Frumusețea ne înalță inimile, ne trezește sufletele cu emoții dulci și apreciere și apoi devine estetică sinelui nostru interior. Acest fenomen greu de descris, acest sentiment prezent în momentele noastre cele mai pline de bucurie, este frumusețea. Deși această definiție poate părea prea restrânsă, este o interpretare. Au existat interpretări elaborate ale noțiunii de frumusețe din punct de vedere estetic. Acum, accentul se mută pe relația frumuseții cu existența, natura și ființele umane, sau chiar dincolo de natură.
Semnificațiile frumuseții trebuie redefinite toate împreună pentru a fi apreciate corect. Deși acest lucru a fost făcut de multe ori de maeștrii esteticii, vom încerca să explicăm înțelegerea noastră despre frumusețe în contextul filosofiei și credinței noastre, unde fiecare obiect frumos este o imagine reflectată sau o oglindire a Frumuseții Divine. Mai mult, orice lucru care incită apreciere, iubire și uimire este văzut ca o reflectare a Frumuseții Divine. Prin urmare, când inimile noastre sunt pline de aceste reflecții veșnice, suntem întotdeauna capabili să ne percepem pe noi înșine în interiorul frumuseții.
Prin această perspectivă, concepem chiar și lucruri aparent triste, cum ar fi moartea și decăderea, ca fiind esența celor mai uimitoare armonii, simțindu-ne astfel în mijlocul unei frumuseți infinite. În acest fel, nu ne simțim niciodată supărați sau descurajați de pierderea atașamentelor noastre. Dimpotrivă, experimentăm frumusețea exterioară a credinței, respirăm aerul motivant al speranței, ne străduim să facem fapte drepte în speranța că ne vom împlini dorințele spirituale, căutăm sinceritatea în fiecare faptă, luptăm să fim toleranți, milostivi și constructivi în tot comportamentul nostru, și ne străduim să acceptăm acele fapte făcute de dragul lui Dumnezeu ca fiind cele mai bune momente din viața noastră. Pentru noi, credința devine lumina care ne iluminează orizonturile și o sursă de speranță pentru așteptările noastre. Doar prin credință poate fi depășit haosul neantului. Doar prin credință putem atinge fericirea care se răspândește din inimile noastre până în Paradisul infinit. Prin vastitatea și puterea ei, credința devine frumoasă. Prin credință, cineva poate găsi Unitatea Divină, se poate îndrepta către Adevăr și poate atinge fericirea lumească și cerească, eliberandu-se de toate grijile.
Acestea sunt toate frumusețile din interiorul frumuseții care pot fi savurate prin credința în Dumnezeu. Universul, evenimentele, obiectele și intelectul uman care le poate evalua sunt toate frumoase pentru că ne ajută să găsim credința. În mod similar, toate faptele drepte care provin din credință, moravurile bune și dorința de a atinge credința reală și de a progresa în rangurile spirituale ale iubirii și cunoașterii lui Dumnezeu sunt de asemenea frumoase. Chiar și actele de închinare, sau calamitățile care ne lovesc, sau păcatele la care ne este greu să rezistăm, toate acestea care pot părea greutăți din afară, reprezintă frumusețe dacă adoptăm atitudinea corectă față de ele. Frumusețea reală aparține lui Dumnezeu. El necesită perfecțiunea, care este unică doar Lui. Întreaga existență este o oglindă diferită a lui Dumnezeu, reflectând frumusețea Sa atât cât permite potențialul său. Stelele cântă despre frumusețea luminii în fiecare noapte, ne fac cu ochiul și ne amintesc de El prin frumusețea lor incredibilă. Lumina lunii atinge inimile cu delicatețea și frumusețea sa, iar soarele își răspândește mila asupra fiecărui lucru fără discriminare. Toarnă lumină și culori toată ziua și apune, oferindu-ne o altă scenă minunată. Mările se ridică și se coboară prin maree, și îngrijesc milioane de ființe vii, asemenea unei mame milostive. Munții, prin dimensiunile lor imense care ne fac inimile să bată cu putere, par să șoptească ceva cerurilor, jucându-se cu norii. Munții invită ploile și opresc oceanele prin privirea lor mândră, totuși devin pământ simplu. Toate vocile păsărilor, oilor, pădurilor și munților alcătuiesc un cântec armonios, hranindu-ne sufletele cu cele mai liniștitoare ritmuri. Da, totul, de la cerurile zâmbitoare la miile de glorie ale Pământului, este atât de frumos încât ne fac să fim conștienți de frumusețea Cerului și pur și simplu spunem „nu ar fi putut fi mai frumos!” Și ființele umane însele par a fi cele mai frumoase dintre toate aceste frumuseți. Cu înfățișările noastre exterioare, lumea noastră interioară a simțurilor, gândurilor și credinței, suntem ca o mostră, o replică a universului. Prin urmare, este clar că oamenii au fost creați ca o cheie pentru a rezolva enigma creației. Aceasta este modalitatea în care ar trebui să percepem frumusețea, văzând-o doar ca pe un instrument pentru a interpreta sensul real al existenței. În această vastă arenă a frumuseții, totul poate fi văzut ca un punct de referință către Creator. Dacă, cu intențiile noastre pure și perspectiva corectă, putem percepe existența ca o oglindă care reflectă frumusețea Celui Frumos, putem experimenta bucuria spirituală.
De fapt, nu ar trebui să fie dificil să fim conștienți de acest lucru. Uneori, doar un oraș frumos proiectat sau un loc de închinare este suficient pentru a ne face să ne bucurăm de această plăcere sacră. Alteori, o poezie frumoasă, o legendă, o poveste bine spusă sau o muzică menită să atingă sensibilitățile noastre umane, care își revarsă armonia în sufletele noastre, ne poate atrage către această frumusețe și ne poate face să auzim frumusețea unei alte locuințe. Cu toate acestea, continuitatea bucuriei pe care aceste plăceri spirituale ne-o oferă și evitarea suferinței depinde de legarea acestei frumuseți lumești de adevăratul ei Stăpân. Altfel, totul se va sfârși în cel mai neașteptat moment. Soarele va apune și Luna va dispărea pe măsură ce sufletul nostru se scufundă în întuneric. Este imposibil ca sufletele în declin să aprecieze și să se bucure de frumusețe. Deoarece fiecare frumusețe a acestei lumi dispare și ne părăsește într-o zi, pentru ca sufletul nostru să nu cadă în disperare și pentru a putea să ne bucurăm de frumusețea reală și infinită, este necesar să stabilim adevăratul Stăpân și Originator al frumuseții pe care o observăm. Un poet, referindu-se la acest concept într-un verset din Coran, a spus: „Chiar și fețele la fel de frumoase ca soarele apun în cele din urmă. Astfel, nu iubesc pe cele temporare, ci pe Frumusețea infinită care nu dispare.” Rumi ilustrează același punct în următoarele versuri: „Dumnezeul meu, după ce Te-am văzut și Te-am cunoscut, nu mai văd frumusețea acestei lumi...”
Da, frumusețea materială este doar un mijloc pentru a recunoaște pe Cel mai Frumos. Să ne blocăm la „mijloace” și să nu realizăm scopul suprem al acestei frumuseți, care ne arată Frumusețea reală a lui Dumnezeu, nu este altceva decât a fi orbi la scopul real, la Adevărul real. Creatorul a plasat tot felul de frumusețe și semne de-a lungul drumului, astfel încât să nu fim orbiți; cu toate acestea, pentru sufletele care nu au ajuns la această realizare și care nu au perspectiva credinței, această frumusețe nu este nimic altceva decât o sursă de necazuri sau un mijloc care îi conduce la păcat. Dar pentru cei care pot gândi clar, chiar și iubirea pentru cei creați frumos este doar umbra umbrei umbrei Frumuseții Frumuseții lui Dumnezeu. Atâta timp cât suntem capabili să distingem între Sursa Reală a Frumuseții și reflecția sa, iubirea pe care o simțim pentru cei creați este inofensivă. În acest sens, putem accepta creația ca fiind frumoasă.
Uneori, suntem conștienți de cele mai intime sentimente din sufletele noastre, care simt doar frumusețea abstractă care ne umple inimile doar cu iubirea lui Dumnezeu. În aceste momente, când frumusețea și iubirea se împletesc, sufletul, cu abilitatea sa unică de a vedea, simți și auzi, simte Sursa Reală în tot ceea ce întâlnește. Prin mecanismele sale divine, sufletul nostru percepe esența fiecărui lucru și atribuie aceasta adevăratului său stăpân. Lipsa acestui mecanism îi face pe materialisti și pe naturaliști să fie limitați în viziunea lor; ei observă doar frumusețea exterioară a lucrurilor și nu reușesc să perceapă orizonturile spirituale și infinite. Cu toate acestea, toată frumusețea există pentru a ne duce în Ceruri, în domeniile Divine.
Fiecare ființă umană își expune sinele, sentimentele și abilitățile în lucrările sale. Aceasta înseamnă că ei prezintă ceva pentru alții, care vor observa și percepe prin prisma înțelegerii lor. Dumnezeu Își prezintă lucrările împodobite cu culoare, sens și conținut, pentru a Se face cunoscut și iubit de cei care Îl caută. Noi suntem trimiși în această lume cu responsabilitatea de a influența și de a remodela lucrurile cu permisiunea Lui, de a reflecta înțelegerea noastră, dar și de a fi atenți la scopul și sensul real al creației lucrurilor. Universul și întâmplările din el sunt astfel exemple perfecte de imitat. Cu toate acestea, oricât de perfect este exemplul, fiecare va desena și va interpreta obiectele în funcție de abilitățile lor. Charles Lalo, comentând estetica, a spus odată: „Scena magnifică care are loc la apusul soarelui îi va aminti unui fermier de gândul destul de inestetic al cinei; fizicianului, nu de frumusețe sau urâțenie, ci de corectitudinea sau incorectitudinea analizei unei materii. Astfel, apusul este frumos doar pentru cei care sunt conștienți de frumusețe.” Prin urmare, doar cei care văd cu Dumnezeu și aud cu Dumnezeu pot aprecia frumusețea care se răspândește în întreaga existență, deoarece simțurile lor sunt reglate pe domeniile spirituale.
O inimă care bate cu iubirea lui Dumnezeu și care dorește să-L întâlnească, va fi conștientă de multe semne de la Dumnezeu pe drum. O astfel de inimă va simți emoția întâlnirii cu El, pe măsură ce citește mesajele din Lună, apusul de soare, stelele sclipitoare, natura colorată, suflul vântului, zăpada... Și o astfel de inimă ar spune, în cuvintele cuiva care a atins unitatea privirii și a inimii: „Toată lumea, de pretutindeni, vine să-ți vadă frumusețea. De dedesubt și de deasupra, fiecare ființă te declară, arătând reflexiile frumuseții Tale.” Această inimă privește natura și obiectele, dar vede domeniile spirituale nevăzute. Acesta este punctul de iubire și conexiune cu Dumnezeu.
The Fountain, ianuarie-martie 2005, numărul 49
Comments