7 oct. 20229 min de citit

Taberele de vară și „generația de aur”

Taberele de vară și „generația de aur”

Un obiectiv similar a fost evident în taberele de vară pe care Gülen și partenerii săi le-au început în 1966. Au continuat pe parcursul deceniului următor (anul 1971, în urma loviturii de stat, a fost o excepție). Yusuf Pekmezci a fost din nou implicat. „Deci Hogeaefendi a decis să organizeze o tabără de vară”, a spus simplu Pekmezci. „Am crezut că se gândește la ceva în genul unei tabere de cercetași. «O să organizăm tabere de cercetași pentru copii?»”, se întreba Pekmezci. Ideea de a te îmbrăca în uniforme paramilitare cu o grămadă de tineri nu a fost atrăgătoare la momentul respectiv pentru fostul luptător de stradă. „Și atunci Hogeaefendi a spus”, după cum și-a amintit Pekmezci, „tinerii [cei mai mulți aveau vârsta gimnazială], când începe vara, uită de cele mai multe lucruri pe care le-au învățat. Deci, haideți să facem o tabără de vară”. Ceea ce Gülen avea în minte, cu alte cuvinte, se aseamănă mai mult cu școala de vară într-un mediu natural decât o tabără tradițională.

Însă a existat o rațiune în spatele amplasării taberei în natură. În eseul său din 1910, „Echivalentul moral al războiului”, filosoful american William James a sugerat că tinerii ar deveni cetățeni mai puternici dacă ar fi testați în tinerețe prin întâmpinarea unor condiții grele ale lumii naturale.60 Tineretul care învăță în natură și prin muncă grea, de care este nevoie pentru a trăi în natura sălbatică, dobândește aptitudini esențiale care îi transformă impulsurile agresive în cooperare. În sălbăticie, tinerii au putut descoperi o frumusețe care transcende ideea de națiune și s-au putut confrunta cu provocări din care au putut dobândi calități precum abandonul de sine și imparțialitatea. Nu este posibil ca Fethullah Gülen să fi auzit de eseul lui James. Dar instinctul său de a începe taberele de vară pentru liceeni a împărtășit motive similare. „Natura”, a scris odată Gülen, „este mult mai mult decât o grămadă de materialitate sau o acumulare de obiecte: are o anumită sacralitate, pentru că este o arenă în care sunt etalate Numele frumoase ale lui Dumnezeu”. Această etalare ar putea motiva oamenii la acțiune chiar până în „punctul de a renunța la pasiunea vieții pentru a permite celorlalți să trăiască și să servească întregii creații”. Astfel, taberele au fost în folosul obiectivului hizmet-ului. Au conectat mintea și inima, educând și iubind, prin trudă colectivă. „După cum a spus Bediüzzaman [Said Nursi]”, a continuat Gülen, „există o înțelegere a educației care vede iluminarea minții prin știință și cunoaștere, și lumina inimii prin credință și virtute”. Taberele erau mici laboratoare ale vieții științifice, dar acolo studenții studiau și islamul. „Această [combinație], care face ca elevului să îi crească două aripi”, după cum a explicat teoria lui Gülen, „are multe lucruri de oferit. Salvează știința de materialism... de la a fi o armă letală”. Și salvează „religia [de a fi] deconectată de la inteligență [și] viață” și de la a fi „o instituție fanatică ce construiește ziduri între indivizi și națiuni”.61 Taberele de vară - ca toate activitățile educaționale inspirate de Gülen - au căutat să ofere tineretului „două aripi”. Au reunit natura și educația, știința și formarea culturală. Erau ritualuri de inițiere, cel puțin, dacă nu chiar echivalentul moral al războiului.

Gülen și-a dorit ca taberele să fie mai mult decât supravegherea recreativă a copiilor. Ele au fost una dintre modalitățile de a promova ceea ce a început să numească în 1977 o „generație de aur”. O asemenea etichetă măreață era, fără îndoială, atractivă pentru mulți tineri musulmani aspiranți. Cine nu ar dori să facă parte din aceasta? Această generație de aur ar reprezenta:

indivizi onești care, feriți de influențe externe, se pot descurca independent de ceilalți. ... În timp ce folosesc din plin facilitățile moderne, nu își vor neglija valorile tradiționale și spirituale... Vor fi persoane iubitoare de adevăr și de încredere și, în sprijinul adevărului oriunde ar fi, vor fi întotdeauna gata să-și părăsească familiile și casele atunci când va fi necesar. ... [Vor] utiliza mass- media și vor încerca să stabilească un nou echilibru al puterii prin dreptate, iubire, respect și egalitate între oameni. Ei vor face aceste lucruri folosind dreptatea, niciodată prin mijloace care țin de rasă sau culoare. Acești oameni noi vor uni spiritualitatea profundă, cunoștințele diverse, gândirea temeinică, temperamentul științific și activismul înțelept. Nu se vor mulțumi niciodată cu ceea ce știu, ei vor crește continuu în cunoaștere: cunoașterea sinelui, a naturii și a lui Dumnezeu... [Ei] vor fi altruiști, care îmbrățișează umanitatea cu dragoste și sunt gata să se jertfească pentru binele altora când este necesar... Ei vor vedea știința și religia ca două manifestări ale aceluiași adevăr. Nu vor fi niciodată reacționari. Ei nu vor urmări evenimente, pentru că ei vor fi dinamismul istoriei care inițiază și modelează evenimentele. ... Acești oameni noi se vor cuceri pe ei înșiși, vor cuceri gândurile și inimile lor și pe cei ale altora și vor descoperi necunoscutul.62

