SUFIȚII ȘI SPIRITUL
Sufiții au definit spiritul ca o manifestare sau umbră a vieții Divine și ca o substanță imaterială; Dumnezeu Cel Atotputernic nu a permis nimănui să cunoască pe deplin identitatea exactă a spiritului. În timp ce filosofii tind să-l denumească „sufletul-gândire”, sufiții preferă denumirea „duhul suflat”, bazându-se pe versetul din Coran, declarație a lui Dumnezeu: „ Iar când îl voi face şi voi sufla în el din duhul Meu” (15:29). Potrivit acestora, pe lângă faptul că spiritul este esența existenței umane și a naturii, desăvârșirea omenirii este posibilă prin intermediul desăvârșirii spirituale, care poate fi realizată în inimă, mergând pe calea către Dumnezeu. De asemenea, spiritul este un mijloc important pentru relația omului cu Dumnezeu. O ființă umană poate călători către tărâmurile metafizice și prin ele, poate simți o legătură cu Dumnezeu Cel Atotputernic și poate observa la orizontul inimii și al altor facultăți lăuntrice numeroase minuni pe care corpul nu le poate observa, doar prin intermediul spiritului.
Corpul este muntele spiritului, iar inima fizică este baza a ceea ce numim inima (spirituală). O persoană cunoaște și percepe prin spirit și, de asemenea, prin spirit devine conștientă și de asemenea, își experimentează propria persoană. În timpul somnului sau în alte situații similare, de exemplu, când cineva este inconștient, spiritul își întrerupe parțial relația cu corpul și începe să călătorească în propriul orizont. Când moarte vine, spiritul se îndepărtează complet de corp și trăiește o formă de viață intermediară, între această lume și cealaltă, până când în cealaltă lume va avea loc o nouă creațiune. Nu are parte niciodată de o anihilare totală.
Spiritul aparține în principal Tărâmului Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine. Coranul afirmă: „Toţi cei care se află pe faţa pământului sunt pieritori.” (55:26). „Moartea” spiritului are o natură relativă și trebuie să ia forma absorbirii. Oamenii intră și trăiesc în lumea intermediară a mormântului în timp ce spiritele lor sunt încă în viață, iar pe parcursul lungii lor călătorii, cu „suișuri” și „coborâșuri”, spiritele lor le poruncesc trupurilor. Așa cum toate plăcerile lor fizice și spirituale veșnice din lumea cealaltă depind de modul în care ei trăiesc în această lume la nivelul spiritului, tot așa, vor avea parte de suferințe și chinuri, dacă duc o viață lumească, conduși de poftele animalice. O persoană intră în Paradis sub „patronajul” „duhul suflat” evoluat, iar corpul complet șlefuit și luminat împărtășește această favoare. Bunii slujitori ai lui Dumnezeu se pot bucura de o astfel de favoare așa cum se bucură de o minune. Înălțarea Maestrului creației, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este cel mai bun exemplu al unei astfel de favoare.
Nu este necesar ca spiritul să locuiască într-un trup, însă trupul este locul său de trai în lume. Drept răsplată Divină pentru desăvârșirea lui, spiritul nu trebuie să se afle într-un loc anume. Dar asta nu înseamnă că se aseamănă cu Ființa Divină, adică să fie mai presus de conceptele de timp și spațiu. Trupul este un mecanism prin care spiritul își exercită controlul sau un instrument prin care își exprimă sentimentele. Nu este o parte a trupului, alăturat acestuia sau cuprins în el. Înrădăcinat în Tărâmul (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Divine, cu ramurile și frunzele în lume și având o legătură cu trupul, care nouă ne este necunoscută, el vorbește, gândește, iubește, îndură, iar dacă se supune lui Dumnezeu, face fapte bune fără încetare și înaintează spre Paradis. Dar dacă se supune trupului, atunci indiferent de ce face, ce spune sau ce gândește o persoană, devine asemenea unui mormăit sau mârâit.
Spiritul este o ființă delicată, fină, care se asemănă îngerilor. El stăpânește peste toate simțurile și facultățile fizice și imateriale ale unei persoane. Mintea, pe care materialiștii și fiziologii materialiști o consideră sursa tuturor activităților „mentale” umane, este ca o conversație telefonică între spirit și organismul fizic, ca un lac de acumulare pentru producerea facultăților dependente de spirit, ca un punct de legătură între organele de simț, ca o bibliotecă a intelectului și a sufletului care cuprinde lumi, ca un set de comutatoare pentru sentimente, mișcări și activități de percepție și ca un laborator pentru a studia, diferenția, analiza și sintetiza darurile Divine. Este un element dinamic al spiritului.
