Sufismul și originea lui

M. Fethullah Gulen

Sufismul și originea lui

Sufismul (tasawwuf) este calea urmată de sufiți pentru a ajunge la Adevărul Suprem – Dumnezeu. În timp ce „sufismul” sau „știința sufismului” exprimă de obicei caracterul teoretic sau aspectul filozofic al acestei căutări, aspectul practic este de obicei denumit „a fi un derviș”.

Ce este sufismul?

Sufismul a fost definit în multe feluri. Unii îl văd ca fiind anihilarea orgoliului, voinței și concentrării pe sine a individului de către Dumnezeu și trezirea spirituală ce reiese ulterior din lumina Esenței Sale.[1] O astfel de transformare are ca rezultat direcționarea voinței individului de către Dumnezeu, în conformitate cu Voia Sa. Alții îl consideră o strădanie continuă a omului de a se curăța de tot ceea ce este rău sau urât pentru a dobândi virtuți sau calități morale înalte.

Definiția lui Junayd al-Baghdadi[2], un cunoscut maestru sufit, oferă impresia că el vede sufismul ca pe o modalitate de „autoanihilare întru Dumnezeu” și „permanență sau subzistență cu Dumnezeu”. Shibli[3] o rezumă ca existența în permanență împreună cu Dumnezeu sau în prezența Lui, astfel încât niciun scop lumesc sau de pe altă lume să nu fie întreținut. Abu Muhammad Jarir descrie sufismul ca înfrânarea ispitelor sufletului trupesc (și malefic), (nafsu’l-ammara) și a calităților răului, și dobândirea de calități morale lăudabile.

Alții descriu Sufismul ca abilitatea de a vedea dincolo de aspectul „exterior” sau de suprafață al lucrurilor și evenimentelor și interpretarea oricărui lucru se întâmplă în lume în relație cu Dumnezeu. Asta înseamnă că omul consideră fiecare act al lui Dumnezeu ca pe o fereastră prin care să-L „vadă” și își trăiește viața ca pe un efort continuu de a-L privi sau de a-L „vedea” cu un „văz” profund, spiritual, de nedescris în termeni fizici, și cu o conștiință profundă că este supravegheat continuu de El.

Toate aceste definiții pot fi rezumate după cum urmează: Sufismul este calea urmată de un individ care, fiind capabil să se elibereze de viciile și slăbiciunile umane pentru a dobândi calități angelice și o conduită plăcută lui Dumnezeu, trăiește în conformitate cu cerințele cunoașterii și iubirii lui Dumnezeu și în bucuria spirituală care rezultă.

Sufismul se bazează pe respectarea chiar și a celor mai „triviale” reguli ale Shari‘a[4] pentru a pătrunde sensul lor interior. Un inițiat sau călător pe cale (salik) nu separă niciodată respectarea exterioară a Shari’ei de dimensiunea sa interioară și, prin urmare, respectă toate cerințele atât ale dimensiunii exterioare, cât și ale dimensiunii interioare ale Islamului. Printr-o astfel de respectare, călătorul se îndreaptă spre țel cu cea mai mare smerenie și supunere.

Sufismul, o cale solicitantă care duce la cunoașterea lui Dumnezeu, nu face loc pentru neglijență sau frivolitate. Este nevoie ca inițiatul să se străduiască continuu, ca o albină care zboară din floare în floare, pentru a dobândi aceste cunoștințe. Inițiatul ar trebui să-și curățească inima de toate celelalte atașamente; să reziste tuturor înclinațiilor, dorințelor și poftelor trupești; și să trăiască într-o manieră care reflectă cunoștințele cu care Dumnezeu a reînviat și i-a luminat inima, mereu gata să primească binecuvântarea și inspirația divină; precum și să respecte cu strictețe exemplul Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Convins că atașamentul și aderarea la Dumnezeu reprezintă cel mai mare merit și onoare, inițiatul ar trebui să renunțe la propriile sale dorințe pentru cerințele lui Dumnezeu, Adevărul Suprem.

După aceste definiții (preliminare), ar trebui să discutăm despre scopul, beneficiile și principiile sufismului.

Sufismul presupune respectarea strictă a tuturor obligațiilor religioase, un stil de viață auster și renunțarea la dorințele trupești. Prin această metodă de autodisciplină spirituală, inima omului este curățită și simțurile și facultățile sale sunt folosite în calea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că călătorul poate începe acum să trăiască la nivel spiritual.

