătoria spirituală. Deoarece credința, cunoașterea, dragostea și dorul fiecărui călător sunt direct proporționale cu siguranța și nuanțarea personală în credință, cunoaștere și dragoste pentru Dumnezeu, plăcerile spirituale sunt rezultatele nuanțărilor în verificare. Credința bazată pe cunoaștere teoretică, indiferent de cât de puternică este, nu poate fi, așa cum spune și expresia „A auzi ceva nu e la fel cu a-l vedea”, asemenea siguranței bazată pe vedere și descoperire spirituale a obiectelor nevăzute ale credinței și siguranței împreună cu semnele lor. De asemenea, o astfel de siguranță nu poate fi la fel cu o credință desăvârșită, care a fost adânc înrădăcinată în inimă și devine parte a naturii umane. Cunoașterea teoretică poate fi doar „o marfă lipsită de mare valoare” (12:88), chiar dacă e de așteptat ca harul Divin să vină în ajutor pe calea spre verificare. Este posibil să atragă siguranță bazată pe viziune și descoperire spirituală către împlinirea cu generozitate a Celui Atotgeneros, în ciuda faptului că o astfel de siguranță este relativă. Cât despre credința desăvârșită, ea este rodul pur, chiar sucul acestuia, pe care razele Existenței Lui l-au anihilat la început, iar apoi i-au oferit o nouă existență, cu caracteristici diferite. Există un verset care face referire la începuturile verificării în ruga profetului Avraam: „Doamne, arată‑mi mie cum îi readuci la viaţă pe cei morţi?!”, iar o altă parte se referă la desăvârșirea în exprimarea motivului pentru care a făcut o astfel de rugăminte: „Ci numai să se liniştească inima mea!” (2:260). Ar trebui să subliniem aici faptul că nouă nu putem înțelege nici siguranța acestui măreț și nobil Mesager, care a venit din cunoașterea lui, și nici siguranța lui care a venit în urma lucrurilor pe care le-a observat și văzut, și nici siguranța care a venit în urma experienței. Doar îl putem da drept exemplu pentru a face o comparație și pentru a oferi o perspectivă, lucruri care ne vor ajuta să explicăm mai bine acest aspect. Profetul nostru, pacea și binecuvântările fie asupra sa, subliniază acest lucru, spunând „Noi suntem mai vulnerabili la o așa îndoială decât Avraam”[1]; ca nu cumva în inimile oamenilor să apară îndoiala privind siguranța lui Avraam în special și siguranța tuturor profeților în general. Toată lumea are un orizont relativ și un punct final al siguranței caracteristic capacității individual. Toată lumea are nevoie de liniște și satisfacție în funcție de orizontul individual. Cea mai mică siguranță a profetului este cu mult mai mare și mai puternică decât cea mai mare siguranță a celor avansați spiritual.
Eroii verificării se îndreaptă spre și se axează doar pe Ființa Divină cu credința, dragostea, dorul, zelul și plăcerea lor spirituală. Transformând acceptarea Lui și buna plăcere în singurul lor scop, ei nu consideră furtunile Măreției drept suferințe și nici adierile Harului drept surse de bucurie. În opinia lor, tot ceea ce vine de la El, fie pedeapsă fie răsplată, este unul și același lucru. Ei cred că felul în care El se comportă cu ei este necesar pe drumul către El și, fără a se încurca, consideră că totul, cu excepția țintei căreia îi sunt dedicați, este o umbră efemeră și sunt hotărâți să ajungă la El.
Eroii verificării îndură toate suferințele, rezistă în fața tuturor impulsurilor trupești și respectă cu atenție toate legile și interdicțiile religioase. Ei se înalță spre cer fără să se oprească, iar singura lor țintă este „El”. Consideră ca sunt întâmpinați cu o nouă satisfacție la fiecare colț și cu o manifestare diferită a aprobării Divine la fiecare popas. Simțurile lor lăuntrice și exterioare răsună de următoarele cântece:
Un strigăt dinspre Adevărul Suprem a ajuns la mine:
„Vino, o, iubite, cunoaște-Ne!
Acesta este popasul cunoașterii profunde;
Căci te-am găsit credincios!”
(Nasimi)
Acesta este într-adevăr un nivel în care cel care l-a atins simte că credința lui vine de la El, la fel și cunoașterea, dragostea și zelul. Aceste sentimente sunt confirmate de recunoașterea măreață (2:32) „Mărire Ţie! Nu avem ştire decât de ceea ce Tu ne‑ai învăţat” și singurul adevăr simțit în conștiință este „Tu eşti Atoateştiutor [şi] Înţelept”. Ochii și urechile sunt atrase de diverse lucruri, până când ei să ajung la acest nivel. Cu toate acestea, când drumul se încheie, iar starea se transformă în popas, natura umană dispare, spunând (40:16): „Toate poruncile aparțin lui Allah, Cel Unic [şi] Atotputernic”, iar adevărul răsună din toate părțile (55:27): „Va rămâne veşnic [numai] faţa Domnului tău, Cel plin de Slavă şi de Cinste”. Logica umană care a împărțit timpul în trecut, prezent și viitor, se pierde în adevăr: „Tu ești Cel Dintâi, nu există nimic înainte de Tine; Tu ești Cel de pe urmă, nu există nimic după Tine.”[2] Se poate întâmpla ca din cauza conștiinței, existența relativă a omului să se adâncească în uitare și să le permită astfel să înțeleagă pe deplin sensul frazei „Dumnezeu a existat dinainte ca alte lucruri să existe.”[3] Ei șoptesc: „Nici unirea și nici întruparea nu sunt adevărate; existența adevărată Îți aparține doar Ție, iar toate celelalte sunt doar o umbra a Luminii Tale” și se simt onorați, fiind atribuiți lui. În modestia lor, umilință și sentimentul de nimicnicie, ei gustă în spiritul lor virtuțile de a fi răsplătiți cu favoarea de a fi cel mai bun model al creației.
O, Dumnezeule! Mă rog pentru iertare, sănătate, aprobare, atenție, răsplată și prietenie, dar și pentru dragostea și compania Ta! Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mahomed, slujitorul și Mesagerul Tău, și asupra Companionilor săi care Te-au iubit și pe care Tu i-ai adus aproape de Tine.
Comments