Potrivit majorității sufiților, spiritul este creat, chiar dacă provine din Tărâmul (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Divine. Este cea mai delicată, pură și fină dintre creaturi. Este o oglindă care reflectă Atributele și Numele Divine, o oglindă ce poate pătrunde cele mai dense lucruri. Ne amintește de Ființa Divină. Cei înzestrați cu capacitatea de a vedea și de a auzi lucrurile pe care oamenii obișnuiți nu le pot vedea și nu le pot auzi, văd și aud fie prin intermediul inimii (spirituale), fie prin intermediul secretului (cea mai lăuntrică facultate, mai delicată și mai fină decât inima), care se află sub controlul și îndrumarea ei. Oamenii care cunosc adevărurile ascunse în esența existenței și a Religiei, se înalță, pe aripile spiritului, până pe culmile descoperirilor și observațiilor (spirituale). În timp ce noi putem vedea dimensiunea exterioară a lucrurilor doar prin intermediul vederii, spiritul poate pătrunde în dimensiunea lăuntrică prin ferestrele inimii (spirituale) și poate observa, prin ferestrele secretului, ceea ce se află în spatele manifestărilor Atributelor și Numelor Divine. Cu toate că în lumea cealaltă, toți credincioșii vor fi onorați cu această favoare, Maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra lui, are cea mai mare capacitate de a o primi. El spune: „Primul lucru pe care l-a creat Dumnezeu a fost lumina mea”.[1]
Spiritul este o suflare din Tărâmul (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Divine și capătă o formă în funcție de fiecare individ. Are un înveliș energetic sau astral și poate apărea sub forma dublului individului căruia îi aparține. La moarte, el părăsește trupul și cu voia lui Dumnezeu, așteaptă unirea.
Viața este o manifestare a Numelor Divine Cel Veșnic Viu și Cel Dătător de Viață. În ceea ce privește oamenii, se manifestă asemenea duhului care este suflat și care are multiple activități în trupul în care a fost suflat. În relația sa cu oamenii, spiritul este o entitate creată într-un cadru temporal și se poate spune că este respirat în fiecare clipă, într-un ciclu mereu reînnoit prin manifestările constante și mereu noi ale Numelor Divine Cel Veșnic Viu, Cel Dătător de Viață și Cel care Subzistă prin Sine și Care Susține Subzistența. Cei care nu pot vedea această realitate din spatele vieții, fie atribuie spiritul compoziției fizice a corpului, minții sau creierului, fie nesocotind punctele sau simțurile lăuntrice sau facultățile de sprijin sau facultățile de căutare a ajutorului de care depinde, consideră că spiritul este veșnic (în trecut) și subzistent prin sine. Cu toate acestea, nu este lipsit de valoare, pentru a fi atribuit unei compoziții fizice în descompunere sau altor cauze materiale, și nu este nici prea arogant pentru a pretinde veșnicia și subzistența prin sine. Există, pentru că Dumnezeu l-a făcut astfel și subzistă, căci El este Unicul Subzistent prin Sine sau Care Susține Subzistența. Afirmația Profetică: „Primul lucru pe care l-a creat Dumnezeu a fost duhul meu” (într-o altă variantă „lumina mea”), indică acest lucru.
În ceea ce privește trupul său și sufletul trupesc, care sunt legate de Tărâmul Fizic al Creației, în ceea ce privește spiritul său legat de Tărâmul Manifestării Inițiale a Poruncilor Divine, inima sa (spirituală) care este deschisă către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine, secretul (cea mai lăuntrică facultate, mai delicată și mai fină decât inima), care se îndreaptă către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine, omenirea – această ființă nobilă – este cea mai cuprinzătoare copie, o copie de neasemuit a creațiunii. Cu toate acestea, în ciuda sau datorită acestei naturi superioare, are atât calitățile excelenței, cât și atributele carnalității. (Cei care consideră că spiritul și sufletul sunt entități separate au făcut această împărțire.) Efectele pe care le au calitățile excelenței, cât și cele ale atributelor carnalității au legătură cu materializarea actelor umane. Credința, dorința, hotărârea, disciplina, fermitatea și, în primul rând, îndreptarea către Dumnezeu în credință și ascultare sau îndepărtarea de El prin neascultare, se aseamănă unui sâmbure, din care va crește binele sau răul, astfel încât omul fie se înalță către cele mai înalte culmi, fie decade la nivelul cel mai de jos.
Cei care consideră că sufletul și spiritul sunt entități separate, cred că sufletul este centrul atributelor umane rele, iar spiritul este izvorul unor calități și valori demne de lăudat. Ei cred că rațiunea sau intelectul reprezintă limba spiritului, iar viziunea tălmaciul acesteia. Conform unei astfel de abordări, rațiunea este legată de spirit, nu de suflet. Potrivit unor asemenea gânditori, spiritul stă la baza mecanismului de învățare, discernământ, inspirație și conștiință și este esența omenirii. Într-un trup sănătos, spiritul vede cu ochii, gustă cu limba, aude cu urechile, atinge cu pielea și miroase cu nasul.
Spiritul are o legătură profundă, intimă, cu corpul dincolo de conștiință. Această conexiune este de așa natură, încât spiritul experimentează prin intermediul corpului însuși, toate atributele și activitățile corporale, care provin în principal dintr-o manifestare diferită a Numelor Divine și care pot pătrunde prin însuși corpul, în natura materiei.
Cu toate acestea, unii sufiți folosesc termenii spirit și suflet unul în locul celuilalt. Ei clasifică spiritul ca suflet sau spirit vegetal, suflet sau spirit animal și suflet sau spirit uman. De asemenea, ei clasifică sufletul în funcție de gradul său de evoluție spirituală în următoarele categorii: sufletul trupesc, care poruncește răul, sufletul care se acuză pe sine, sufletul care primește inspirație, sufletul liniștit și așa mai departe. Potrivit majorității cărturarilor sufiți, un suflet liniștit se ferește de orice rău și transformă faptele bune și demne de laudă într-o dimensiune a naturii sale. Făcând încă un pas înainte, ține sub control chiar și evenimentele care îi apar în minte fără voia lui. La un erou al adevărului care a ajund în acest punct se pot observa calitățile îngerești și sfințenia, urmând ca porțile cunoașterii Nevăzutului să i se întredeschidă. Cu timpul, un astfel de suflet devine un spirit curat, iar carnalitatea lui se transformă complet în spiritualitate.
Acest aspect cere o detaliere suplimentară, după cum urmează: Potrivit sufiților, atât timp cât spiritul este susținut și întărit prin credință din ce în ce mai mare, prin fapte bune, ocolirea păcatului, învățare și reflectare în adevăratul sens al cuvântului, sufletul începe să prezinte semne ale moralității. Când se continuă cu o curățire constantă a sufletului și cu „șlefuirea” trupului prin închinare permanentă, atât sufletul, cât și trupul pot primi darurile de a se întoarce la Dumnezeu Cel Atotputernic, sub îndrumarea spiritului.
Putem aborda această chestiune și dintr-o altă perspectivă, după cum urmează: Dacă sufletul animal este atât de puternic încât să domine trupul, atunci va provoca „moartea” spiritului. Rezultatul unei vieți la nivelul inimii și al întăririi spiritului este fie „moartea” sau supunerea sufletului, fie dobândirea unei naturi angelice, în cazul celor care au un grad înalt de spiritualitate. A vedea partea bună a lucrurilor, gândirea pozitivă, credința nestrămutată, închinarea constantă, rugăciunile și recitirile sistematice și repetate și implorarea continuă pentru iertarea păcatelor constituie calea cea mai sigură, prin care spiritul se întărește și sufletul este obligat să se supună. Cei care urmează această cale cu sinceritate nu au rătăcit calea la jumătatea călătoriei. Cei care nu renunță la supravegherea sinelui pe cale și care sunt întotdeauna atenți la relația lor cu Dumnezeu Cel Atotputernic înaintează fără încetare către cea mai înaltă culme. Cărturarii sufiți îi numesc „oameni cu spirite luminate și luminoase”. Dar cei care văd întotdeauna latura rea a lucrurilor și a evenimentelor, care au o gândire deviantă, care își petrec viața în ambiții și visuri lumești, care nu au reușit niciodată să dobândească adevărul în credință, care sunt nepăsători în închinare, care nu își întăresc prin rugăciune dorința de a face bine și care nu-și pot birui înclinația de a face rău și de a păcătui, cerându-i iertare lui Dumnezeu, decad la nivelul cel mai de jos. Aceștia sunt numiți „trupuri ale întunericului”.
Spiritul devine asemenea unui „porumbel” sau asemenea unui înger, zburând spre înălțimile Vieții de Apoi; oamenii își înfrânează dorințele trupești, inimile le sunt umplute de cunoașterea și dragostea pentru Dumnezeu și își trăiesc viața conform legilor religioase. Dacă, dimpotrivă, viața unei persoane este dependentă de poftele carnale și trupești, atunci spiritul își pierde puterile, inima pălește, sentimentele se murdăresc, iar „secretul” este redus la tăcere. Pe scurt, puterea poftei are întotdeauna drept rezultat paralizia spiritualității, iar întărirea spiritului duce la supunerea și curățirea sufletului. Pentru a indica acest aspect, unii sfinți afirmă „Cei cărora le pasă de trupurile lor nu își pot prețui sufletele, iar celor cărora le pasă de spiritele lor nu pot fi asemenea celor cărora le pasă de trupurile lor”. Acești sfinți îi învață pe oameni cum să-și descopere spiritele.
Un suflet necurățit înclină spre carnalitate și caută să-și satisfacă poftele trupești. Această trăsătură poate fi observată într-o oarecare măsură, până când devine un suflet liniștit și aproape identic cu spiritul. Dar când spiritul ajunge la rangul de a fi mulțumit cu Dumnezeu și de a fi plăcut Lui, cu ajutorul lui Dumnezeu, începe să vorbească asemenea spiritului. Când o persoană dobândește acest caracter, rațiunea, care este o facultate iscoditoare și curioasă, se înalță la orizontul minții, care analizează dovezile și principiile poruncilor religioase, preia „culoarea” inimii și începe să observe tărâmurile metafizice din observatorul intelectului spiritual. Inima stă la pândă pentru a vâna tainele care aparțin Tărâmului Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine, iar secretul răsuflă dor de Ființa Divină.
Inima și secretul sunt precum ochii spiritului, cu care putem privi veșnicia. În timpul călătoriei spirituale, intelectul spiritual se supune ritmului visurile din Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine, iar secretul unei dorințe pentru Tărâmul Manifestării Transcendentale a Divinității. Când, îndrăgostiți fiind, au dobândit ceea ce își doreau, se îmbată cu ceea ce observă uimiți la orizont. Când darurile Divine, revărsate din secret în inimă și căpătând culoarea Tărâmului Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine în receptorii inimii, sunt transferate spiritului prin limbajul inimii, încep să prindă glas cu accent îngeresc. Putem găsi o analogie – chiar dacă imperfectă și limitată – cu tainele Divine transmise Profeților de către îngeri, pe care îi putem asemăna cu spiritele, datorită secretelor și inimilor lor profunde. Într-adevăr, în versetul „El trimite Duhul (Revelaţia şi ştiinţa Sa, care sunt pentru oameni asemenea duhului pentru trup.), prin porunca Sa, asupra aceluia care voieşte El dintre robii Săi” (40:15), Coranul folosește uneori termenul Revelație cu sensul de spirit (duh). Așa cum spiritul este esența vieții în trup, tot așa și Revelația este esența și cel mai important mijloc de viață și vitalitate spirituală. Spiritul este o suflare Divină, directă sau indirectă, iar Revelația este, de asemenea, o suflare ce își are obârșia în Atributul Vorbirii. Cei mai de încredere păstrători ai acestei taine Divine sunt oamenii perfecți sau desăvârșiți.[2] Spiritul, pe care l-a primit și l-a insuflat în comunitate cel mai măreț om desăvârșit, Maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este chiar Revelația Divină, iar darurile și inspirațiile pe care oamenii relativ desăvârșiți care calcă pe urmele lui, le-au primit, reprezintă milostivirea față de Comunitatea Musulmană, cu condiția ca aceste daruri și inspirații să se afle în standardele fundamentale, stabilite de Revelație.
Ambele spirite – atât duhul, cât și Revelația – joacă un rol extrem de important pentru omenire. La fel cum creșterea, sănătatea și supraviețuirea corpului uman se datorează spiritului, tot așa viața și supraviețuirea tuturor lumilor depind de „spiritul” care este insuflat de omul desăvârșit. Înainte de crearea primului om desăvârșit – Adam, prima ființă umană și totodată primul Profet, care avea să citească creațiunea și să lumineze rațiunile și inimile cu suflul pe care îl transmitea – lumea era întunecată. Partea de mijloc a istoriei sale a fost luminată, în special cu ajutorul luminii pe care a răspândit-o Cel Mai Mare Duh sau Sfântul Duh. Dacă într-o zi, această lumină dispare, lăsând lumea în întuneric, iar lucrurile și evenimentele vor fi interpretate drept locul de joacă al hazardului, în fața omenirii se va arată o nouă cale. Adică, asemenea alternanței zi – noapte, lumea, care va fi fost întunecată, va fi înlocuită de lumea luminată a veșniciei. În continuare, voi cita un nou pasaj din Bediüzzaman:
Așa cum viața este un ulei esențial pur extras din univers, tot așa, conștiința și percepția senzorială sunt uleiuri esențiale extrase din viață... și cum spiritul este esența pură a vieții - într-adevăr, este însăși viața stabilă și autonomă - la fel este și viața fizică și spirituală a Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, cel mai fin ulei esențial extras din percepția senzorială, conștiință și inteligența universului. Mesajul lui Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este cel mai pur ulei esențial extras din percepția senzorială, conștiința și inteligența universului. Într-adevăr, după cum mărturisesc lucrările, realizările, moștenirea lui, viața fizică și spirituală a lui Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, însăși viața universului și Mesajul lui reprezintă lumina și chiar conștiința conștiinței universului.
Acesta este adevărul. Dacă lumina Mesajului Profetului Mahomed părăsește lumea, universul va muri. Dacă Coranul părăsește universul, universul își va pierde mințile. Își va pierde mințile și va provoca distrugerea lumii, lovind cu capul o stea.[3]
Spiritul insuflat într-o ființă umană ar putea avea aceeași semnificație pe care o au Islamul, Profetul și Coranul pentru existență, ca spirit universal care cuprinde universul și ca conștiință, viață și lumină. Cu toate acestea, pentru a se manifesta în tărâmul corporal, spiritul are nevoie de un sistem sau de un mecanism. Fie că sunt transparente sau opace, toate lucrurile sunt receptori ai legilor universale care provin din Tărâmul Manifestării Inițiale a Poruncilor Divine și care sunt stabilite pentru crearea, funcționarea sau viața lor. Toate ființele vii, inclusiv oamenii, cu compoziția și capacitățile lor specifice, și oamenii desăvârșiți, cu natura lor distinsă și favorurile specifice, care le sunt acordate, se află în locul în care se înalță spiritul specific fiecăruia.
În ceea ce privește omenirea, spiritul are câteva trepte de ascensiune sau naștere, după cum urmează:
1. Ascensiunea sa în timpul determinării inițiale a naturii. Această etapă a ascensiunii sale se leagă de adevărul lui Mahomed ca Ahmad – existența arhetipală înainte de venirea lui pe lume ca Mahomed. Acesta este punctul de vedere al celor care susțin că spiritele au fost create înainte de existența corporală a omenirii.
2. Ascensiunea sa în timpul creării lui Adam - și într-adevăr a fiecărei persoane – care este menționată în versetul „voi sufla în el din duhul Meu” (15:29).
3. Ascensiunea spiritului insuflat în orizontul inimii și al secretului. Această ascensiune descrie, de asemenea, asumarea reală de către umanitate a statutului înalt de locțiitor. Omul desăvârșit este reprezentatul perfect al acestui statut. Trupul omului desăvârșit, chiar dacă este inferior spiritului ca entitate corporală, are un rafinament spiritual. Ascensiunea Maestrului creațiunii, pacea și binecuvântările fie asupra lui, în timpul căreia trupul său binecuvântat i-a însoțit spiritul – Ascensiunea a avut loc atât în trup, cât și în spirit - este un exemplu în acest sens. Chiar și în activitățile și stările sale de zi cu zi, un astfel de trup manifestă Atributele Ființei Divine de Măreție și Desăvârșire, așa cum s-a afirmat cu privire la Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui: „Când este văzut, Dumnezeu este amintit și menționat.”[4]
Un om desăvârșit prezintă anumite semne distinctive. El se naște cu aceste semne specifice și trăiește conștient că le deține. El încearcă să împlinească tot ceea ce îi cer semnele distinctive. Modul în care își trăiește viața îl va ajuta să înainteze către cealaltă lume. Chiar și trupul are anumite avantaje. De exemplu, trupurile Profeţilor nu se descompun și nici nu putrezesc în pământ.[5]
Spiritul Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a fost primul spirit determinat și stabilit la începutul creației. Cu toate acestea, el a fost transferat în existența materială în lume ca rimă a versetului Profeției, rodul Pomului Vieții, soarele de pe cerul Mesajelor Divine și mesagerul judecății finale și hotărâtoare în toate aspectele și a cărui venire fusese aşteptată de secole cu mare entuziasm şi bucurie.
El este atât rodul, cât și sămânța; el este atât primul mesaj, cât și ultimul. El deține atât tainele Basmala[6] (ca început al tuturor lucrurilor), cât și tainele Fatiha (Capitolul din deschiderea Coranului). De asemenea, el poate fi considerat precursorul, care vine din urmă. Pentru a se descrie pe sine și pe Companionii săi, el afirmă: „Noi suntem cei care au ajuns ultimii, dar i-am întrecut pe ceilalți.”[7] Faptul că fiecare comunitate își va urma Profetul în ziua Judecății de Apoi trebuie să reprezinte o veste foarte bună pentru noi, în ceea ce privește popasul sau rangul care va fi acordat celor care urmează Spiritul Măreț, pacea și binecuvântarea fie asupra sa. El este Cel Mai Mare Spirit, iar comunitatea lui este cea mai fericită și cea mai norocoasă comunitate.
În terminologia sufită, termenul Cel Mai Mare Spirit este folosit în general cu sensul de Adevărul lui Ahmad – sensul sau adevărul pe care profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, l-a reprezentat înainte de a veni pe lume ca Mahomed. Întrucât cea mai glorioasă ființă reprezintă oglinda cea mai clară și cea mai curată a Atributelor și Numelor Divine, el este cel mai strălucitor „chip”, cea mai splendidă „statură” a Lumii Văzute sau Corporale și a Tărâmului (invizibil) al Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine. Datorită luminii pe care el a transmis-o, toate lucrurile și evenimentele au putut fi înțelese asemenea unei cărți importante, pe care trebuie să o studiem, iar omenirea cu siguranță a învățat de unde vine și încotro se îndreaptă, în timp ce spiritul uman, îndrăgostit de veșnicie, a fost renăscut și salvat din vălurile întunericului corporalității, datorită promisiunilor sale de fericire veșnică.
Cu toate acestea, există persoane care consideră că Cel Mai Mare Spirit este manifestarea vieții universale, alții consideră că este o manifestare universală a Măreției Divine și mai există și persoane care cred, bazându-se pe versetul din Coran: „În timpul ei se coboară îngerii şi Duhul, după voia Domnului lor, pentru orice poruncă!” (97:4), că Cel mai Mare Spirit Universal coboară într-o zi sau noapte binecuvântată, ca mijloc de expansiune și extaz spiritual pentru credincioși. De asemenea, există persoane care consideră că este cea mai cuprinzătoare reprezentare a călătoriei spirituale către Dumnezeu de la început până la sfârșit, în timp ce alții Îl numesc Primul Intelect sau Sufletul Universal. De fapt, la fel ca în cazul Spiritului Sfințeniei, ființa imperceptibilă considerată sursa luminii Profeților, nici identitatea adevărată a Celui Mai Mare Spirit Universal nu ne este cunoscută.
Spiritul fiecăruia este, de fapt, deschis către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine și este strâns legat de acesta. Prin această legătură, cei care au cunoștințe de specialitate în materie descriu discernământul și percepția spirituală drept „cucerirea iminentă”, intuițiile și impresia unei inimi deschise și conectate cu Atributele Divine și Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine drept „cucerirea deschisă”, iar observațiile privind întoarcerea secretă către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Divinității drept „cucerirea absolută.”
Ființa umană, cu facultățile sale interioare precum spiritul, inima și secretul, este un candidat atât pentru Paradis, cât și pentru veșnicie, atât pentru „observarea” lui Dumnezeu în Paradis, cât și pentru dobândirea plăcerii Sale. Având în vedere că toate favorurile acordate în lumea cealaltă se referă în primul rând la aceste facultăți și, prin urmare, nu putem să le percepem în corporalitatea noastră, ele vor fi o surpriză: „Am pregătit pentru slujitorii Mei drepți lucruri pe care nici un ochi nu le-a văzut vreodată, urechile nu le-au auzit și inima nu le-a simțit.”[8] Cu siguranță, favorurile divine de care oamenii vor avea parte în Viața de Apoi, nu pot fi percepute prin intermediul „rațiunii lumești” sau prin intermediul „rațiunii vieții lumești” – rațiunea care se ocupă doar cu treburile lumești. Cine știe ce Îl surprinde pe Cel Care răspunde „În el vor avea tot ceea ce vor voi. Şi la Noi este şi mai mult” (50:35), celor care, în căutarea unei cunoașteri aprofundate și a unei iubiri de Dumnezeu, întreabă „Cât mai este?”, va oferi din sursa făgăduinței „Cei care fac bine vor avea parte de cea mai bună [răsplată] şi încă şi mai mult” (10:26). Credem că Milostivirea nemărginită a Celui Care a încheiat contractul Cine este de partea lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne cu el, cu omenirea, impune ca lucrurile să se întâmple în acest mod.
Pentru a sintetiza, viața este totul în univers și este direct legată de El, Cel Viu și Veșnic (prin Care totul subzistă). Viața lui Dumnezeu Cel Atotputernic este Însăși Viața, esențială pentru Ființa Sa și veșnică în trecut și viitor. Viața Lui există prin Sine, nu depinde de niciun spirit. Însă spiritul ființelor vii reprezintă o substanță imaterială și cauza vieții acelei ființe. Având în vedere că îngerii sunt trupuri desăvârșite și pure, ei continuă să existe prin intermediul spiritelor lor, care sunt aproape identice cu viețile lor datorită desăvârșirii și purității lor. De aceea, anumiți învățați susțin că moartea îngerilor nu se aseamănă cu moartea ființelor corporale, ci mai degrabă cu leșinul sau absorbirea. Potrivit acestora, moartea spiritelor se aseamănă cu moartea îngerilor. Căci, din punctul lor de vedere, spiritele sunt legi Divine simple, vii și conștiente care provin din Tărâmul Manifestării Inițiale a Poruncilor Divine și ele nu se pot descompune sau degrada așa cum o fac entitățile complexe și compuse. Totuși, așa cum spune și versetul „Şi atunci când se va sufla în trâmbiţă, vor fi trăsniţi toţi cei care se află în ceruri şi pre pământ” (39:68), ei au fost predestinați să treacă puntea morții, chiar și sub forma unei absorbiri sau a unui leșin.
Potrivit sufiților, asemenea celor trei facultăți separate, dar interdependente ale unei entități complete, spiritul este o entitate imaterială care are trei dimensiuni, ca obiect a trei favoruri Divine distincte. Acestea sunt:
Prima dimensiune poartă denumirea de „spiritul însuși”. Primul este ceea ce ei numesc „spiritul însuși”. Este prima manifestare a Milostivirii Divine atotcuprinzătoare în numele aducerii spiritului în existență. Se pare că ea subzistă ca rezultat al relațiilor reciproce și interdependente ale elementelor care formează o ființă vie.
A doua dimensiune este „spiritul insuflat”. Este ceea ce numesc „sufletul - gândire”, favorizat cu rațiune, voință, intelect spiritual, anumite simțuri lăuntrice, conștiință și cu capacitatea de a se dezvolta prin învățare și credință. Este o lege sau poruncă divină vie, conștientă, insuflată în embrion, într-un anumit stadiu al dezvoltării sale în pântecele mamei. Un hadith spune că este insuflat de către un înger. Acest spirit a fost insuflat în Adam de către Însuși Dumnezeu Cel Atotputernic, așa cum spune versetul „Iar când îl voi face şi voi sufla în el din duhul Meu” (15:29); și în Profetul Isus, pacea fie asupra lui, de către Îngerul Gavril. Aceste spirite ale ființelor umane se numesc „spirite specifice”. Spiritul fiecărei ființe umane individuale are caracteristici proprii care provin din manifestări specifice ale Compasiunii Divine și este legat de natura, caracterul și capacitatea specifică fiecăruia. Aceste spirite pot fi asemănate cu diferitele reflexii pe care soarele le are în obiectele pământești, variind unele de altele prin natură, capacitate și caracteristici. Diversitatea și multiplicitatea aproape nemărginită a obiectelor nu sunt contrare unității soarelui care se reflectă în ele. Un singur soare, care are toate razele, trimite către obiecte câte o rază în funcție de capacitatea, natura și caracteristicile lor specifice. Nu este chiar o comparație fericită, însă putem spune că așa cum toate exemplele de lumină, căldură și alte caracteristici pe care le împărtășesc toate celelalte obiecte de pe pământ, sau chiar toate celelalte planete, reprezintă reflectări ale luminii, căldurii si a altor caracteristici ale soarelui, iar spiritele care au caracteristici în funcție de fiecare ființă umană, reprezintă reflectările Luminii Celui Care Are Atributele Măreției și Harului și manifestările Numelor Cel Viu Și Cel Dătător de Viață. De aceea, există sufiți care trăiesc în absorbire în Existența Divină și care se gândesc necontenit la Existența Reală și Fundamentală, chiar și atunci când privesc existența întunecată și experimentează anihilarea în lumina manifestărilor arzătoare ale „Chipului” Divin și care afirmă că nu simt nicio altă existență, afară de El. Unii dintre ei, care se află în stare de extaz, merg atât de departe încât consideră existența asemenea unei reflectări a ființei umane într-o oglindă și o privesc ca pe ceva imaginar.
De fapt, aceasta este confuzia care apare în urma stării de beție sau absorbire spirituală. Prin urmare, astfel de considerații ale sufiților musulmani aflați în starea de extaz, nu ar trebui confundate cu filosofia panteiștilor. Chiar dacă cele două puncte de vedere sau considerații par să se asemene, musulmanii sufiți s-au concentrat pe Existența Divină ca existență reală și au fost anihilați întru Ea, considerând că existența condiționată este imaginară. Ceilalți se concentrează pe existența corporală, fie ignorând Existența Divină, fie considerând-o pe prima ca întruparea celei de-a doua.
A treia dimensiune a spiritului este „spiritul biologic”, pe care musulmanii sufiți îl numesc „spirit animal”. Este un element de legătură între spiritul insuflat sau sufletul vorbitor și trup. De asemenea, poate fi privit ca văl al subtilității, purității și demnității spiritului, care este legat de Numele Divin Cel de deasupra tuturor.
Spiritul insuflat de Dumnezeu este o substanță abstractă, non-biologică. Fluctuațiile oamenilor între îndrumare și rătăcire, bine și rău, fericire și amărăciune, apar în relație cu spiritul animal. Dacă am putea asculta spiritul insuflat, l-am auzi fredonând cântece de bucurie. În cazul celor stăpâniți de spiritul uman real, suferințele și durerile spiritului animal reprezintă mijloacele de desăvârșire ale spiritului insuflat. Dacă, dimpotrivă, spiritul lor insuflat este slab – este vorba despre cei care nu au o conștiință vie și a căror relație cu Dumnezeu este moartă – nu au nimic de câștigat de pe urma suferințelor și durerilor. Cel mai important mecanism al spiritului este conștiința, care este un observator pentru „observarea” lui Dumnezeu.
O, Doamne! Arată-ne adevărul ca fiind adevărat și ajută-ne să îl urmăm și arată-ne minciuna ca fiind minciună și fă-ne să ne depărtăm de ea. Ajută-ne să ne încheiem viețile ca musulmani și include-ne printre cei drepți!
Revarsă pacea și binecuvântările asupra Luminii, care din Nevăzut, s-a înălțat în existență, având realitatea întregii existențe și subzistând prin Tine și pentru Tine în Tărâmul Manifestării Transcendentale a Divinității și care a fost înzestrată cu standardele Tale de conduită în Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine și asupra Familiei și Companionilor săi, care reprezintă tot ceea ce Profetul a adus în Tărâmul Existenței Corporale.
[1] al-‘Ajluni, Kashfu’l-Khafa’, 1:311. [2] Pentru o analiză detaliată a Omului Perfect sau Desăvârșit, vezi M. Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, Vol. 2 [3] Bediüzzaman Said Nursi, Lemalar („The Gleams” – în română „Strălucirile”), „The Thirtieth Gleam, The Fifth Part, the Fourth Sign.” (în română „Cea de-a treisprezecea strălucire, Partea a cincea, Al patrulea semn ”) [4] al-Munawi, Faydu’l-Qadir, 2:528; at-Tabari, Jami‘u’l-Bayan, 11:132. (Tr.) [5] Abu Dawud, „Salah” 201; an-Nasa’i, „Jumu‘a” 5. [6] Basmala reprezintă expresia „În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător” și se menționează la începutul faptelor bune, legitime din punct de vedere religios. [7] al-Bukhari, „Wudu’” 68; Muslim, „Jumu‘a” 19, 21. [8] al-Bukhari, „Bad’u’l-Khalq” 8; Muslim, „Iman” 312; at-Tirmidhi, „Janna” 15.
Comments