Sufismul permite oamenilor, de asemenea, prin închinarea constantă a lui Dumnezeu, să-și aprofundeze conștientizarea despre ei înșiși ca devotați ai lui Dumnezeu. Prin renunțarea la această lume trecătoare, materială, precum și la dorințele și emoțiile pe care ea le generează, ei se trezesc la realitatea celeilalte lumi, care este îndreptată către Numele Preafrumoase ale lui Dumnezeu.[5] Sufismul permite oamenilor să-și dezvolte dimensiunea angelică a existenței, și permite căpătarea unei convingeri puternice, din inimă, personal experimentate a elementelor de credință care au fost în trecut acceptate doar superficial.

Principiile sufismului pot fi enumerate după cum urmează:

• Ajungerea la credința adevărată în Unitatea absolută a lui Dumnezeu și o viață în conformitate cu cerințele sale.

• Ascultarea Vorbirii Divine (Coranul), discernerea și apoi supunerea în fața poruncilor Puterii și Voinței Divine care se referă la univers (legile creației și ale vieții).

• Debordarea de Iubire Divină și înțelegerea cu toate celelalte ființe în realizarea (care provin din Dragostea Divină) că lumea este leagănul frăției și al fraternității.

• Acordarea de preferințe sau prioritate bunăstării și fericirii celorlalți.

• Acționarea în conformitate cu cerințele Voinței Divine - nu conform cerințelor propriei noastre voințe - și trăitul într-un mod care reflectă autoanihilarea noastră întru Dumnezeu și subzistența cu El.

• Deschiderea către iubire, dor spiritual, încântare și extaz.

• Capacitatea de a discerne ceea ce este în inimile sau mințile altora prin intermediul expresiilor faciale și misterelor interioare, Divine și semnificațiile evenimentelor de suprafață.

• Vizitarea locurilor spirituale și asocierea cu oamenii care încurajează evitarea păcatului și lupta pe calea lui Dumnezeu.

• Mulțumirea cu plăcerile permise din punct de vedere religios și abținerea de a nu face nici măcar un singur pas spre ceea ce nu este permis.

• Lupta continuă împotriva ambițiilor și iluziilor lumești, care ne fac să credem că această lume este eternă.

• Trebuie să nu uităm niciodată că mântuirea este posibilă numai prin certitudinea sau convingerea în adevărul credințelor și conduitei religioase, prin sinceritatea sau puritatea intenției și prin unica dorință, cea de a fi pe placul lui Dumnezeu.

Se pot adăuga alte două elemente: dobândirea de cunoștințe și înțelegerea științelor religioase și a științelor care studiază semnificațiile mai profunde ale existenței, omenirii și evenimentelor, precum și ale Coranului și poruncilor religioase și apelarea la îndrumarea perfecționată a unui maestru spiritual. Ambele au o semnificație considerabilă în ordinul Naqshbandiyah Sufi.[6]

Poate fi util să discutăm despre sufism conform următoarelor concepte de bază, care formează adesea nucleul cărților scrise referitor la bunele moravuri, maniere și asceză și care sunt privite ca locurile „Haqiqat Ahmadiya (Adevărul lui Muhammad ca Ahmad). )”[7] în inima cuiva. Ele pot fi considerate, de asemenea, lumini prin care poate fi recunoscută și urmată calea spirituală care duce la Dumnezeu.

Primul și cel mai important dintre aceste concepte este starea de veghe (yaqaza), la care se face aluzie în zicala Profetică (hadith): Ochii mei dorm, dar inima mea nu,[8] și în zicala lui 'Ali, cel de-al patrulea Calif: Oamenii dorm. Se trezesc când mor.[9] Celelalte etape numeroase pe această cale vor fi discutate, oarecum pe larg, în această carte.

Originea sufismului

După cum ne spune istoria științelor religioase Islamice, legile Shari'a nu au fost scrise în primele zile ale Islamului; mai degrabă, practica și circulația orală a poruncilor legate de credință, închinare și viața de zi cu zi i-au făcut pe oameni să le memoreze.

Astfel, le-a fost ușor să le adune în cărți mai târziu, pentru că ceea ce fusese memorat și exersat a fost pur și simplu consemnat. În plus, întrucât poruncile religioase erau problemele vitale din viața individuală și colectivă a musulmanilor, învățații le-au acordat prioritate și le-au compilat în cărți. Specialiștii în drept au cules și codificat cărți despre dreptul Islamic și regulile și principiile acesteia referitoare la toate domeniile vieții. Tradiționaliștii[10] au stabilit tradițiile profetice (Hadith-urile) și modul de viață (Sunna) și le-au păstrat în cărți. Teologii s-au ocupat de probleme legate de credința musulmană. Interpreții Coranului s-au dedicat studierii semnificației acestuia, inclusiv probleme care mai târziu vor fi numite „științe coranice”, cum ar fi naskh (abrogarea unei legi), inzal (Dumnezeu trimite întregul Coran la un moment dat ), tanzil (Dumnezeu trimite Coranul pe părți în diferite ocazii), qira'at (recitare Coranică), ta'wil (exegeză) și altele.

Datorită acestor eforturi care rămân universal apreciate în lumea musulmană, adevărurile și principiile Islamului au fost stabilite în așa fel încât autenticitatea lor să nu poată fi pusă la îndoială.

În timp ce unii învățați erau angajați în aceste activități „exterioare”, maeștrii sufiți s-au concentrat în cea mai mare parte asupra dimensiunii spirituale pure a Adevărului lui Ahmad. Ei au căutat să dezvăluie esența ființei umane, natura reală a existenței și dinamica interioară a umanității și a cosmosului, atrăgând atenția asupra realității a ceea ce se află sub și dincolo de dimensiunea lor exterioară. Adăugând comentariilor Coranice, narațiunilor tradiționaliștilor și deducțiilor cercetătorilor în drept, maeștrii sufiți și-au dezvoltat căile prin asceză, spiritualitate și autopurificare - pe scurt, practicarea și experimentarea religiei.

Astfel, viața spirituală Islamică, bazată pe asceză, închinare regulată, abținerea de la toate păcatele majore și minore, sinceritatea și puritatea intenției, iubirea și dorința, și admiterea de către individ a incapacității și lipsurilor sale esențiale au devenit subiectul Sufismului, o nouă știință care are propria metodă, principii, reguli și terminologie. Chiar dacă treptat au apărut diverse diferenţe între ordinele ce au fost stabilite mai târziu, se poate spune că nucleul de bază al acestei științe a fost întotdeauna esența Adevărului lui Ahmad.

Cele două aspecte ale aceluiași adevăr – legile Shari’ei și ale Sufismului – au fost uneori prezentate ca fiind excluzându-se reciproc. Acest lucru este destul de regretabil, deoarece Sufismul nu este altceva decât spiritul Shari'a, care este alcătuit din austeritate, autocontrol și critică și lupta continuă de a rezista ispitelor lui Șeitan și a sufletului care poruncește răul, cu scopul de a îndeplini obligațiile religioase.[11] Dacă aderarea la primul aspect a fost privit ca exoterism (auto-restricționare la dimensiunea exterioară a Islamului), urmarea celui din urmă a fost văzută ca ezoterism pur. Deși această diferențiere provine parțial din afirmațiile conform cărora legile Shari'a sunt reprezentate de oameni de știință în drept sau mufti, iar celelalte de sufiți, ea ar trebui privită mai mult ca rezultatul tendinței naturale și umane de a acorda prioritate modului este cel mai potrivit pentru fiecare practicant în parte.

Mulți specialiști în drept, Tradiționaliști și interpreți ai Coranului au creat cărți importante bazate pe Coran și Sunna. Sufiții, urmând metode care datează din vremea Profetului și a Companionilor săi, au creat de asemenea cărți despre austeritate și lupta spirituală împotriva dorințelor și ispitelor trupești, precum și asupra stărilor și stațiilor spiritului. Ei și-au consemnat de asemenea, propriile experiențe spirituale, dragoste, ardoare și exaltare. Scopul unei astfel de literaturi a fost de a atrage atenția acelor oameni despre care Sufiții considerau că și-au restrâns practica și reflecția la dimensiunea „exterioară” a religiei și să le îndrepte atenția către dimensiunea „interioară” a vieții religioase.

Atât Sufiții, cât și învățații au căutat să ajungă la Dumnezeu respectând obligațiile și interdicțiile Divine. Cu toate acestea, unele atitudini extremiste – observate ocazional de ambele părți – au provocat neînțelegeri. De fapt, nu a existat o neînțelegere substanțială, și astfel de conflicte nu ar fi trebuit să fie privite ca neînțelegeri, pentru că implicau doar tratarea diferitelor aspecte și elemente ale religiei sub diferite titluri. Tendința specialiștilor în jurisprudență a fost de a se preocupa de regulile de cult și viața de zi cu zi și modul de reglementare și disciplinare a vieții individuale și sociale, în timp ce sufiții au ales să ofere o modalitate de a trăi la un nivel înalt de spiritualitate prin autopurificare și pregătire spirituală, nu poate fi considerată o neînțelegere.

De fapt, Sufismul și jurisprudența sunt ca cele două facultăți ale unei universități care încearcă să-și învețe studenții cele două dimensiuni ale Shari‘a, permițându-le să o practice în viața de zi cu zi. O facultate nu poate supraviețui fără cealaltă, căci, în timp ce una învață cum să te rogi, să fii pur în ritual, să postești, să dai de pomană și cum să reglezi toate aspectele vieții de zi cu zi, cealaltă se concentrează asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat aceste acțiuni și altele, cum se poate face din închinare o parte inseparabilă a existenței omului și cum poate fiecare individ să fie ridicat la rangul de ființă universală, desăvârșită (al-insanu'l-kamil) — o adevărată făptură umană.[12] De aceea nici una dintre discipline nu poate fi neglijată.

Deși unii Sufiți autoproclamați i-au etichetat pe oamenii de știință religioși drept „erudiți ai ceremoniilor” și „ezoteriști”, Sufiții adevărați, perfecționați, au depins întotdeauna de principiile de bază ale Shari'a și și-au bazat gândurile pe Coran și Sunna. Ei și-au derivat metodele din aceste surse de bază ale Islamului. Al-Wasaya wa’r-Ri’aya (Sfaturile și Respectarea regulilor) de al-Muhasibi,[13] At-Ta‘arruf li-Madhhabi Ahli’s-Sufi (O descriere a Căii Oamenilor Sufismului) de al-Kalabazi, Al-Luma' (Strălucirile) de at-Tusi[14], Qutu'l-Qulub (Hrana inimilor) de Abu Talib al-Makki[15] și Ar-Risala (Tratatul) de al-Qushayri[16] se numără printre izvoarele prețioase care discută Sufismul conform Coranului și Sunnei. Unele dintre aceste surse se concentrează pe autocontrol și autopurificare, în timp ce altele elaborează pe diverse subiecte de interes pentru sufiți.

După acești importanți autori de compilații, a venit Hujjatu’l-Islam Imam al-Ghazzali[17], autorul cărții Ihya’u’Ulumi’d-Din (Reînvierea științelor religioase), cea mai cunoscută lucrare a sa. El a trecut în revistă toți termenii, toate principiile și regulile sufismului și, stabilindu-le pe acelea cu care toți maeștrii sufiți au fost de acord și criticându-le pe celelalte, a adus împreună dimensiunea exterioară (Shari‘a și jurisprudența) și cea interioară (sufi) a islamului. Maeștrii sufiți care i-au urmat, au prezentat sufismul ca fiind una dintre științele religioase sau o dimensiune a acesteia, promovând unitatea sau acordul între ei și așa-numiților „învățați ai ceremoniilor”. În plus, maeștrii sufiți au adăugat mai multe discipline sufite, precum stările de spirit, certitudinea sau convingerea, sinceritatea și moralitatea, în programa madraselor (instituții de învățământ superior pentru studiul științelor religioase).

Deși sufismul se concentrează mai ales pe lumea lăuntrică a individului și se ocupă de semnificația și efectul poruncilor religioase asupra spiritului și inimii cuiva și, prin urmare, este abstract, nu contrazice niciuna dintre căile islamice ce se bazează pe Coran și Sunna. De fapt, ca și în cazul altor științe religioase, sursa sa este Coranul și Sunna, precum și concluziile ce pot fi înțelese din Coran și Sunna prin ijtihad (deducție) de către învățații importanți din perioada timpurie a islamului. Pune accentul pe cunoaștere, cunoașterea lui Dumnezeu, siguranță, sinceritate, bunătate desăvârșită și alte virtuți fundamentale asemănătoare.

A defini Sufismul ca fiind „știința dimensiunilor interioare ale existenței, omenirii și religiei sau tainele” sau ca „știința stărilor și stațiilor spirituale ale omenirii” sau ca „știința inițierii” nu înseamnă că sufismul este diferit de celelalte științe religioase. Aceste definiții au rezultat din experiențele înrădăcinate în Shari’a ale anumitor persoane, cu caractere și temperamente diferite și care au trăit în vremuri diferite.

Este o denaturare a adevărului să prezinți punctele de vedere ale sufiților și gândurile și concluziile învățaților Shari‘a ca fiind fundamental diferite unele de altele. Deși unii sufiți erau adepți fanatici ai propriilor căi, iar unii învățați religioși (adică, juriști, tradiționaliști și interpreți ai Coranului) s-au limitat la dimensiunea exterioară a religiei, majoritatea a fost întotdeauna formată din cei care aleg calea dreaptă, de mijloc. Prin urmare, este greșit să concluzionăm că există o contradicție serioasă (care cel mai probabil a început cu niște gânduri sau vorbe nepotrivite rostite de unii juriști sau sufiți unii împotriva celorlalți) între cele două grupuri.

Cei care au participat la astfel de conflicte sunt într-adevăr foarte puțini în comparație cu cei care susțin toleranța și consensul. Este un lucru firesc, pentru că ambele grupuri s-au bazat dintotdeauna pe Coran și Sunna, cele două surse principale ale islamului.

În plus, prioritățile Sufismului și cele ale jurisprudenței au fost dintotdeauna aceleași. Ambele discipline subliniază importanța credinței și a facerii de bine și a avea o conduită bună. Singura diferență este că sufiții pun accentul pe purificarea de sine, aprofundarea semnificației faptelor bune și multiplicarea lor și atingerea unor standarde morale mai înalte, astfel încât conștiința să se poată trezi la cunoașterea lui Dumnezeu și astfel să pornească pe calea care duce la sinceritatea de care omul are nevoie pentru a trăi credința islamică și pentru a dobândi buna plăcere a lui Dumnezeu.[18]

Prin intermediul acestor virtuți, ființele umane pot dobândi o altă natură, o altă inimă (un intelect spiritual în inimă), o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu și o altă „limbă” cu care să-L menționeze. Toate acestea îi vor ajuta pe oameni să respecte legile Shari’a, pe baza unei conștientizări mai profunde a devotamentului față de Dumnezeu și a unui comportament potrivit credinței față de Dumnezeu.

Un practicant al Sufismului se poate folosi de acest sistem pentru a-și aprofunda spiritualitatea. Luptându-se cu sufletul trupesc, singurătatea sau izolarea, invocarea, autocontrolul și autocritica, vălurile care acoperă dimensiunea interioară a existenței sunt date la o parte, permițând individului să dobândească o convingere puternică cu privire la adevărul tuturor principiilor, majore sau minore, ale islamului.

Sofi sau Sufi

Sofi este folosit pentru a desemna adepții sufismului, în special de către vorbitorii de persană și turcă. Alții folosesc termenul sufi. Cred că diferența provine cel mai probabil din punctele de vedere diferite pe care oamenii le au despre originea cuvântului. Cei care susțin că derivă din cuvântul sof (lână), safa (încântare spirituală, exaltare), safwa (puritate) sau sophos (un cuvânt grecesc care înseamnă înțelepciune), sau care cred că implică devotament, preferă Sufi. Cei care susțin că este derivat din suffa (camera) și subliniază că nu trebuie confundat cu sofu (zelot religios), folosesc de asemenea sufi.

Cuvântul sufi sau sofi a fost definit în multe feluri, printre acestea se numără următoarele:

· Un călător pe drumul către Dumnezeu care s-a purificat pe sine și care astfel a dobândit lumina lăuntrică și iluminarea spirituală.

· Un erou smerit al lui Dumnezeu care a fost ales de Cel Atotputernic pentru Sine și astfel a fost eliberat de sub influența sufletului său trupesc, care poruncește răul.

· Un călător pe drumul către Adevărul lui Ahmad care poartă o mantie groasă, de lână, ca simbol al smereniei și nimicniciei, și care renunță la lume ca sursă a viciului și a poftei trupești. Urmând exemplul Profeților și discipolilor lor, precum și cel al adepților lor, ei sunt numiți mutasawwif pentru a sublinia stările spirituale și credința, conduita și stilul de viață.

· Un călător către vârful omenirii adevărate care a fost eliberat de turbiditatea carnală și de mizeria umană, pentru a-și împlini natura și identitatea esențială, divină.

· O persoană spirituală care încearcă să fie asemenea oamenilor din Suffa – Companionii săraci și învățați ai Profetului care locuiau în camera adiacentă Moscheii Profetului – dedicându-și viața pentru a câștiga acest nume.

Unii spun că cuvântul sufi este derivat din safi (pur). Deși eforturile lor demne de lăudat de a-L mulțumi pe Dumnezeu, slujindu-L continuu și păstrându-și inima îndreptată spre El sunt suficiente pentru ca ei să fie numiți puri, o astfel de derivare este incorectă din punct de vedere gramatical. Unii au susținut că sufi este derivat din sophia sau sophos, cuvinte grecești care înseamnă înțelepciune. Cred că aceasta este o născocire a cercetătorilor străini care încearcă să demonstreze că sufismul are o origine străină – și, prin urmare, non-islamică.

Primul musulman care a fost numit sufi a fost marele ascet Abu Hashim al-Kufi (m. 150 AH[19]19). Astfel, cuvântul sufi a fost folosit în al doilea secol islamic după generația Companionilor și a fericiților lor succesori. În acest moment, Sufismul a fost caracterizat de oameni spirituali care căutau să calce pe urmele Profetului nostru, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, și a companionilor săi, imitându-le stilul de viață. De aceea, sufismul a fost întotdeauna cunoscut și recunoscut ca dimensiunea spirituală a modului de viață islamic.

Sufismul dorește să educe oamenii astfel încât să-și ațintească inima spre Dumnezeu și să ardă de dragoste pentru El. Se concentrează asupra moralității înalte și a unei conduite adecvate, așa cum au dat exemplu Profeții. Deși de-a lungul timpului, au apărut ușoare abateri în sufism, nu ar trebui folosite pentru a condamna acea modalitate de puritate spirituală.

Descriind sufiții care duc o viață pur spirituală, imamul al-Qushayri scrie:

Cel mai mare titlu din Islam este Compania Profetului. Această onoare sau binecuvântare este atât de măreață încât poate fi dobândită doar de un adevărat Companion al Profetului. Al doilea rang de măreție le aparține celor norocoși care au venit după Companioni și i-au văzut; ei se numesc Tabi’un. Apoi, urmează Tabait-Tabi’in, cei care au venit după Tabi’un și i-au văzut. Imediat după ultimii ani ai acestei generații, cea de-a treia, și odată cu izbucnirea conflictului intern și a abaterilor de la credință și împreună cu tradiționaliștii, juriștii și teologii care au slujit islamului, sufiții au avut sorți de izbândă în ceea ce privește renașterea aspectului spiritual al islamului.[20]

Primii sufiți erau oameni deosebiți, sfinți, care duceau o viață dreaptă, cinstită, austeră, simplă și fără de cusur. Ei nu căutau plăcerile trupești sau satisfacerea carnală și au urmat exemplul Profetului. Aveau o credință și o gândire atât de echilibrată, încât nu pot fi considerați adepți ai filozofilor antici, ai misticilor creștini sau a fachirilor hinduși. Primii sufiți considerau sufismul drept știința lumii lăuntrice a omenirii, realitatea lucrurilor și tainele existenței. Un sufit care a studiat această știință era hotărât să ajungă la rangul suprem de ființă universală sau desăvârșită.

Sufismul este o călătorie lungă cu efort susținut care duce la Cel Infinit, un maraton care trebuie alergat fără oprire, cu hotărâre neclintită și fără a aștepta vreo plăcere sau vreo recompensă lumească. Nu are nimic de-a face cu misticismul occidental sau oriental, cu yoga sau cu filozofia, pentru că un sufit era un erou, hotărât să ajungă la Cel Veșnic, nu un mistic, un yoghin sau un filozof.

Înainte de Islam, unii filozofi hinduși și greci au urmat diferite căi prin care să se purifice pe sine și s-au luptat cu poftele lor trupești și cu atracțiile lumii. Dar sufismul este în esență diferit de toate acestea. De exemplu, sufiții își trăiesc întreaga viață asemenea unei încercări de a-și purifica sufletele, prin invocare, închinare regulată, supunere deplină față de Dumnezeu, stăpânire de sine și smerenie, în timp ce filozofii antici nu respectau niciuna dintre aceste reguli sau acte. Autopurificarea lor – dacă într-adevăr merită să fie considerată autopurificare – a reprezentat de obicei o sursă care a generat îngâmfare și aroganță în mulți dintre ei, în loc de smerenie și autocritică.

Sufiții se pot împărți în două categorii: cei care pun accent pe cunoaștere și doresc să ajungă la destinație prin cunoașterea lui Dumnezeu (ma‘rifa) și cei care urmează calea dorinței, al extazului spiritual și al descoperirii spirituale.

Cei care fac parte din primul grup își petrec viața călătorind către Dumnezeu, progresând „în” și „din” El pe aripile cunoașterii și cunoașterii lui Dumnezeu. Ei încearcă să înțeleagă sensul frazei: Nu există altă putere sau forță afară de Dumnezeu. Fiecare schimbare, modificare, transformare și formare pe care le observă și fiecare eveniment la care asistă sau pe care îl experimentează este asemenea unui mesaj pe care trebuie să îl înțeleagă, venit dinspre Puterea și Voința Sfântă, pe care le experimentează în diferite limbi. Cei care fac parte din al doilea grup sunt, de asemenea, atenți în privința călătoriilor și ascezei lor. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca uneori să se abată de la destinația principală și să nu reușească să ajungă la Dumnezeu Cel Atotputernic, deoarece urmăresc anumite realități sau adevăruri ascunse, făcătoare de minuni, plăcere spirituală și extaz. Deși această cale se întemeiază pe Coran și Sunna, ea îi poate face pe unii inițiați să prețuiască astfel de dorințe și așteptări, precum rangul spiritual, facerea de minuni și sfințenia. De aceea, prima cale, care duce la cea mai mare sfințenie sub îndrumarea Coranului, este mai sigură.

Sufiții împart oamenii în trei categorii:

· Cei desăvârșiți care au ajuns la destinație. Această categorie este împărțită în două subcategorii: Profeții și cei desăvârșiți care au ajuns la Adevărul Suprem urmând cu strictețe exemplele profetice. Nu toți cei desăvârșiți sunt îndrumători; în loc să-i îndrume pe oameni către Adevărul Suprem, unii rămân anihilați sau înecați în valurile „oceanului întâlnirii cu Dumnezeu și ale uimirii”. Întrucât relațiile lor cu lumea vizibilă, materială sunt complet întrerupte, ei nu-i pot ghida pe alții.

· Inițiații. Această categorie este, de asemenea, formată din două subcategorii: cei care renunță complet la lume și, fără să ia în considerare Viața de Apoi, îl caută doar pe Dumnezeu Cel Atotputernic și cei care vor să intre în Paradis, dar continuă să guste din anumite plăceri lumești îngăduite. Acești oameni sunt cunoscuți sub numele de asceți, închinători, săraci sau neputincioși.

· Coloniștii sau agățătorii. Aceasta categorie este formată din oameni care își doresc doar să trăiască o viață ușoară și confortabilă în această lume. De aceea, sufiții îi numesc „coloniști” sau „agățători”, pentru că „se agață strâns de această lume”. Sunt în principal oameni care nu cred, care se complac în păcat și, prin urmare, nu pot fi iertați. Potrivit Coranului, sunt ființe nefericite care aparțin „grupului mâinii stângi” sau cei „orbi” și „surzi” și „fără înțelegere”.

Unii s-au referit, de asemenea, la aceste trei grupuri ca fiind cele mai importante (sau cele apropiate de Dumnezeu), oamenii mâinii drepte și oamenii mâinii stângi.[21]

[1] Esența lui Dumnezeu (Dhat) este Ființa Divină Însăși. Expresia „lumina Esenței Sale” se referă la lumina Ființei Sale (Tr.) [2] Junayd al-Baghdadi (d. 910): Unul dintre cei mai faimoși sufiți timpurii. Se bucura de un mare respect și era cunoscut drept „Prințul cunoscătorilor de Dumnezeu”. (Tr.) [3] Abu Bakr ash-Shibli (d. 846): Născut la Bagdad sau Samarra, fiu al unui oficial de curte și el însuși promovat în serviciul imperial, ca guvernator al Demavend. Cu toate acestea, renunțând la funcția de guvernator, s-a alăturat cercului lui Junayd al-Baghdadi și a devenit una dintre figurile de frunte ale Sufismului Islamic. (Tr.) [4] Corpul legii islamice, bazat pe poruncile Coranice și pe acțiunile și spusele Profetului, asupra lui fie pacea și binecuvântările, și apoi dezvoltat în continuare de specialiștii în drept pentru a aplica conceptele Islamice în viața de zi cu zi. [5] Lumea are trei „fețe”. Prima față este îndreptată către lumea trecătoare, materială, în care oamenii caută satisfacerea dorințelor lor trupești (animale). A doua față este îndreptată către „terenul cultivabil” al Vieții de Apoi, în care „semințele acțiunii” unei persoane sunt semănate, și la momentul potrivit, sunt culese în Viața de Apoi. A treia față este domeniul în care sunt manifestate Numele Preafrumoase ale lui Dumnezeu. Sufismul presupune trezirea la cele din urmă două „fețe” ale lumii. (Tr.) [6] Naqshbandiyah este ordinul sufi care a fost înființat de Mahomed [7] Profetul Mahomed era numit Ahmad în lumea cerească înainte de a se pogorî în lume, și a fost promis de Iisus cu acest nume (vezi Coranul, 61:6). Termenul Haqiqat Ahmadiya este realitatea sau esența adevărului reprezentat de personalitatea Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, înainte de venirea sa pe lumea asta și după plecarea sa din lume. Dintr-un punct de vedere, semnifică sfințenia fără de asemănare a Profetului Mahomed. (Tr.) [8] al-Bukhari, as-Sahih, „Tahajjud” 16; Muslim, as-Sahih, „Salatu’l-Musafirin” 125. [9] Aliyyu’l-Qari, al-Masnu‘, 1:199; Abu Nu‘aym, Hilyatu’l-Awliya’, 7:52. [10] Termenul face referire la Muhaddithun, învățații care s-au devotat studiului Hadith-urilor. În special când sunt folosite cu același sens ca Sunna, Hadith-urile sunt clasificate în trei grupuri: Cuvintele, acțiunile sau viața de zi cu zi a Profetului, și vorbele sau acțiunile Companionilor săi, pe care le-a aprobat explicit sau implicit. Au fost transmise generațiilor următoare prin lanțuri verificate de naratori. (Tr.) [11] Sufismul se bazează pe purificarea sufletului trupesc (nafs). Sufletul trebuie antrenat și educat, pentru că în forma sa „brută” este rău. În terminologia Islamului, se numește an-nafsu’l-ammara (bi’ssu’): sufletul care poruncește răul. (Tr.) [12] Acest termen sufist foarte cunoscut denotă perfecțiunea finală spirituală a unei persoane, ce o face să aibă o natură universală ce poate reprezenta întreaga creație și poate reflecta tot ce este mai bun în ea. Pentru o discuție mai detaliată privitoare la acest termen, consultați volumul al treilea al prezentei cărți. (Tr.) [13] Abu ‘Abdullah Harith al-Muhasibi (d. 858) a fost unul dintre Sufiții de seamă. A studiat științe principale și derivative, iar autoritatea sa a fost recunoscută de toți teologii vremurilor sale. În fiecare ramură a învățării a fost un om cu sentimente impunătoare și cu o minte nobilă. A fost marele îndrumătorul spiritual al Bagdadului în vremea sa. (Tr.) [14] Sarraj, Abu Nasr ‘Abdullah ibn ‘Ali at-Tusi, (d. 959/60 sau 988), a fost unul dintre cunoscuții învățați Sufiți. Al-Luma’ este o carte sufistă scrisă pentru a demonstra conformitatea esențială a afirmațiilor sufiste în cadrul credințelor Islamice. (Tr.) [15] Abu Talib al-Makki, Muhammad ibn ‘Ali (d. 386/996 în Baghdad). Un învățat hadith și jurist sufit; a întemeiat fundațiile practicilor sufiste. (Tr.) [16] Abdu’l-Karim ibn Hawazin al-Qushayri (986–1074) a fost un învățat musulman sufit și maestru sufit. A studiat de asemenea jurisprudență Islamică, comentarii Coranice, Hadith și teologie. Opera sa ar-Risala a avut o influență puternică asupra Sufismului Sunnei și Sufiților. (Tr.) [17] Imam Abu Hamid Muhammad al-Ghazzali (1058–1111): Important teolog, jurist și înțelept, despre care se crede că în timpul vieții sale a reînviat puritatea și vitalitatea islamului. Cunoscut în Europa sub numele de Algazel, el a fost arhitectul care a dus la dezvoltarea ulterioară a islamului. A scris multe cărți, cea mai cunoscută fiind Ihya’u ‘Ulumi’d-Din („Reînvierea științelor religioase”). [18] Expresia „(Buna) plăcere a lui Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeu a acceptat acțiunea slujitorului Său și este mulțumit de el sau ea. Nu reflectă emoția și, prin urmare, nu seamănă cu plăcerea umană. [19] Hegira Profetului (transliterat Hijra sau Hejira) (emigrarea la Medina) marchează începutul calendarului musulman. Acest eveniment a avut loc în 16 iulie 622 e.n. Deoarece calendarul musulman este lunar, este mai scurt decât omologul său solar. [20] ar-Risala, Cairo, 1972, p., 54. [21] În Ziua Judecății, vor fi trei grupuri de oameni: cei care sunt cel mai aproape de Dumnezeu; oamenii mâinii drepte (Cei evlavioşi şi fericiţi care vor primi cărţile lor în mâna lor dreaptă, căci au crezut și au căutat să trăiască conform învățăturilor și poruncilor lui Dumnezeu); și oamenii mâinii stângi (nefericiţii păcătoşi care vor primi cărţile lor în mâna lor stângă, căci nu au crezut și au dus o viață păcătoasă). Vezi, Coranul, 56:7–11.