Un astfel de limbaj inspirațional are potențialul de a fi exploatat, așa cum vor face teroriștii în câțiva ani pentru a-și justifica propriile acțiuni criminale și pentru a motiva atentatările sinucigașe - mai multă crimă și moarte. Dar ideea centrală a lui Gülen este foarte diferită de cea a teroriștilor. El a căutat, din nou, să îi motiveze pe tineri să trăiască pentru un ideal, nu să moară pentru un ideal. Fără îndoială a folosit un limbaj dinamic pentru a implica tineretul. Și a funcționat. Dar scopul său nu era să-i determine să reacționeze în fața vreunui inamic și, cu siguranță, să nu ucidă și să moară. În schimb, tinerii se „cucereau singuri” învățând să iubească învățarea. Ei s-ar fi „sacrificat” nu pentru a arunca oamenii în aer, ci pentru a „îmbrățișa umanitatea”. Chiar „făceau ca puterea să se supună dreptății”, prin „cunoașterea sinelui, a naturii și a lui Dumnezeu”. Acestea au fost obiective înalte pentru o tabără de vară. Cu toate acestea, printre primii participanți au fost câteva persoane care au continuat, devenind lideri în Mișcarea Hizmet - unde au putut trăi pentru un ideal.

Yusuf Pekmezci se număra, din nou, printre ei. Nu era student, ci era unul dintre mütevelli, iar datorită fondurilor pe care el le-au strâns, tabăra a putut fi organizată. El a descris imaginea:

Prima tabără a fost într-o regiune de lângă Izmir, numită Bu- ca. În tabără nu exista energie electrică, așa că Hogeaefendi scotea apă din fântână și apoi o punea în recipiente. El nu le cerea elevilor să meargă să-l ajute. Dar, uneori, elevii mergeau, din respect. Ho- geaefendi gătea, făcea curat [făcea treabă] acolo unde era necesar. Cel mai des, desigur, Gülen preda. El i-a făcut pe tineri să cunoască din nou exegeza și teologia din Coran, dar au discutat și subiecte laice. Gülen a fost inspirația din spatele taberelor, dar „nu l-am văzut niciodată să dea ordine nimănui”. Pekmezci a continuat: Prima oară, el făcea tot ce era de făcut. Într-o zi l-am întrebat: „Hogeaefendi, suntem oameni normali. Înțelegem din educația verbală, dar tu ne înveți făcând lucrurile. Când mai e ceva de făcut, te ridici și faci tu. Deci, spune-ne ce trebuie să facem. Nu ne spui și atunci facem lucrurile greșit!”... Hogeaefendi i-a răspuns: „O să-mi întrerup propriile obiceiuri din cauza ta? Dacă trebuie făcut ceva, de ce aștepți o comandă de la altcineva? Ce mai stai, fă-o! Dacă o faci greșit prima dată, o vei corecta pentru tine din a doua încercare”.63

A fost o lecție pe care o agenție de publicitate a făcut-o marcă înregistrată pentru o firmă de articole sportive: ce mai stai, fă-o!

Mustafa Özcan s-a alăturat taberelor ca student în cea de-a doua vară în care au fost organizate. El a continuat să participe în fiecare vară după aceea, până în 1975. El a amintit că au început deoarece Gülen „a convins câțiva oameni de afaceri să sprijine copiii [organizând] taberele de vară”. Cadrul natural a contat pentru Özcan. „Fiind în natură, pe un munte”, a spus el, s-a simțit „ca și cum ai fi în vacanță, dar de fapt tot lucrezi - și încă înveți”. Ideea lui Gülen de a avea o tabără de vară care a atras tinerii din „treizeci de orașe diferite din Turcia”, după cum și-a amintit Özcan despre structura comunității taberei, a fost„ originală” și a devenit rapid populară:

Părinților le-a plăcut ideea. După ce acei studenți au primit educație [în timpul verii], s-au întors în orașele lor și au creat [un interes mai mare pentru Hizmet] .... [Oricine] care avea un fel de sensibilitate religioasă, cel puțin, când auzeau de aceste programe, devenea interesat de aceste tabere... pentru că, altfel, veriile lor nu erau petrecute într-un mod productiv.64

Din nou, a trăi pentru un ideal înseamnă să vă petreceți timpul într-un mod constructiv. Mehmet Küçük a participat la tabăra din Buca timp de câțiva ani, la sfârșitul anilor 1960. El își amintește:

Gülen a cazat șaizeci de studenți în două corturi mari, în timp ce el dormea într-un cort mic, alături de ei. Al doilea an, am construit mici cabane [căsuțe]. ... Nu aveam mâncare, dar oamenii din sat ne-au ajutat. Întrucât nu eram din familii înstărite, mütevelli au suportat cheltuielile pentru tabere. În acea perioadă, situația politică era destul de tensionată, eram înconjurați de foarte mulți anarhiști și comuniști. În plus, poliția nu permitea organizarea de întâlniri religioase, [deci] trebuia să fim în gardă în cazul în care cineva ar fi venit să ne facă rău. La început, au participat doar elevi de la școala Coranului (Kestanepazarı), dar mai târziu alți elevi... li s-au alăturat.65

Așadar, pe lângă pericolele din natură, tinerii și Hogeaefendi au fost nevoiți să se confrunte cu pericolele venite de la dușmanii politici și de la poliție. Ismail Büyükçelebi și-a amintit că „soldații veneau frecvent” în tabără pentru a verifica dacă desfășuram „activități clandestine”. Studenții învățaseră să-și ascundă copiile din Risale-i Nur și chiar să pună sacii de dormit unul deasupra celuilalt pentru a părea mai puțini. Însă, taberele s-au mărit - de la 60 la 120 la 275 de participanți în primii trei ani - în ciuda pericolelor din partea poliției sau soldaților.66

Totuși, cele mai frecvente pericole erau cele din natură. İsmail Büyükçelebi și-a amintit că într-una dintre tabere, sursa de apă era un izvor care seca ocazional. Când s-a întâmplat acest lucru, muștele au devenit atât de multe, încât situația devenise insuportabilă. Büyükçelebi își amintește că prietenul său, Ibrahim Kocabıyık, a sugerat utilizarea unui pesticid - o alegere justificată având în vedere circumstanțele. Dar Gülen, după cum își amintește Büyükçelebi, a refuzat chiar și acest gest de a omorî. „Nu avem dreptul să facem nimic acestor animale”, a spus Gülen. „Dar suntem ori noi ori ele”, au insistat studenții.

„Atunci”, Büyükçelebi își amintește că Gülen a spus: „mutăm tabăra”. Așa au făcut. „Nu a fost ușor”, își aminti Büyükçelebi. „A trebuit să construim o bucătărie nouă, toaletă, fosă septică etc. A fost greu. Dar prin aceste greutăți nu am cauzat niciun rău”.67 Pentru Fethullah Gülen, dezvoltarea păcii nu consta doar în lecții de Coran. După cum spune și zicala: nu face rău nici măcar unei muște.

Un astfel de angajament față de nonviolență poate părea o listă extrem de detaliată cu interdicții: nu faceți acest lucru, nu face acel lucru. Dar pentru Gülen, de obicei, eforturile de a avea grijă de alții, din empatie, în numele păcii, au intrat în mod evident în categoria mult contestată a jihad-ului. „Derivat din rădăcina [arăbească] j-h-d”, a explicat Gülen, „jihad înseamnă să folosești toată puterea ta, precum și să te îndrepți spre un obiectiv cu toată puterea și forța ta, rezistând în fața oricărei dificultăți”. Mai exact,

Jihad-ul a dobândit o caracteristică specială odată cu apariția islamului: a te strădui pe calea lui Dumnezeu. Acesta este sensul care de obicei îmi vine în minte astăzi. Această încercare are loc pe două fronturi: interior și exterior. Cel interior poate fi descris ca efortul cuiva de a-și atinge esența; cel exterior ca un proces care îi permite altcuiva să-și atingă esența. Primul este considerat jihad-ul major, iar cel de-al doilea este numit jihad-ul minor. Primul se bazează pe depășirea obstacolelor dintre sine și esența proprie, a obține cunoașterea sufletului și, în cele din urmă, cunoașterea divină, iubirea divină și binecuvântarea spirituală. Al doilea se bazează pe înlăturarea obstacolelor dintre oameni și credință, astfel încât oamenii să poată avea o opțiunea de a alege liber o cale. ... Într-un anumit fel, jihad-ul minor este material. Cu toate acestea, jihad-ul major are loc pe frontul spiritual, deoarece reprezintă lupta noastră cu lumea noastră interioară și ego-ul (nafis)... declarând război emoțiilor și gândurilor distructive și negative ale ego-ului nostru (de exemplu, răutate, ură, invidie, egoism, mândrie, aroganță și fast) care ne împiedică să atingem perfecțiunea.68

Jihad-ul principal, precum scopul taberelor de vară, nu se opunea vreunui lucru. Mai degrabă, tinerii adunați în jurul lui Gülen au căpătat o putere în „efortul de a-și atinge esența” prin „a depune eforturi pe calea lui Dumnezeu”. Vom avea ocazia să observăm și această față a învățăturii lui Gülen în capitolele viitoare, având în vedere cum conceptul de jihad a devenit atât de eronat folosit de către extremiști, cât și de greșit prezentat de către islamofobi. Dar deocamdată este suficient să știm că Gülen a adunat laolaltă tineri în tabere, unde au învățat în natură să ducă lupta jihad-ului major - un jihad al dragostei, am putea să îl numim. Faptul că poliția și armata îi bănuiau de un alt tip de jihad, era problema lor.

Taberele de vară și „generația de aur”

Postări recente

Comments

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur